Articolul de față este un post-scriptum la o serie de analize pe care le-am publicat la nivel online despre poezia lui Vasile Voiculescu.

Nu am discutat atunci despre Sonetele închipuite pentru că intenția noastră a fost să abordăm poezia tradiționalistă

În ceea ce privește Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare, acestea cu greu pot fi catalogate, reprezentând o creație care iese din tiparele poetice ale secolului în care a scris Voiculescu.

Nici nu intenționăm (cel puțin nu acum) să inițiem un demers exegetic pe seama lor.

Am dori deci să adăugăm doar câteva cuvinte la cele ce am afirmat anterior

Mai precis cu privire la rațiunea conceperii lor, care ni se pare totuși a fi conexă cu tipul de poezie, tradiționalistă și religioasă, pe care a abordat-o autorul nostru.

Chiar și ignorând momentan opinia lui Bartolomeu Anania, care considera că e vorba de poezie mistică, în care poetul doar imită stilul lui Shakespeare, adoptând, de fapt perspectiva din Cântarea Cântărilor…credem totuși (fără o imersiune în adâncimi abisale) că Sonetele închipuite sunt o formă de asceză poetică.

E cert că Voiculescu a dorit un turnir cu marele Brit, cu geniala acvilă a Nordului, cum îi spunea Eminescu. Dar credem de asemenea că eforturile sale de a-și clasiciza poezia stau în strânsă legătură și cu lupta de a-și învinge erotismul/concupiscența.

Vasile Voiculescu a zăbovit îndelung, în războiul cu Eros, asupra analizei multiplelor forme ale zbuciumului erotic, cuprinzând o gamă foarte variată de sentimente și de trăiri, o psihologie/patologie complicată. A reușit să le raționalizeze și cu ajutorul literaturii și, după cum aceste sonete o indică, inclusiv al lui Shakespeare.

A studiat fără îndoială, cu o pasiune de medicinist, această întreagă simptomatologie erotică (presupunând un complex de reacții și comportamente, care pot fi socotite diverse, imprevizibile și paradoxale), deopotrivă în literatură și în sine însuși.

Sonetele închipuite sunt o probă de virtuozitate poetică rară, prin care caută nu doar performanța artistică și afirmarea geniului, ci și să își sublimeze erotismul ardent.

E o problemă pe care am observat că cei ce subliniază religiozitatea lui Voiculescu o cam evită…

Asceza și-a desăvârșit-o Voiculescu, cel mai probabil (la un nivel personal, desigur) în închisoare…dar sonetele sunt anterioare acestei…etape duhovnicești.

Își sublimează, deci, erotismul, prin aceste sonete (de fapt, în toată creația), într-o formă de mare finețe a meșteșugului poetic: expresie ce reprimă cuvântul necizelat al vulgarității și îi forjează sentimentele și determinarea lăuntrică.

Ultimele sonete reprezintă un exercițiu de clasicizare în plan poetic/intelectual și de asceză în plan spiritual, echivalent cu o muncă trudnică (la care, de altfel, și face trimitere în versuri).

Trudnică, pentru că a te lua la întrecere cu Shakespeare – pe care romanticii îl considerau un geniu aproape intangibil al poeziei – este un demers care pretinde fără îndoială un efort considerabil, poetul concentrându-și toate energiile în această dublă asceză, în plan spiritual și artistic.

Scopul a fost acela de a…pune în repaus atât patima erotică, cât și patima poetică.

Desigur, un exercițiu ascetic înțeles și practicat într-un mod particular.

Pentru a învinge, trebuie să lupți să înțelegi. Nu poți să învingi ceea ce nu înțelegi.

Asceza adevărată nu înseamnă reprimare brutală a instinctualității, ci o depășire a ei în urma unei căutări obstinate să cunoști, să înțelegi, ca să poți…să lași în urmă.

Experiența lui Vasile Voiculescu, exprimată în aceste sonete printr-o fantezie, încercând masca lui Shakespeare, nu se reduce însă doar la o pastișă genială, ci este una…dramatică/gravă, îl planul experienței lăuntrice, spirituale.

Did you like this? Share it: