*

(Pilda lucrătorilor celor răi)

Matei 21, 33-44

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie; a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el a plecat departe.

Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slujitorii săi la lucrători ca să-i ia roadele. Dar lucrătorii, punând mâna pe slujitori, pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre.

Din nou a trimis alţi slujitori, mai mulţi decât cei dintâi, şi au făcut acelora tot aşa. La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: se vor ruşina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis.

Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? I-au răspuns: pe aceştia răi cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor. Zis-a lor Iisus: Oare n-aţi citit niciodată în Scripturi: “Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului? De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri?”.

De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea, îl va strivi”.

*

Această pildă din Evanghelia după Sfântul Evanghelist Matei, care se află şi în Evangheliile după Sfântul Marcu şi după Sfântul Luca, a fost rostită de Mântuitorul Iisus Hristos după intrarea Sa în Ierusalim. Prin ea, Mântuitorul Iisus Hristos arată că El este piatra din capul unghiului de care depinde mântuirea sau pieirea oamenilor.

De asemenea, toate aceste trei Evanghelii ne spun că arhiereii, fariseii şi cărturarii au înţeles că Iisus vorbea despre ei când le-a spus Pilda lucrătorilor răi din vie (cf. Matei 21, 45; Marcu 12,12; Luca 20,19).

Pilda are şi un conţinut profetic, întrucât, la câteva zile după ce a rostit această pildă, Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a dovedit că El însuşi este fiul stăpânului pe care l-au omorât lucrătorii din vie, adică arhiereii, fariseii şi cărturarii.

Pilda aceasta ne arată că Dumnezeu a făcut din poporul evreu un popor ales ca să lucreze în via Domnului, l-a ales dintre celelalte popoare şi i-a dat Legea lui Moise cu multe principii sau reguli religioase, morale şi cultice, pentru a-l ajuta să-şi păstreze identitatea sa, deoarece avea de împlinit o misiune sfântă.

Teascul din vie este viaţa spirituală a poporului ales, iar turnul de pază este simbolul templului din Ierusalim în care Dumnezeu era prezent în mod deosebit, pentru că preînchipuia pe Mesia – Hristos . Trimişii stăpânului viei sunt proorocii sau profeţii, pe care adesea conducătorii evreilor i-au bătut sau i-au ucis. Prin aceasta vedem că umanitatea păcătoasă, chiar dacă este chemată la o lucrare sfântă, devine adesea nerecunoscătoare, răzvrătită şi îndărătnică în a împlini voia lui Dumnezeu.

Comportamentul lucrătorilor răi din vie este comportamentul oamenilor răi care, după ce au fost chemaţi în via Domnului sau în lucrarea lui Dumnezeu, uită repede de stăpân şi se fac stăpâni ei înşişi considerând via stăpânului ca fiind o proprietate a lor personală. De aceea, Mântuitorul le spune: “Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei” (Matei 21, 43).

Vedem că Domnul Iisus Hristos identifică via din pilda aceasta cu Împărăţia lui Dumnezeu, iar lucrătorii viei sunt cei chemaţi de Dumnezeu să pregătească intrarea oamenilor în Împărăţia Lui. Astfel via simbolizează lucrarea sfântă de mântuire a oamenilor.

Aşadar, lucrarea pe pământ a lui Dumnezeu prin aleşii sau slujitorii Săi este lucrare de pregătire a oamenilor pentru mântuire, spre a dobândi viaţa veşnică fericită din Împărăţia lui Dumnezeu. Iar dacă lucrarea aceasta nu se face după voia lui Dumnezeu, cei care nu lucrează bine nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu, dar nici nu vor putea zădărnici planul Lui de mântuire a lumii.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune preotului: “Dumnezeu te-a ales pe tine, El ţi-a încredinţat acest har, şi nu ai fost ales prin vot omenesc. Deci, să nu batjocoreşti şi să necinsteşti votul lui Dumnezeu” 1*.

Aşadar, Dumnezeu are un plan de mântuire a lumii şi cheamă pe unii oameni să devină slujitori ai acestui plan, lucrători în via Domnului. Însă dacă ei nu sunt credincioşi, harnici, smeriţi şi ascultători de Dumnezeu, El cheamă pe alţii în locul lor, pentru a împlini planul Lui, deoarece iubirea Lui milostivă pentru întreaga umanitate este mai tare decât răutatea demonilor şi patimile oamenilor.

Cu alte cuvinte, Evanghelia ne arată că este un privilegiu să fii chemat la împlinirea acestui plan de mântuire, dar dacă nu răspunzi chemării sau preferinţei lui Dumnezeu pentru tine, El cheamă la slujire pe alţii mai vrednici decât tine, cheamă lucrători cinstiţi şi smeriţi, harnici şi buni, care nu au viclenie şi lăcomie în suflet.

Aceasta este semnificaţia cuvintelor: “Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei” (Matei 21, 43).

Aşa cum am spus mai înainte, pilda aceasta se referă în primul rând la slujitorii Legii Vechi, la învăţătorii de lege şi la mai-marii poporului evreu. Dar ţinând seama de faptul că poate exista totdeauna şi pretutindeni în lumea căzută în păcat nu numai un răspuns pozitiv, ci şi un răspuns ostil la lucrarea lui Dumnezeu, pilda din Evanghelia de astăzi ne cheamă şi pe noi, slujitorii lui Hristos, la multă responsabilitate.

Adică să nu punem stăpânire pe Biserică socotind ,,Via Domnului”, adică Biserica lui Hristos, ca şi cum ar fi proprietatea noastră personală. Să nu ne lenevim, deoarece vom da seama de modul în care am predicat sau am ascultat Evanghelia, am săvârşit sau am primit Sfintele Taine, am ajutat pe alţii sau am primit ajutorul lor, de felul în care am împlinit sau nu voia lui Dumnezeu în lucrarea noastră. Ca atare, trebuie să nu lucrăm în Biserica lui Hristos, contrar Evangheliei lui Hristos.

Evanghelia ne cheamă, pe de o parte, să ne bucurăm de darul alegerii sau al chemării noastre la o lucrare sfântă a lui Dumnezeu pentru oameni, iar pe de altă parte, să ne cutremurăm de marea răspundere pe care o avem pentru lucrarea sfântă şi mântuitoare la care am fost chemaţi.

De ce? Pentru că e mai greu să se mântuiască slujitorii Sfântului Altar decât credincioşii mireni, întrucât se cere mai mult de la slujitorii Bisericii, decât de la credincioşii ei. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: “Că spune Scriptura: “Cei tari, cumplit se vor certa” (Înţelepciunea lui Solomon 6, 6); şi: “Cel care a ştiut voia stăpânului său şi n-a făcut-o se va bate mult” (Luca 12, 47).

Deci cu cât cunoşti mai mult, cu atât eşti mai mult pedepsit. De aceea, preotul care face acelaşi păcat ca şi mireanul nu primeşte pedeapsa mireanului, ci o pedeapsă mult mai grea”(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia XXVI, 6).

Ce se cere mai mult de la slujitorii Bisericii decât de la credincioşii ei mireni? Răspunderea pentru mântuirea sufletelor credincioşilor încredinţaţi lor spre păstorire.

Canonul 58 apostolic porunceşte: “Episcopul sau presbiterul arătând nepăsare faţă de cler sau popor şi neînvăţându-i pe aceştia dreapta credinţă, să se afurisească, iar stăruind în nepăsare şi în lenevie, să se caterisească”.

Referitor la marea responsabilitate a păstorului pentru sufletele păstoriţilor săi, Sfântul Ioan Gură de Aur zice:

“Adevărat spunea fericitul Pavel: “Ascultaţi de mai-marii voştri şi supuneţi-vă lor, că ei priveghează pentru sufletele voastre, ca unii ce au să dea seamă de ele” (Evrei 13, 17). Tu ai grijă doar de treburile tale; şi după ce le aranjezi bine, nu te mai preocupă alt gând. Preotul însă, dacă dincolo de viaţa lui nu se va îngriji şi de a ta cu aceeaşi sârguinţă, se va afla cu păcătoşii în iad. Şi deseori, în vreme ce pentru păcatele sale nu este pedepsit, îşi pierde sufletul pentru păcatele altora, pe care nu s-a îngrijit să-i îndrepteze” 2*.

Înţelegem, aşadar, că misiunea preotului, în calitatea sa de păstor de suflete, este de origine divină, deoarece este întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos şi are un caracter supranatural prin scopul său ultim, care este mântuirea credincioşilor.

Preotul propovăduieşte o învăţătură dumnezeiască revelată care nu este produsul acestei lumi. Scopul lucrării sale este dobândirea vieţii veşnice, cereşti. Sfintele Taine săvârşite de el sunt cereşti, înfricoşătoare şi de viaţă făcătoare.

Ceea ce leagă şi dezleagă preotul pe pământ este legat şi dezlegat în ceruri (cf. Matei 18, 18; Ioan 20, 23). Preotul reprezintă în această lume lucrarea Împărăţiei lui Dumnezeu, care nu aparţine lumii acesteia: “Voi nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume …” (cf. Ioan 15, 19).

Ca părinte, învăţător şi duhovnic, el ajută pe oameni să renască duhovniceşte prin Botez şi Pocăinţă, să preguste, prin toate Sfintele Taine, Împărăţia cerurilor, arvuna Învierii şi a vieţii veşnice.

Preotul se numeşte Părinte pentru că ajută pe oameni să renască duhovniceşte şi să descopere iubirea părintească a lui Dumnezeu Tatăl, pe care ne-a arătat-o Fiul în Sine când S-a făcut Om şi o împărtăşeşte Duhul Sfânt, prin înfierea duhovnicească. În calitatea sa de părinte duhovnicesc, preotul aduce pe credincioşi la Hristos, şi-i înfiază prin harul Sfântului Botez ca fii după har ai lui Dumnezeu Tatăl (cf. Ioan 1, 12-13).

El este părinte sufletesc al tuturor credincioşilor încredinţaţi lui spre păstorire, indiferent de vârsta biologică. Lui credincioşii îi mărturisesc păcatele şi greutăţile vieţii, iar ca părinte duhovnicesc, el trăieşte bucuriile şi necazurile tuturor. El cunoaşte viaţa sufletească a tuturor credincioşilor care i se spovedesc şi trebuie să-i poarte pe toţi în rugăciunile lui, cu nădejdea mântuirii.

În calitate de slujitor al Sfintelor Taine şi de mărturisitor al dreptei credinţe, preotul are datoria de a păstra unitatea Bisericii prin comuniunea cu episcopul său. El este slujitor al lui Hristos şi al Bisericii, iar nu persoană particulară. Biserica nu există fără preoţie, după cum nici preoţia fără Biserică, pentru că Biserica este nedespărţită de Hristos, Arhiereul veşnic şi întemeietorul preoţiei creştine.

În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că între Hristos şi Biserică nu poate fi nici o despărţire, fiindcă Biserica moare fără Hristos, iar Hristos moare fără Biserică, după cum capul care se taie de trup moare, iar trupul care se desparte de cap moare şi el.

Necesitatea ca preotul să aibă o bună cultură de specialitate este cerută de însăşi misiunea preoţiei. Ca să poată fi înţeleasă, primită, răspândită şi trăită, învăţătura creştină a trebuit şi trebuie să fie mai întâi propovăduită şi cunoscută. Nu poţi iubi ceea ce nu cunoşti, fiindcă iubirea vine prin cunoaştere.

Cel mai îndreptăţit şi totodată obligat să înveţe pe credincioşi cele duhovniceşti este preotul, învăţătorul prin excelenţă al credinţei creştine. Pentru a putea fi un bun propovăduitor, învăţător şi apărător al credinţei creştine, preotul trebuie să-şi însuşească mai întâi o temeinică şi aprofundată cunoaştere a învăţăturii de credinţă a Bisericii şi a teologiei creştine , precum şi a metodelor şi a mijloacelor pentru propovăduirea sau transmiterea ei. Ca şi ucenicii Domnului, preotul este: “sarea pământului” şi “lumina lumii”, “luminează înaintea oamenilor” (Matei 5, 13-16).

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că preotul trebuie să ştie să facă faţă la toate armele adversarilor săi, să cunoască “toate ştiinţele”. El asemăna comunitatea creştină cu o “cetate a lui Dumnezeu”, pe care “când înţelepciunea, ştiinţa şi priceperea preotului o înconjoară din toate părţile, ca nişte ziduri puternice, toate meşteşugirile duşmanului se termină cu ruşinea şi batjocura lor, iar locuitorii dinăuntrul cetăţii rămân nevătămaţi…” 3*.

Curăţia morală şi sfinţenia vieţii îi sunt absolut necesare preotului în calitatea sa de păstor, conducător şi învăţător al credincioşilor pe calea mântuirii.

Preotul este, prin însăşi misiunea sa, un învăţător al păstoriţilor săi, un pedagog, un îndrumător de conştiinţe, un făuritor de caractere creştine. El învaţă însă pe credincioşi nu numai prin predică şi prin cateheză şi nu numai prin îndemnul, sfatul şi povaţa pe care le dă ca preot, ci şi prin exemplul personal al vieţii sale 4*.

Harul divin pe care îl primeşte preotul la hirotonie nu-i acordă imunitatea împotriva ispitelor, a slăbiciunilor inerente firii omeneşti, ci dimpotrivă îi măreşte răspunderea, punându-l într-o situaţie deosebită faţă de ceilalţi oameni.

Lupta lui cu pasiunile şi cu tentaţiile lumii şi ale vieţii devine mai grea din pricina disproporţiei colosale dintre înălţimea misiunii lui dumnezeieşti şi puţinătatea puterilor lui omeneşti, dintre greutatea sarcinii cereşti pe care o poartă şi slăbiciunea firii sale pământeşti 5*.

Viaţa spirituală a preotului are, de asemenea, o importanţă deosebită, ca exemplu pentru credincioşi şi ca izvor de putere duhovnicească în misiunea lui de păstor de suflete.

În general, credincioşii se ataşează de preot, în măsura în care acesta este apropiat de Hristos prin rugăciune. Duhovniceşte, credincioşii se ataşează de preotul rugător, mai mult decât de cel savant. Preotul duhovnic nu este numai îndrumător, ci şi rugător, ajutând pe credincioşii păstoriţi şi cu puterea propriei rugăciuni.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au spus că rugăciunea este măsură (termometrul) vieţii spirituale, “plugăria” sufletului sau “respiraţia” sufletului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Atunci când omul încetează a se ruga, începe a păcătui. Sau: după cum pe vasul fierbinte nu se aşază muştele, de sufletul rugător nu se ating patimile. Neglijarea sau lăsarea în paragină a vieţii interioare echivalează cu secarea izvorului care înnoieşte puterea preoţiei.

Un lucru deosebit pentru un duhovnic bun este de a avea mulţi fii duhovniceşti, care să se roage pentru el. Întrucât responsabilitatea duhovnicească a preotului este mai mare decât cea a păstoriţilor săi, preotul are şi el nevoie de rugăciunea altora pentru sine. De aceea, chiar Sfinţii Apostoli cereau credincioşilor să se roage pentru ei (cf. Coloseni 4, 2-4; I Tesaloniceni 5, 25).

Astăzi se impune o atenţie sporită în privinţa cultivării vieţii spirituale a preotului, deoarece, în lumea contemporană, societatea pluralistă, pragmatică şi individualistă, cu puternice tendinţe de secularizare, nu stimulează viaţa spirituală. Una dintre caracteristicile societăţii secularizate este tocmai relativizarea vieţii morale şi spirituale.

Greutăţile preoţiei nu trebuie să descurajeze, să demoralizeze. Sufletul preotului are nevoie, pe lângă vocaţie şi pregătire, de o forţă lăuntrică mai mare, care să-i susţină energia şi încrederea: iubirea de Dumnezeu şi de oameni. Această iubire e ca un “resort elastic, care nu se frânge niciodată sub presiunea împrejurărilor vitrege” 6*.

Iubirea este temelia legăturii sufleteşti dintre păstor şi turmă, dintre preot şi credincioşi. Iubirea părintească a preotului faţă de păstoriţi se arată în activitatea sa de învăţător, de iconom al Sfintelor Taine, de duhovnic şi organizator al parohiei.

În calitate de învăţător al Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos, preotul iubeşte pe credincioşi dacă îi hrăneşte cu hrană duhovnicească aleasă, înţelept şi frumos pregătită din Sfintele Scripturi şi din Scrierile Sfinţilor, potrivit îndemnului Mântuitorului: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4).

Sfântul Apostol Pavel cere ca preoţii care se ostenesc cu predicarea cuvântului Evangheliei şi cu învăţătura de credinţă să se bucure de o deosebită cinste (cf. I Timotei 5, 17).

În mod deosebit, iubirea faţă de credincioşi se vede dacă preotul apără dreapta credinţă şi îi fereşte de rătăciri sectare.

Pe lângă predică şi cuvântul scris, preotul trebuie să ofere credincioşilor şi exemplul său personal, în a se arăta un bun cunoscător şi trăitor al Ortodoxiei. El trebuie să arate cât de mult iubeşte Biserica Ortodoxă, pentru ca fiii săi duhovniceşti să iubească şi ei Biserica.

În calitate de iconom al Tainelor lui Dumnezeu (cf. I Corinteni 4, 1), preotul iubeşte pe credincioşi dacă se interesează ca ei să se împărtăşească de Sfintele Taine, după o pregătire temeinică.

În concluzie, înţelegem că Evanghelia de astăzi cheamă pe toţi slujitorii Bisericii lui Hristos să cultive ,,Via Domnului” cu multă responsabilitate.

Putem fi păstori buni sau păstori răi, dascăli buni sau dascăli răi, putem lucra pentru zidirea sufletească a celor încredinţaţi nouă spre păstorire sau putem fi nepăsători. Fiecare dintre noi va răspunde în faţa lui Dumnezeu, “Stăpânul viei”, potrivit roadelor duhovniceşti pe care le oferim Lui prin lucrarea noastră luminată şi ajutată de harul Său.

În această privinţă, cităm cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: “Voi, păstorilor, veţi da seamă şi pentru voi şi pentru oi. Arhiereii şi preoţii şi diaconii, fiecare precum s-a încredinţat, dar socotiţi să nu uitaţi talanţii, socotiţi-vă pe voi şi pe toată turma, păziţi să nu lipsească vreo oaie din turmă, că bine să ştiţi că de va rămânea vreo oaie din turmă pentru lenea voastră şi o vor mânca fiarele, toată viaţa voastră o va pierde, că sângele ei din mâna voastră îl va cere Judecătorul” 7*.

Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să ne bucurăm de harul chemării Lui şi de roadele lucrării noastre spre slava Lui, amintindu-ne mereu de pilda talanţilor, unde se spune că stăpânul care a dăruit talanţii laudă pe lucrătorul cinstit şi harnic, zicând: “intră întru bucuria domnului tău” (Matei 25, 23). Amin!

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

*

Note:

1 Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola I către Timotei , Omilia a V-a, p. 60, după drd. Liviu Petcu, Lumina Sfintelor Scripturi… , vol. II, Ed. Trinitas, Iaşi, 2007, p. 631.

2 Sfântul Ioan Gură de Aur, din vol. Problemele vieţii, după drd. Liviu Petcu, Lumina Sfintelor Scripturi… , vol. II, Ed. Trinitas, Iaşi, 2007, p. 640.

3 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie , cart. IV, cap. 4, E.I.B. M.B.O.R., Bucureşti, 2007, p. 141.

4 Vezi pr. prof. D.I. Belu, Predica prin exemplul personal , în “Biserica Ortodoxă Română”, LXXIII (1954), nr. 5, pp. 560-583; Idem, A propovădui, ce înţeles are , în “Mitropolia Ardealului”, 1959, nr. 3-4, pp. 263-276.

5 Prof. Teodor M. Popescu, Sfinţenia şi răspunderile preoţiei , în “Studii Teologice”, IV (1952), nr. 3-4, p. 909.

6 Pr. prof. dr. Petre Vintilescu, Preotul în faţa chemării sale de păstor de suflete , Bucureşti, 1934, p. 109.

7 Din vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur , după drd. Liviu Petcu, Lumina Sfintelor Scrip-turi… , vol. II, Ed. Trinitas, Iaşi, 2007, p. 640.

Did you like this? Share it: