Copac indecis intre verde si galben

Da, e toamnă. Poetul Ion Pillat avea dreptate când spunea că „Lumina e mai caldă, deși e mai răcoare” (Septemvrie).

E adevărat. Soarele arde lin…și lumina e duioasă.

Ai de învățat și de la poeți

Până anul acesta, n-am observat că lumina toamnei e ca lumina asfințitului: caldă, blândă, mângâietoare.

Am perceput astfel, demult, lumina înserării, dar toamna nu mi-a plăcut niciodată prea mult, așa că nu am sesizat tandrețea luminii autumnale.

A fost nevoie de un poet ca să îmi atragă atenția…

Și de ce oare este lumina sfârșitului astfel?

De ce nu au aceste calități lumina zorilor și a primăverii, ci dimpotrivă, a înserării și a întomnării?

Nu ar trebui acestea din urmă să fie mohorâte și triste?

Și totuși…nu sunt.

Dumnezeu ne dă o altă lecție. Ne mai dă o lecție

Aceea că lumina sfârșitului e mai dulce și mai fericită decât cea a începutului.

moartea e mai bună decât nașterea…când moartea e o naștere definitivă, în lumina cea fără de sfârșit.

Împărăția Cerurilor e încă și mai bună/frumoasă decât Edenul primordial.

Că în moartea noastră nu suntem singuri: ci El ne îmbrățișează, în sfâșierea noastră, în sfârșitul nostru, care ne pare cel mai dureros lucru, în deznădejdea noastră…El nu e departe…dacă suntem atenți la duioșia cu care ne privește

Dacă simțim lumina blândă și tandră a îmbrățișării cu care vrea să ne îmbrățișeze.

Lumina aceasta e privirea Lui, așteptarea Lui, nădejdea Lui că ne vom arunca în brațele milei Sale.

Să nu ne fie frică să îmbătrânim.

Să nu ne fie frică să ne veștejim.

Să nu ne fie frică să murim.

Pentru că toamna vieții e o lumină mângâietoare.

Pentru că asfințitul vieții e o lumină lină.

Lumină lină…venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară…

Did you like this? Share it: