Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9.

Toți ascultătorii, precum cu dragă inimă
și deșchisă ureche vor asculta dacă dzisără,
și precum că cu tot sufletul
de dulce izvorul carile din limba Papagaii izvorește,
însătați sint, dacă mărturisiră,
Papagaia, cu toată vârtutea cuvântului,
himera, sau, precum s-ar putea dzice,
ciuda nevădzută,
neaudzită
cu voroava în fire a băga începu
(că nu mai slobodă ieste
limba atheistului spre blăstăm
decât tropurile ritorului
spre hula sau lauda aninată)
(și de celea ce singură firea
scărândăvindu-să fuge,
acelea vorovaciul îndrăzneț
preste fire le urcă).

Papagaia dară, într-acesta chip,
după ce proimiul voroavei sale sfârși,
de umbrirea a fiitoriului
acelor doaă monarhii stat să apucă,
dzicând: „Aceste doaă vestite
și nebiruite monarhii,
o, iubiții miei ascultători,
precum fietecarile
din sine, late
în hotare,
bogate în comoare,
dese în orașe,
tecsite în sate,
nenumărate
în supuși și cea mai de pre urmă,
cu un cuvânt să cuprind,
din toate părțile întărite
și în slava cinstii lor îndestulite
să fie
nu numai celor de duh purtătoare,
ce așeși și celor pre pântece și târâitoare
știut și încă prea știut ieste

(că lucrurile mari și cei ce nu le știu
le știu,
iar lucrurile mici
și cei ce le știu
nu le știu).

De care lucru, aievea ieste că orice mai mult
sau mai preste hotare a pofti
s-ar videa,
nu pentru a lor lipsă
(căci plinirea nu poftește clătire, ce odihnă),
ce pentru a supușilor săi adoagere
și odihnă vor și poftesc,
și până într-atâta
(pre cât singuri marturi privitori
îmi sinteți)
silesc
și să nevoiesc,
și aceasta pentru ce și cu ce?

Pentru unirea a toată inima
și cu învoința a doi monarhi,
a cărora voie mai mult decât porunca
și porunca mai mult decât fapta
de credzut și de ascultat ieste.
Voia aceasta a lor, spre ce săvârșit?
Spre alcătuirea a doaă firi într-una.
Dară acesta în ce chip?
(Căci doaă firi a să uni,
lucru peste lucru
și putință peste putință ieste).

În chipul puterii sufletești,
carea în câteva inimi
într-un chip și într-o măsură
a lucra poate.
Adecă cu buna a sufletului priință,
doa trupuri, ca într-un suflet a îmbla
și a să învoi să poată
(că ce ieste prieteșugul?
A învoi deopotrivă.
Și ce ieste priietinul?
A nu deosebi în suflet).

Cu acest felu dară de duhnicească putere,
Vulturul Leu și Leul Vultur,
duhul Vulturului în Leu și al Leului în Vultur,
fără de nicio deosăbire,
cele dinafară mădulare,
precum întru adevăr împărățește
le vor ocârmui
și fără greși cu dânsele monarhicește
să vor sluji,
cine-i atâta beteag de minte
carile să nu cunoască?

Duhuri dară ca acestea,
carile ceriul de ar avea poartă
și iadul ușe,
precum și acolo să pătrundză
fără prepus sint.

Duhuri dară ca acestea, iarăși dzic,
atâta de supțiri și puternice,
trupuri atâta de iuți și de vârtoasă,
fără de nice o siială împotrivnică unind
și fără de nici o prepunere de pacoste împreunând,
au nu tot lucrul,
peste toată puterea,
a putea vor putea?

(Că unde Leul vulturește
și Vulturul leuiește,
prepelița ce va iepuri
și iepurile ce va prepeliți?)

Vulturul de sus și deasupra privind,
Leul din dos și din față adulmăcând,
ce nepriietin asupră viind,
sau ce vrăjmași macar la fântânele Nilului fugând
a nu să simți
și a să mistui
va putea?

(Că a putincioșilor
mâna lungă și ochiul neoprit
ieste).
Adulmăcarea unuia
cu iute viderea altuia
însoțindu-să
și în toată calea tovărășindu-să,
din nuări furnica împoncișării
pre pământ și de la Asiia:
lighioaia dodeielii la Evropa să va videa
și să va adulmăca,
pre nebiruite spetele Leului,
neostenite aripile Vulturului răsărind,
cestea pre tot fugașul
cât de repede în clipala ochiului vor agiunge,
celea pre tot împotrivă stătătoriul vor birui și vor înfrânge.

Cesta cu cel decât diamantul mai vârtos piept,
cela ce-i decât bricile mai ascuțiți pintini
tot zidiul vrăjmășiii
și toată mreajea vicleniii
ca pravul voi spulbăra
și ca pândza paingului vor dispica.
Cine dară în lume, o, priietinilor,
atâta de scămos la minte
și strămțos la cuvinte
să va afla,
carile să socotească
sau să grăiască
că cel împotrivă de supt brațul Leului va putea scăpa,
sau cel supt aripile Vulturului aciuat că în primejdie va întra?

Sau cine lucrul,
mai aievea decât radzele soarelui cunoscut
nu va cunoaște?
Ca pre cel din paza lor cineva a-l bântui,
sau pe cel dimpotriva lor a nu-l birui
va putea?
(Că focul din apă
și dzua din noapte
și orbii o pot alege).

Aceștea dară, într-acesta chip unindu-să
și alcătuindu-să,
cinstea, slava, biruința și odihna,
carea a tot nărodul fără prepus următoare ieste,
cei din cuiburele încă cu fulgi puișori
și cei încă supt țițele maică-sa, sugătorii
a giudeca vor putea.

Și statul cel mai fericit decât toată fericirea
precum ca râul să va pogorî
și ca pohoiul va năbuși
și cele în lume nesimțitoare a simți
și a să pricepe vor pricepe,
că toată cinstea numelui de obște
și toată a tot de răuvoitoriul
și de vicleșug gânditoriul
biruință
fără îndoință
și supunere
fără prepunere
urmadză.

(Că mai mult în prepus a să avea
cele pentru lesnirea nesocotite,
decât cele cât de grele de la înțelepți cumpănite
trebuie).
În scurt, dară, a fericitului aceluia stat,
iată, pre cât în slabă putința mea au fost, l-am arătat
și precum să dzice dzicătoarea,
de pre unghe leul să poate cunoaște.

Deci oricine ar fi acela carile
aceii nepovestite fericiri părtaș a fi
ar pofti,
întâi trebuie ca nu numai a trupului,
ce și a sufletului mâni
totdeodată să întindză
și nu numai cu ale trupului picioare,
ce și cu ale sufletului aripi să alerge și să zboare
(că amintrilea, lenișilor ostenința
și pizmătarilor lipsa și căința
va rămânea).

Acestea, dară, de la toată dihaniia așe
într-acesta chip înțelegându-să,
la ascultare cuvântului
și scuturarea lucrului
cea mai de pre urmă să vinim,
carea tot mijlocul cel spre lesnire
și tot modul cel spre fericita săvârșire
aduce (că toată călătoriia muritorilor
în cel de apoi săvârșit
sau să fericește,
sau să blăstămățește).

Neamul cel fără neam
și chipul cel fără chip,
adecă jigăniuța sau păsărița cea cu prepus,
iubitoriul nopții,
fugătoriul dzilei,
vădzătoriul întunerecului
și orbul luminii,
adecă Liliacul,
precum în fericit pământul
și mănoasă brazda adunării aceștiia
nu puțină zizanie să fie sămănat
aievea ieste.

Vidra nu cu picătura,
ce cu vadra în vasul înțelepciunii
veninul nebunii și-au vărsat.
Așijderea Struțul,
macar că peste voia și știința sa,
însă nu mică stincă a scandalului
la tot pasul căii aceștiia au aruncat
și toată greuimea lucrului
la mijloc a vini au pricinit.

Carile, toate de nu s-ar fi tâmplat,
fericire și lucru foarte minunat
ar fi fost. Dar, de vreme ce s-au tâmplat,
altă nu încape fără numai leacul le ieste de aflat

(căci lucrul ce întâi la lumină n-au fost,
Dumnădzău, din ne a fi, la a fi îl aduce,
iară lucrul ce o dată la ființă au ieșit,
la neființă nici Dumnădzău nu-l poate aduce).

Leacul dară acestor mai sus pomenite boale
și lineștea acestor clătite răscoale,
pre cât din duhul obștii fâicava mea voroavă va putea
a-l arăta,
nu să va lenevi”.

„De duhurile vărsatelor veninuri toți ne-am amețit”,
dacă strigară,
și toți antidotul toapsăcului precum să-l arete
pre Papagaie dacă rugară,
Papagaia într-acesta chip începu:
„Puțintele sint, o, priietinii miei,
recetele științei mele
și mici și strâmpte chichițele ierbilor doftoriii mele
(căci doftorul bun știința în cap,
iar ierbile în câmp le are,
și unde chichițele văruite
și pilulele șicuite
sint, acolo bolnavul să amăgește,
iară nu să tămăduiește).

Din carile ce voi avea împreună cu dănsele
și inima, și sufletul înainte-vă a vărsa
nu mă voi tăgădui
(că pre cât ieste de lăudat
doftoriia bună la boală,
pre atâta ieste încă mai de lăudat
aședzământul la răscoală).
Pre cât dară ieste pentru bileala în cerneală
și cerneala în bileală,
adecă pentru vădzitoriul în întunerec
și orbăcăitoriul în lumină
,
Liliacul,
după a mea proastă socoteală
aședzimântul pre lesne îi ieste
(căci pravul casii după măturat de să și râdică
și în radzele soarelui gioacă,
însă nici radzele soarelui a nu lovi oprește,
nici pașii celui ce prin case îmblă continește).

În care chip și a Liliacului gâlceavă,
precum din nemică s-au scornit,
așe și scornită nemică ieste,
și până în cea mai de pre urmă
și tulburat de ar rămânea,
precum a tot statul vreo tulburare
ca aceia a aduce
vrednic să nu fie
putem socoti.

Vidra iată că din catalogul jiganiilor,
cu sfatul
a tot statul,
s-au ras.
Carea acmu în lucru, precum să vede,
vreo toartă să apuce
sau vreo bucată să mai îmbuce
nu are, ce numai în cuvânt,
pre cât au putut,
și mănuntăile a-și vărsa s-au opintit,
și tot feliul de farmăcul descântătoriu
prin urechile tuturor au stropit.

Însă precum până acmu în ceva n-au procopsit,
așe și de acmu înainte
vreo rămășiță de venin de-i va fi mai rămas,
adevărații doftori pre lesne îl vor răzsipi
și înțelepții deregători pre iușor tot lucrul,
precum să cade, îi vor tocmi.
De care lucru, despre aceasta parte
mai multă grijă a purta nici folos ieste, nici să cade.

(Că unde grijea ieste la măsură,
megalopsihiia o cârmuiește,
iar unde grijea trece peste măsură,
acolo micropsihiia a mai chivernisi părăsește).

Acestea, dară, așe precum și sint cunoscându-să,
tot săvârșitul lucrului
și toată fericirea săvârșitului
într-aceasta rămâne
ca și hotărârea Struțului să să aleagă,
pentru ca toți ce ieste
și ce poftește a fi să înțăleagă,
și așe, toată clătirea la aședzare,
toată ostenința la odihnă
și toată începătura la cel dorit
să vie săvârșit.

De care lucru, întâiaș dată
tuturor a ști să cade
că, precum încă de demult
neclătit siloghizmul Corbului
prin învoința și porunca
a marelui împărat, a Vulturului,
s-au răzsunat,
așe și acmu toată adunarea monarhiii zburătoarelor
va, poftește
și poruncește
ca Strutocamilii mai mari aripi
și mai lungi pene să i să dea.

Și ce mai mult? Cămila zburătoare
și Struțul fătătoare
să să facă,
pravila voii împărătești poruncește
(că toată voia slobodă
într-acesta radzimă
ca, precum celor pemintești,
așe celor cerești
pravile împotrivă să margă).

Ca cu acesta mijloc Cămila călătoare
în monarhiia celor zburătoare
să între și iarăși despre partea monarhii dobitoacelor
orice cu cale și cu cuviință a fi
ar socoti,
din mădularile sale pre Cămilă să împodobască,
căruia lucru toată monarhiia pasirilor voitoare
ieste. Și așe,
nici hereghiia dinceput să-și piardză,
nici precum împărații orice poftesc
că nu pot face să să vadză

(că cei putincioși
nu mai puțin cu părerea altora
decât cu puterea lor
fac ce fac).
Și hotărârea numelui știindu-să,
într-îmbe părțile titulul cinstei
și locul slavii numelui a-și dobândi
să poată, și într-acesta chip,
cea deplină omonie,
într-îmbe monarhiile plinindu-să,
să să săvârșască”.

Acestea din tot duhul
dacă larg și lat ritorisi Papagaia
toate cetele zburătoarelor:
„Facă-să, facă-să,
plinească-să, plinească-să!”
strigară, atâta cât chiotele a atâtea gloate
deodată slobodzite
să părea că ieste huietul a mari puhoaie după ploaie,
din dealuri în văi răpedzite.

Unii, de fericirea ce li să părea
că acmu au și dobândit-o,
cu glasuri de bucurie să desfăta,
alții cu cântece și cu viersuri îzbânda,
ca cum în sin și dobânda în palmă ar avea,
în ceriuri râdica.
Iară alții minunată voroava Papagaiei
și decât miierea și zăharul
mai dulci cuvintele ei
și decât toată unsoarea mai pătrundzitoare ș
i mai muietoare
sentențiile ei
ni cu gura mărturisiia,
ni cu mânule și cu capul
chipuri și semne de mirare
și de minunare
unul cătră altul în divuri,
în chipuri arăta
(că de multe ori bucuriia mare
glasul astupă,
și ciuda peste măsură
mintea răzsipă).

Unii, ca cum încă mai denainte
de mângâioase voroavele ei
spre somn furați
și în chiteala socotelelor afundați
ar fi fost,
ca de somn sau de vin amețiți ar fi fost,
spre ce întâi să înceapă
și ce mai înainte
din cele multe audzite
să pomenească
și din pomenire în cuvinte să alcătuiască,
ca uluiții sta
și ca somnoroșii, ni pe frunte, ni pe piept să scărpina

(că voroava dulce și ales plăcută
inimii bucurie,
iară ochilor dormitare pricinește).
Comedie ca aceasta
și buiguire într-acesta chip
din gura Papagaii în mințile tuturor dihaniilor
răvărsindu-să,
ca cum și cu trupurile și cu sufletele amurțiți
și amuțiți ar fi fost,
prin câtăva vreme între dânsele
mare tăcere să făcu,
și una într-ochii alțiia
ascuțit și neclătit căutând,
ce ar fi mai de vorovit
și ce ar fi mai de pomenit,
ca cum a să domiri n-ar putea,
ce una pre altă să înceapă,
ca ce din rostul ei ar audzi
și ea aceia să grăiască,
sta cu gura căscată

(că strigarea a gloate multe
din răzsunarea a păreților deșerți
nu multă deosebire are,
și precum păreții același glas întorc,
așe în gloata ascultătoare
unul cuvântul altuia poartă).

În cea de pre urmă Cioara,
după ce câtva ca înecații în gât clăncăi
și ca cum sau de duh îndesită,
sau de năcaz dosedită
ar fi fost, mult în grumadzi râgâi,
în glasul firii sale să slobodzi
și „car, car, car”
de trii ori poftori.
Toate cetele pasirilor, spre bine glasul poftorind,
„macar, macar, macar”,
după cazaniia Papagaii,
și lucrul
și cuvântul
de s-ar sfârși dzicea.

Din jiganii unele
(pentru carile precum lăcomiii să fie fost vândute
mai sus s-au pomenit ), ca cum le-ar fi vinit a căsca
și princet, ca nu toți să audză,
glasul Cioarăi adeveriia.

Alalte jigănii toate,
cu multă și adâncă tăcere,
ca cum celor mai de frunte următoare
ar fi, să arătară (că tăcerea prea adâncă
sau din pizmă iese, sau din neștiință).
Ce tăcere ca aceasta
celor mai de gios era din sială,
iară celor mai de frunte era într-adins mărturisală.
Căci mita maica
și vicleșugul părintele
în trupuri de îmblătoare
inimi de zburătoare
odrăslisă

(că precum aurul în focul cât de iute
din ce ieste nu să mută,
așe, ori în ce inimă întră,
din ce ieste într-alta o strămută).

De care lucru jiganiile, „facă-să, facă-să”,
aievea a striga,
ascunsă tragerea firii le rușina;
„nu vom, nu priimim” și de mare strâmbătate a să văiera,
înghițita mâzdă și îmbunare de inimă le mânca.
Iar dintre pasiri, Brehnacea,
carea de multe ori partea adevărului a ținea
să videa,
cătră Cucunoz pre taină dzisă:

„Glasul Cioarăi,
gurile lingușitoare și inimile cele numai înainte,
iară nu și înapoi socotitoare,
după a sa poftă,
spre bine l-au tâlcuit
(căci pofta schizmește lesnirea,
și chipul lesnirii spre toată greuimea
fără nici o sială purcede).

Numai pre cât a mea proastă
și acmu de bătrână buiguitoare socoteală
ieste, glasul Cioarăi nu atâta spre „macară”,
cât spre ocară
a tâlcui s-ar putea,
și precum, o, iubite frate, foarte bine știi
că Cioara cu Corbul
pentru multe pricini a multe stârvuri
puțină dragoste și priință între sine au.

De care lucru așe cu firea mă amăgesc,
că în cea de apoi a adunării aceștiia
nu vreo fericire să așteaptă,
pentru carea să dzicem:
macară,
ce multă nevoie și becisnicie,
pentru carea să ne văietăm,
vai, foc și pară,
și cei ce așe de pre lesne au tâlcuit,
macar,
a multora capete să să usuce îmi par
(că câtă becisnicie aduce
fericirea cea prea așteptată,
atâta nevoie nu face
nenorocirea cea cu sufereală purtată).

Și pomenește, frate, cuvintele mele,
și odată vii cunoaște că Cioara,
nu macara,
ce ocara
au prorocit”. Cucunozul, precum dinceput calea apucase,
nici în stânga, nici în dreapta să abătea,
ce de pururea
pizma și mândriia ce știia
ținea.
De care lucru, într-un chip
pe Brehnace de blăstămăție
și de micropsihie
probozind-o, dzisă:

„(A tot lucrul părerea
părere naște,
iară știința făcliia adevărului ieste):
Cioara, săraca,
de la mulțime s-au socotit
la limbă varvară și i-au tâlcuit
glasul: macară.
Iară tu, frate, împiedicat de bătrânețe
și buiguit de căruntețe
fiind,
pre prorocul ce nu-i știi știința, locul și țara,
vii să-i încarci asupră-i ocara.

Ce mulțimea varvarismos,
iară tu solichizmos
cu limba Cioarăi faceți.
De care lucru, a ști ți să cade
că Cioara aceasta
de locul său ieste atică, țara Elada,
carea în toți anii cuibul în platanul
(carile dinaintea capiștii lui Apolon ieste sădit),
scoțând, de la preuții lui Apolon,

carii de pururea supt umbra copaciului
învățiturile cele de taină
și meșterșugul prorociii învață,
filosofiia cerească au deprins,
din care știință,
adevărul, începutul și sfârșitul lucrului
precum ieste, mai denainte vadzindu-l
și ca cu mânule pipăindu-l,
în limba aticească au strigat:
makaria iora,
ce va să dzică:
fericit ceasul în carile cu gândul s-au zămislit
și cu fapta s-au săvârșit”.

Însă ori mulțimea au varvarizmit,
ori Brehnacea au solichizmit,
ori Cioara au aticit,
ori Cucunozul au băsnuit,
a Cioarăi glas pre cât mai mult să tâlcuia,
pre atâta mai mult în lavirinthul necunoștinții să încuia,
al căruia cheie când să va afla
și a cui mână a o prinde
și cu dânsa lavirinthul a deșchide
să va învrednici
supt vremile de apoi ieste să așteptăm.

Lupul, între toate jigăniile
pururea mai socotit
și mai grijliv în chitelele sale,
sila
și desfrânată voia
zburătoarelor aievea vădzind,
și încă acoperit vicleșugul
a unor dobitoace dintr-adânc pricepând,
toată avuțiia răspunsurilor sale
în cea mai de dedesupt tainița tăcerii
așeși de tot își zidi

(că cuvântul înțelept
pre cât folos aduce urechilor ascultătoare,
pre atâta înfocare
face inimilor nestătătoare)
(și în vreme ce să ascultă,
[este precum] cântecul sirenilor,
iară în vreme ce nu să ascultă,
sunetului căldărilor
să asamănă).

Lupul, dară, de înțelepciune oprit,
tăcea.
Iară alalți toți, de nebunie împinși,
mormăind și răcnind,
de iznoavă, „facă-să, facă-să!” striga.
În care vreme Pardosul vărgat
și Râsul cu negru picat,
cu alalți ai lor depreună,
cel de demult în inimile sale
ascuns vicleșug ce avea la iveală
și într-a tuturor privală
a-l scoate începură,
și ca cum de urgiia pizmei nebuniți
și buiguiți
ar fi fost, fără nici o rușine: „vârtos
ieste siloghizmul Corbului, frumos
și înțelept ieste sfatul Cucunozului,
minunată
și înălțată
ieste ritorica Papagaii”, striga.

„De acmu înainte, o omonie,
o stăpânire
și o monarhie
cunoaștem și o împărăție
știm.
Iară cine într-alt chip sentențiia ar clăti
sau a o clăti s-ar ispiti,
fier, foc și cea mai groaznică moarte
partea să-i fie”.

Aședară, răutatea vicleșugul zămisli
și nebuniia îl descoperi
(că vicleniia, răutatea și nebuniia
surori sint: răutatea începe,
vicleșug urmadză,
iară nebuniia mai mult îl desfrâneadză,
până unde una prinde,
alta leagă, iară a triia grumadzii
cu lațul îi vâneadză).

Cătră acestea, Pardosul
răutate peste răutate,
vicleșug peste vicleșug
și nebunie peste nebunie
a grămădi începu,
și pașii lăcomiii
până peste hotarăle simțirii a-și lăți
și a-și lărgi
adaosă, dzicând:

„De vreme ce
după neminciunoase budzele Papagaii
toată adunarea adeverește,
cu cale și cuviință socotesc a fi,
ca precum la monarhiia pasirilor
după Vultur, Corbul,
așe la monarhiia noastră,
după Leu, Strutocamila
stepăna cea mai de cinste
și epitropiia a tot neamul
să ție,
și după aripile carile Vulturul l-au demânat,
capul taurului să i se puie,
pentru ca și ea între coarne
sămnul biruinții
și stema epitropiii
să poarte.

Că amintrilea, și Cămila și Struțul,
undeva vreun mădulariu de apărare
și de luptare
precum să n-aibă
tuturor știut ieste”.
Cuvântul Pardosului întări Ursul
și-l adeveri Vulpea
(că la voia poftitoare
puține cuvinte trebuie îndemnătoare).
Așijderea, alalți, a vicleșugului părtași:
„foarte bine, foarte bine”, ni din budză mormăia,
ni din colți clănțăia.

Însă cumpăna,
în carea dramul strâmbătății nu încape,
și mâna, carea fietecui după ale sale fapte împarte,
a doi dintr-aceștea nu mult răbdă,
și ce pre alalți la vreme lor îi așteaptă,
acestora ceia ce li să cădzu le dede plată.

Căci Ursul, în părerea sa,
pentru bișugul mierii ce aștepta,
acmu precum că
toate prilazurile prisăcilor sare socotiia
și toate știubeiele cu miiere
fără nici o sială, fărâmă, gândiia,
și așe din lăcomiia deșartă
și de mândriia înflată,
cu vânt de gând
și cu miiere de părere,
preste măsură îndopându-să
și înfundându-să,
așijderea acele ticăloasele albine,
carile prin faguri
de aburi
împrăștiiate ramăsese,
prin mațele și ficații Ursului pătrunsără,
de unde adevărata înflăciune
scornindu-să,
supt piielea Ursului izvoară de apă
pururea piștitoare purceasără
și cu această de năprasnă
și mieșeloasă boală,
înainte a toate gloatele crăpa.

Vulpea așijderea,
de multă grijea vicleșugului făcut ce purta,
întâi în melianholia ipohondriacă,
apoi în tusa cu singe mutându-să,
de multă vitionire și boală uscăcioasă,
toate vinile i s-au întins
și toate mădularele i s-au zgârcit,
atâta cât piielea de oase
și pieptul de spinare i să lipisă.
Carea înghițind vicleșugul,
preste puține dzile ș-au borât aburul,
precum istoria la locul său va arăta
(că cine înghite zăharul vicleșugului,
acela borește toapsăcul sufletului).

Acestea dară și ce să lucra vădzind
și ce să să mai lucredze a aștepta neputând,
deodată și în grabă socotiră pre Lup
(pre carile încă dinceput
vicleșugurilor neînsoțitoriu
și răutăților lor nepriimitoriu
îl cunoscusă),
întâi îl sfătuiră,
apoi îndemnară,
iară mai pre urmă și cu capul îi clătinară
și cum mai curând
de nu va la strajea bârlogului său merge,
cu pedepse groznice și și înfricoșări de moarte
i să lăudară.

Așe Lupul, vrând-nevrând,
și precum de aceasta poruncă
foarte să să fie bucurat arătând,
împreună cu Ciacalul
la locurile sale să dusără.
Iară când
din toată adunarea Lupul să despărțiia
și precum de frații,
priietinii și omofilii săi amăgit
și viclenit
la arătare cunoscându-să,
de grea dosadă carea inima îi înădușiia
și de vremea carea așeși
de tot împotrivă i să punea,
gemutul, oftatul și suspinul totdeodată
supt un glas alcătuind,
încetișor, cum i să părea,
și prea tare, cum altora să audziia,
cătră Ciacal gemu, oftă,
suspină,
răzsuflă
și dzisă:

„Blem, frate Ciacal,
de vreme ce la strajă ne trimăt,
blemați să nu stăm
(căci urechea la cuvinte cât de grele ascultătoare
învață pre inimă la cât de grele nevoi răbdătoare
a fi),

căci otrăvile acestea
cornul I[no]rodului[1] le va îndulci,
iară spurcăciunile acestea,
botul Filului le va curăți.

Acestea Lupul pietre sămănând,
stânci și munți în urmă răzsăriră,
precum mai pre urmă lucrul au arătat”.


[1] În textul tipărit scrie cornul Irodului, dar credem că este o eroare (de transcriere sau de tipărire) și că este vorba de cornul Inorogului. Sau: cornul Inorodului.

În Biblia lui Șerban de la 1688, alături de inorog, există și termenul inorod: „frumusețea lui, coarne de inorod” (Deut. 33, 17) – printr-o asociere cu rod, care înseamnă neam, genealogie.

Cantemir avea un exemplar din Biblia de la București (1688).

Did you like this? Share it: