Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8.

Hulpea, jiganie pururea
cu doaî inimi și neispitită,
pentru une pricini,
carile și mai denainte arătasă,
îndată în partea zburătoarelor
să giurui
(că inima vicleană
mare fericire simte
când socotește
că pentru fapta vicleșugului
și ea să cinstește
și la aceiași școală
ucinici și părtași își agonisește).

Însă Hulpea cu tocmală
ca aceasta să aședză,
ca nu cumva Lupul,
până între vii va fi,
de unirea ei cu dânșii
să să înștiințedze,
căci Hulpea, precum din fire
ieste bună adulmăcătoare,
mare grijă de Lup purta,
ca nu cumva cu vremea
adevărul să biruiască
și vicleșugurile acmu ascunsă
vreodată să să dezgolească,
și așe prieteșugul și tovărășiia,
carea macar că cu chip zugrăvit
și poleit
între dânsa și între Lup avea,
își va piierde.

Pre Ciacal așeși
nici a-l mai ispiti socotiră
cu cale a fi,
de vreme ce de la dânsul,
precum agiutoriul,
așe nici vreo împiedecare
nedejduia
(că des și de multe ori la muritori
să vede puternicul nebun
în fruntea sfaturilor,
iară săracul înțelept denafara pragurilor)

(și, precum bogații cu avuțiia socotesc
că și mintea au câștigat,
așe săracii, cu lipsa avuțiii
și piierderea minții să fie pățit
li să pare).

Iară pentru Lup socotiră
că nemutat și neclătit va fi
din socoteala sa
(că sufletul înțelept
într-altă și pentru altă ceva
din socoteala sa a să muta
nu știe,
fără numai din rău spre bine
și din greșală spre îndreptare).

De care lucru,
dzisără nici mai mult să-l ispitească,
nici gândurile cătră dânsul să-și dezvălească,
ce numai în față,
precum toate după pofta
și sfatul lui să vor face, să-i arete,
iară după dos cu toată nevoința
ale sale gânduri la lucru a duce
tare să să gătească.

Lupul de pre semnele ce videa,
precum tovarășii săi nu cu bune duhuri să poartă
bine cunoștea,
însă nedejdea într-altă socoteală își punea,
adecă ca când lucrul la ivală ar vini,
Pardosul și frații lui,
Râsul și Hameleonul și Veverița,
cu gura deșchisă, în glasul mare vor striga
și partea dreaptă vor ținea.

Că tot lucrul, veri să să facă,
veri să nu să facă,
într-aceasta să prijeniia,
adecă ce ar pofti cea mai de frunte parte,
aceia și alaltă gloată să întărească,
iară ce le-ar arăta
de stricarea și paguba lor,
o dată cu capul să nu priimască.

Așijderea,
vădzind că Pardosul acolea
de față nu să află,
precum alofililor să priiască
și omofililor să nu priiască,
nicicum cevaș îș prepunea
(ce oricât cineva
de înțelept și oricât de bine
a lucrurilor socotitoriu ar fi,
singur numai cu socoteala sa îmblând,
și în sfaturile sale și pe altul neîntrebând,
în cea mai de pre urmă
a nu greși peste putință ieste).

De care lucru, Lupul,
în dreapta socoteală sprijenindu-să,
tare să greși,
și în numele omofiliii bizuindu-să,
prost nemeri
(căci nu altă dată
răzsipa unui nărod s-au făcut,
fără numai când
ai săi șie, vicleșug ș-au făcut,
și nu altă dată mai mare stricare
de la nepriietini au vinit,
fără numai când
priietinii și credzuții au viclenit).

Căci pre Pardos Corbul
prin iscoade și cărți pre ascuns trimese,
și încă de demult în priința lor îl întorsese
și vicleanul cel mai mare a neamului său
a fi cu giuruințele îl făcuse
(că sula de aur zidiurile pătrunde
și lăcomiia
își vinde neamul și moșiia),
de vreme ce tare îi făgăduisă
că de să va întoarce într-o inimă
și într-un gând cu dânșii,
stârvurile cele mai grase
și cărnurile cele mai seoase
cu Corbul, și cu Vulturul, și cu alalți
ai lor sfetnici împreună le vor împărți.

Așijderea, el acmu la bătrânețe
agiuns fiind,
din ce să află a-l mai preface
macară că peste putință ieste
(căci nici Corbul negreața,
nici Pardosul pistriciunea
a-și muta poate),
însă pe ficiorul lui,
carile încă în vârsta tinereții să află,
precum Coracopardalis să-l poată face
bună nedejde au, dzicea.

Adecă glasul și aripile Corbului dându-i,
și cea din moșie a Pardosului pestriciune lăsându-i,
cu bună samă Pardos-Corb
sau Corb pestriț să va înformui
(că pieptul decât diamantul
mai vârtos pofta îl moaie
și inima decât cremenea mai împietroșată
lăcomiia o topește,
și ce focul nu domolește
aurul topește).

Iară Râsului adevărat
lucru de râs îi giuruiră,
adecă din 53 de căpuși pline de singe
(carile odânăoară Râsul adunate avându-le
și pe vremea foameții pasirile i le-au fost prădat),
pre giumătate înapoi să i le întoarcă,
însă cu aceasta tocmală
ca în tot anul câte cinci căpuși să-i dea.

Așijderea cătră acestea îi fagaduiră,
precum socotitoriu îl vor pune,
ca câte căcăredze Cămila
dinafară de grajd ar lepăda,
el a le cheltui
și pre la gândacii carii din mistuiri ca acestea
hrana le ieste,
a le împărți
volnic să fie
(că lăcomiia de la aur până la gunoiu,
și de la diamant până la steclă să întinde).

La jiganiia aceasta, Râsul,
de socotit ieste că toată pistriciunea
pe supt pântece i să ascunde,
adecă la loc ce nu să așe vede,
iară amintrilea pe spinare,
tot un păr să arată a avea.
Adecă în față
prost și drept,
dară multe picături de vicleșuguri
îi stau peste mață

(că toate carile să văd de pe chip
și de pe floare să giudecă,
iară gândul a ascunsului inimii
nici chip, nici floare are,
de pre carea
de bun sau de rău,
de frumos sau de grozav
să să cunoască,
fără numai când icoana în cuvinte
sau în lucruri își tipărește).

Iară alalți frați
acestora întracesta chip să așădzară,
că Veveriții i-au giuruit un sac de nuci
și un hărariu plin de hămeiu
cu fag amestecat.
Așijderea coada,
carea în vremile ce stăpâniia Vidra
îi tăiasă,
precum la loc îi vor pune-o
dzicea.

Căriia darul acesta
prea mult și mare i să păru,
de vreme ce nucile și fagul
spre sprijineala vieții,
iară coada spre răscumpărarea cinstei
și a podoabei îi era,
mai vârtos că toată fala
și pofala
Veveriții în coada cea lungă ce purta
stăruia,
carea nu ca alalte jigănii înapoi,
ce, de mare mândrie,
peste cap ridicată o ținea
(că unde lipsăsc crierii din cap,
acolo covârșește coada peste cap)
(și cine vredniciia capului nu pricepe,
acela lungimea codzii
la mare cinste ține).

Pre aceasta, dară,
într-acesta chip coada în loc de cap
puindu-i, amăgulind-o,
o așădzară.
Iară Hameleonului
toate feliurile de văpsele și de flori
precum în samă îi vor da
și în toate deplină pozvoleniie să aibă
îi giuruiră.

Al căruia fire de-a pururea
fața a-și schimba
fiind
și dintr-o văpsală într-alta a să preobrăji
mare vrednicie țiind,
socoti că dar așeși peste măsura lui
i să giurui
și toată împărățiia într-îmbe monarhiile
să fie câștigat
i să păru

(că plinirea poftei cât de mici
peste toate hotarăle a toate monarhiile
precum să fie covârșit
i să pare).

Cătră aceste mai adaosără
pre Guziul Orb,
carile cu frâmsețea fetii sale,
Helgii,
în dragostea a multor jiganii întrasă
și a multora minți de frumsețea ei să nebunisă
(că nu mai mult tăriia vinului în cap
decât chipul frumosului în inimă
lovește).

Cu carea și părintele său, Guziul,
macar că din fire orb și slut era,
însă fietecarile ce-l timpina
cu toată lumina privelii îl îndămâna,
și de-și feriia mâna de sărutat, la picioare-i cădea
și i să închina
(că cine iubește din suflet pre cel din cămară
mare fericire simpte a-i zdvori afară la scară).

Cu acesta chip,
cine mâna cea scurtă a Guziului a săruta
să învredniciia,
precum pre singură Helgea să fie îmbrățășind socotiia,
și cine lipicioase
și urduroase
melciurile lui a pipăi să norociia
precum roa trandafirilor,
carii pre obrazul Helgii să deșchidea,
să fie scuturând
și iscusită mirosala lor să fie mirosind
i să părea

(că precum simțirea
în lucrurile ce-s de simțit lucreadză,
așe pomenirea
în fantazie tipărită
și zugrăvită
ale sale pătrundzătoare sloboade radze).

De poamă dară ca aceasta,
macar că mulți dinți să ascuțise
și multe măsele să o mușce să gătise,
însă, precum să dzice cuvântul

(că norocul
nu împarte cu obrocul,
ce unora varsă,
iar altora nici pică),
așijderea

(altora arată și nu dă,
iar altora, preste toată știința
și nedejdea lor nespuind
și neivind,
preste măsură le dă).
În care chip,
și cu gingaș trupul
și mângâios statul Helgii
au lucrat,
de vreme ce vârstnicii
și cei din neamul ei
nu numai cu mânule întinse,
cu brațele deșchise
și cu mințile uluite
o aștepta și o poftiia,
ce încă și cu sufletele topite
și inimile arse
cui va cădea acea norocire
și cui să va tâmpla acea fericire,
dzua și noaptea cu gândul mai rău
și mai cumplit decât cu trupul să pedepsiia
și să chinuiia

(că chinul trupului carnea domolește,
iară pedeapsa sufletului,
oasele topind, inima rănește),
și acmu-acmu, din dzi în dzi
și din ceas în ceas,
fietecarile norocul cu jele chemându-și,
și de s-ar cumva altuia,
iară nu șie, tâmpla,
sabii, cuțite
și tot feliul de otrăvi cumplite,
de nu celuia
ce au luat norocul,
șie celuia ce au rămas cu focul
gătiia.

Toți ibovnicii și patimașii
dragostii Helgii într-acesta chip
în toate suflările
și răzsuflările lor,
ca finicii în focul lor
murind
și iarăși înviind,
norocul
tot precum au știut
ș-au giucat giocul

(căci toți cereștii
durerile pemintenilor simpt
și să milostivăsc,
numai norocul, dacă-și întoarce fața,
nici a jeli
știe,
nici a să milostivi
poate),

și precum câteodată frica vulturului
pre iepure după broască mărită,
așe voia norocului
pre Helge după Cămilă au măritat.
O, Doamne și toți cereștii,
lucru ca acesta cum
și în ce chip a-l suferi ați putut?
Unde ieste cumpăna ceriului
cu carea trageți
și aședzați fundul pământului?

O, dreptate sfântă,
pune-ți îndreptariul
și vedzi strâmbe
și cârjobe
lucrurile norocului,
ghibul, gâtul,
flocos pieptul,
botioase genunchele,
cătălige picioarele,
dințoasă fălcile,
ciute urechile,
puchinoși ochii,
suciți mușchii,
întinse vinele,
lăboase copitele
Cămilei,
cu suleget trupul,
cu albă pielița,
cu negri și mângâioși ochii,
cu supțiri degețelele,
cu roșioare unghișoarele,
cu molcelușe vinișoarele,
cu iscusit mijlocelul
și cu rătungior grămăgiorul
Helgii,
ce potrivire, ce asămănare
și ce alăturare
are?

O, noroc orb și surd,
o, tiran nemilostiv
și păgân fără lege,
o, giudeț strâmb și fățarnic,
pravilă strâmbă și fără canoane!
Ascultați, morților
și priviți, viilor:
Cămila cu Helge să împreună,
filul și șoarecele să cunună
și dealul cu valea să iau de mână.
Ce ureche au audzit,
ce ochiu au vădzut
sau ce gură din veci lucru ca acesta au povestit?

(Tacă, dară, pripitorile
unde cântă ursitorile,
că nici neam cu neam,
nici chip cu chip,
nici feliu cu feliu a potrivi
caută,
ce numai ce va face
și lucreadză ce-i place).

Norocul, dară, într-acesta chip
pre Helge după Cămilă aședzind,
țințarii cu fluiere,
grierii cu surle,
albinele cu cimpoi
cântec de nuntă cântând,
mușițele în aer
și furnicile pre pământ
mari și lungi danțuri râdicară,
iară broaștele toate împreună
cu broatecii din gură
cântec ca acesta
în verșuri tocmit cânta:

Prundul Evfratului mărgăritariu naște,
Cămila din iarbă cele scumpe paște.
Mâna Afroditii cunună împletește,
Evfratul Evropii nou lucru scornește.
Din cele cu soldzi Helgile ivește.
Norocul ce va toate biruiește.
Cununa împletită norocul o tinde,
Capul fără crieri cu mâna o prinde.

O, Helge fecioară, frumoasă nevastă,
Nevastă ficioară, ficioară nevastă,
Cămila să ragă, tâlcul nu-nțăleagă.
Margă la Athina ce ieste s-aleagă.
Ficioară nevastă, nevastă ficioară,
Peste șese vremi roada să-i coboară,
Fulgerul, fierul, focul mistuiască.
Patul nevăpsit nu să mai slăvască.

A Cămilii dară și a Helgii împreunare,
preste socoteala a toată lumea,
într-acesta chip isprăvindu-să
și mai denainte
acele cinci jigănii cătră tot neamul,
precum s-au dzis,
viclene și vândzătoare arătându-să,
cuvântul cu mare giurământuri
și legământuri
cătră zburătoare își dederă,
așe ca precum voia le va fi
să învoiască
și precum pofta le va pofti
să poftească.

Acestea dară într-acesta chip
în sine și cu sine
cu mari vicleșuguri alcătuind,
prin rost de bun ritor,
precum cătră alții a le arăta,
așe inimile prostimei a îndupleca
socotiră

(căci la materiile groase focul,
iară la inimile proaste limba bine vorovitoare
mult poate).
Și așe ritorisind Papagaia,
cuvântul la obște într-acesta chip
împrăștiară:

„Vestit și tuturor
știut cuvânt ieste, o, priietinilor,
(că învoința sufletelor
și unirea inimilor
lucrurile din mici, mari le crește.
Iară neînvoința și neunirea lor,
din cât de mari,
mici și cât de curând le răzsipește)

(că precum o sănătate
în multe mădulare a trupului,
așe o omenie
și o unire
în multe năroade ieste,
carile un stătătoriu
și stăruitoriu
a politiii stat fac).

Împotrivă aceasta
a să înțelege poate, adecă
(că precum o boală
și o fierbinteală
cât de puțin în trup
sau o durere cât de mică
într-un mădulariu
tot trupul spre neaședzare
și pătimire aduce,
așe neunire în politie
și neînvoința în cetate,
ciuma și lângoarea cea mai rea
și troahna cea mai lipicioasă
ieste).

(Căruia lucru,
cea mai de pre urmă
a tot statul
răzsipă și a tot sfatul
cea de năpraznă
prăpădenie ieste).

Aședară, începutul voroavii apucând,
macar că dintr-al mieu rost,
însă dintr-înemile
a toată frățasca adunare dzic.
Adunarea aceasta, o, cinstiților
dintr-îmbe părțile adunați frați,
adunarea aceasta, dzic,
slăvită și minunată a prea linilor
și înălțaților noștri monarhi ieste,
și de pre titlul ce ș-au pus,
chiar și aievea să cunoaște,
că precum adunarea
a atâtea cinstite chipuri la un loc
s-au adunat,
așe sufletele și inimile
a să întroloca
și a să împreuna,
dreapta socoteală
și pravila adeverinții
la un sfat,
la un stat,
la o învoință,
la o priință,
la o iuboste
și la o dragoste
a le încleșta
și a le înnoda
va,
poftește
și să nevoiește

(căci tot adevărul
lucrul chiar și hiriș poftește,
și toată începătura cu cale
spre lucrul și sfârșitul lucrului bun
călătorește).

De care lucru, între muritori
de ieste vreo simțire
peste simțire
și vreun lucru firesc peste fire,
și eu mai proroc a mă face
și cele în urmă viitoare
mai înainte a le povesti
și până a nu fi,
a le vesti
mai voi îndrăzni

(că ce ieste adulmăcarea minții
sau carea ieste icoana înțelepciunii,
fără numai celea ce ochiul trupului
cu ochiul sufletului
să li vadză
și în cele cu prepus viitoare
fără prepus
în bine și în rău următoare
iscusit și frumos să le aleagă).
A proroci dară voi îndrăzni,
dzic

(de vreme ce din răsărite dzua
și de pre începute fapta
să cunoaște),
în care chip și numirea adunării aceștiia
în curândă vreme supt unirea
a toată inima
și învoința a tot sufletul
a videa
și după nume lucrul
și sfârșitul a ieși
și a să plini
fără prepus nedejduiesc,
de vreme ce inimile curate
a marilor împărați
spre cea adevărată linește
și curată dragoste
stăruiesc
și spre folosul a toată obștea
tare și nepărăsit să nevoesc.

Așijderea preaînțelepții, buni chivernisitorii
și credincioși deregătorii,
împreună cu cei ai lor de frunte sfetnici,
în dreapta socoteală
și buna chivernisală,
câtu-i negrul bobului macară cevași a sminti,
peste socoteala omenească ieste
(că mai cu nevoie ieste
o sută de copoi iepurile din pâlcul spinilor a scoate
decât a trii înțelepți sfatul cel mai de folos a afla).

Și așe, bune semne
de bună nedejde să arată
ca nici lucrul început fără socoteală,
nici prorociia mea la sminteală
să iasă.
Ce cu bună samă dzilele de fier
în veacul de aur vor să să priminească
și toată calea grundzăroasă
și ciulinoasă
în netedă și bătută să să istovască.

În carea (pentru cele tâmplătoare vorovăsc),
de s-ar și cumva într-un chip
prea repede și preste înțelepțeasca socoteală
tâmpla ca vreo pietruță de scandală
de la cineva într-însă
să să arunce,
însă darea într-o parte-i
și urnirea-i
și așeși de tot râdicarea-i,
precum prea pre lesne ar fi,
a-și propune cine va putea?

(Că mai pre lesne ieste cuiva
în câteva ceasuri suflarea
și răzsuflarea
a-și popri
decât sufletul înțelept, cunoscând adevărul
și de dânsul a nu să lipi)
și așe, piciorul cât de dropicos
și pasul cât de tremuros
în ceva a să zăticni
și a să poticni
nu va avea.

Pentru care lucru,
dintr-îmbe părțile cu toții
și cu totul să ne apucăm trebuie,
ca celora ce din multe strune
o cântare,
sau din multe organe
o harmonie
într-o simfonie
fac asămănându-ne,
ce mai de folos,
ce mai de laudă
și ce mai cu cuviință
ar fi să începem,
să facem
și să isprăvim,

ca într-acesta chip toată răceala,
carea înghețare aduce,
și toată fierbinteala,
carea dogoreală
și pârjol în tot trupul politiii noastre pricinește,
în stâmpărarea
și temperamentul cel de sănătate
și de viață izvorâtoriu
ieste aședzind,
priietinilor megieși nesăvârșită de laudă
materiie să dăm.

Iară nepriietinilor pre budze
în veci de nedespecetluit
pecete să pecetluim
(că din fire cele supt lună așe s-au orânduit,
ca unele după altele să urmedze,
și când unele mor,
altele să învie
și simbathiia
și antipathiia
dintr-însele să nu lipsască).

Deci dară, cinstiți ascultători,
cine mai cu de-adins
cea următoare fericire
mai denainte într-un chip a simți
ar pofti
și cine cel nespus
a toată obștea folos
cu ochiul sufletului a-l privi
ar ispiti,
pre unul ca acela poftescu-l
ca șepelevii<i> mele limbi
puțintică îngăduitoare voie[1]
și ascultătoare ureche
să plece,
pre carile în scurt

(de vreme ce a ceasului strâmtoare
laconește a ritorisi mă învață)
a-l umbri
și în strâmt hotar a-l perigrapsi
mă voi nevoi”.


[1] „Ai puțintică răbdare”, binecunoscuta sintagmă caragialescă, s-ar părea că provine dintr-o retorică veche; Trahanache o…tautologizează.

La fel și prin repetarea verbului „zic”, din discursul lui Farfuridi, s-ar părea că I. L. Caragiale pastișează un tipar retoric cu vechime respectabilă – și reamintim un pasaj, din textul de mai sus:

„Aședară, începutul voroavii apucând,
macar că dintr-al mieu rost,
însă dintr-înemile
a toată frățasca adunare dzic.
Adunarea aceasta, o, cinstiților
dintr-îmbe părțile adunați frați,
adunarea aceasta, dzic,…”, etc.

Şi revin la mai vechea problemă pe care am ridicat-o cândva, şi anume dacă nu cumva râdeam mai mult decât trebuie la piesele lui Caragiale şi nu îi atribuim textului caracter comic inclusiv acolo unde el nu există.

Did you like this? Share it: