Iubiții mei,

Primul praznic al noului an bisericesc o are în prim-plan pe începutul mântuirii noastre, adică pe Maica lui Dumnezeu.

Pentru că viața și teologia Bisericii se sprijină pe sinergia dintre Dumnezeu și om, pe împreună-lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu acționează discreționar în relația Sa cu oamenii.

Nu e un dictator soteriologic…adică cineva care îi mântuie pe oameni cu forța.

El nu stabilește aprioric cine se mântuie și cine nu…ci e Sursa/ Izvorul de viață și de împlinire pentru întreaga umanitate și creație…ajutând întreaga creație să-și atingă telosul/ scopul existenței.

Iar astăzi, în acest praznic mariologic, Îl vedem pe Dumnezeu așteptând împlinirea lunilor nașterii Maicii lui Dumnezeu…după cum și El, întrupându-Se din Maica Lui…S-a supus timpului celor nouă luni până la naștere…timp stabilit de El Însuși pentru oameni.

De aceea noi trebuie să așteptăm timpul potrivit pentru fiecare lucru.

După cum nu poți să culegi pepeni în decembrie…tot la fel nu poți să înțelegi teologia și viața Bisericii doar cu 3 cărți de teologie citite toată viața.

Căci rezultatele rugăciunilor, ale posturilor, ale citirilor noastre teologice, ale vieții noastre ascetico-liturgice vin la timpul lor…și nu putem să accelerăm timpul coacerii…pentru că el e unul personal.

Noi strângem date, experiențe…Avem nădejdi, așteptări, incertitudini, certitudini, lipsuri, îngrijorări…

Însă Dumnezeu organizează în noi înșine viața interioară…ne-o simplifică…atunci când ne luminează prin harul Său asupra sintezelor de forță ale experienței noastre.

Din multul nostru…prin slava Sa…Dumnezeu face puținul de care avem nevoie…și acela e rodul mântuirii noastre.

De acolo, din semințele de har și de trăire sfântă ale vieții noastre se dezvoltă mărul mântuirii…adică bucuria și încredințarea și experiența continuă a Împărăției lui Dumnezeu încă de acum, din această clipă

Sfinții Părinți Ioachim și Ana, Părinții Maicii Domnului, prăznuiesc în Icoana pe care o vedem deasupra…bucuria nașterii celei din făgăduință.

Starea de cuviință și de odihnă harică se observă în persoanele lor.

Sfânta Ana e întinsă pe pat, ca o lehuză dar într-o cuviință abisală…iar Sfântul Ioachim, pe scaun umil, scriind…are iconizat pe cap (acela de culoare roșie) cornul experienței mistice

Pentru că văzătorii de Dumnezeu sunt cei care se împărtășesc din viața necreată și îndumnezeitoare a lui Dumnezeu…și sunt călăuziți de El la toată înțelepciunea și cuviința vieții duhovnicești.

Doi oameni ai sfințeniei…dar care erau nedreptățiți la nivel social dintr-un singur motiv: nu aveau copii.

Bătrâni…și fără copii…

Iar nerodirea lor a devenit un lucru scandalos pentru arhiereul vremii…încât nu i-a mai primit darurile la Templu.

Însă tot răul a fost spre bine…pentru că Sfinții Ioachim și Ana, plini de durere pentru acest fapt…s-au refugiat în rugăciune și post.

Un motiv în plus de atenție…de mare atenție pentru noi…în raporturile cu oamenii.

Pentru că oamenii sunt foarte sensibili la detalii, la nuanțe

La ce emană din tine…

Și o mie de vorbe și o mie de zile de stat împreună…se pierd în două minute de adevăr radical, tăios…când oamenii înțeleg că spui una…dar ești altul

…Sfântul Ioachim a plecat de la Templu „foarte întristat, ruşinat şi defăimat şi i s-a întors lui praznicul acela în plângere şi bucuria praznicului aceluia în tânguire. Şi nu s-a întors atunci la casa lui, de mâhnirea cea mare, ci s-a dus în pustie, la păstorii turmelor sale, şi acolo a plâns pentru două lucruri: pentru nerodire şi pentru defăimare şi ocară”.

Căci sminteala începe din Biserică…din ce spun și fac preoții Bisericii, din ce spun și fac credincioșii Bisericii…și în loc să te bucuri de praznic…vii mâhnit de la Biserică…dacă vezi fapte nelalocul lor sau ți se spun lucruri nefiltrate…neatente…bădărane…

Bucuria se transformă în dezolare…atunci când te duci cu inima deschisă, când ești sincer în manifestarea ta în Biserică…dar ești etichetat, în mod nedrept, pentru cuvinte și gesturi neînțelese în mod acurat…profund…

Și mulți dintre cei care nu ne mai calcă pragul…nu o fac pentru că ar fi mari atei, mari necredincioși, mari păgâni la suflet…ci pentru că nu ne creditează drept oameni ai lui Dumnezeu.

Nu au încredere în predica și slujba noastră…pentru că au auzit…sau au văzut…sau au înțeles…că avem diverse „apucături”…neconforme preoției.

Dar dacă ei ne văd onestitatea, râvna, dăruirea, competența, intransigența de conștiință dar și deschiderea și milostivirea față de toți…atunci slujba și predica noastră sunt relevante.

Sunt de încredere

Pentru că faima are nevoie de certificare continuă.

Dacă te laudă lumea ca pe un cal breaz…care trage vagonul de tren după el…și oamenii vin să te vadă…ei vin să vadă un om real, autentic, care este cel…despre care au auzit…sau despre care au niște detalii faptice.

Și dacă dezamăgești…dacă nu uimești mereu…orice ai spune și ai face tu…e aproape degeaba.

Pentru că oamenii nu te mai ascultă, nu mai reflectă la ceea ce spui tu…și viața ta nu mai e un dialog cu lumea ci o aiurare…o vorbire de unul singur

Însă durerea nedreptățitului Sfânt Ioachim s-a sprijinit pe o paradigmă/ pe o icoană/ pe un exemplu de sfințenie în acea clipă tensionată.

Căci și-a adus aminte de Sfântul Patriarh Avraam, de exemplul vieții aceluia…și a început să se roage și a postit 40 de zile…

Și încrederea lui, plină de sfințenie, se vede în acest gând al lui care îi explică asceza: „Nu voi da – zicea [el] – gurii mele hrană, nici [nu] mă voi întoarce la casa mea, ci lacrimile mele să-mi fie mie hrană şi pustia aceasta casă, până ce va auzi şi mă va cerceta pe mine Domnul Dumnezeul lui Israel”.

Pentru că Dumnezeu îi aude pe cei care Îl strigă. Care Îl caută

Și cel care Îl caută fără încetare, cu toată seriozitatea de care e capabil, în mod indubitabil Îl găsește

Pentru că Dumnezeu iese în întâmpinarea lui…îl luminează…îi trimite oameni Sfinți ca să îl ajute…și să îl călăuzească în viața de sfințenie.

Și viața rea, la întâmplare, tristețea vieții noastre, neîmplinirea noastră devin motivele unei convertiri continue…la care Dumnezeu ne cheamă continuu.

Adică la o schimbare continuă…la o noutate și o bucurie continuă…mereu nouă în fiecare zi.

Sfântul Ioachim s-a încredințat lui Dumnezeu.

El și-a pus viața în mâna Lui!

Și Dumnezeul nostru Cel preadelicat, Cel preaatent, Cel preasimțit cu oamenii…Care nu are nimic din mitocănia și superbia noastră…S-a arătat preaminunat în fața așteptărilor lui serioase, profunde, sfinte…

Ale lui și ale Sfintei Ana, care se ruga acasă…cu multe lacrimi…

Iar priveliștea din dafin…în care Sfânta Ana a văzut o pasăre hrănindu-și puii…a făcut-o să se roage cu aceeași rugăciune Dumnezeului Oștirilor cerești…cerând, ca și soțul ei, un copil.

Ca în mod minunat Dumnezeu să o ajute să odrăslească stâlpare preafrumoasă în pântecele ei sterp.

Pentru că credința nu cere minuni spectaculoase…ci minuni sfinte, smerite, mântuitoare, care să îmbogățească, să extindă credința.

Și rugăciunea, postul și lacrimile…încredințarea în Dumnezeu…așteptarea de la El a rezolvării lucrurilor pe plan uman și social…au dus la o vedere extatică a fiecăruia în parte.

Pentru că Sfânta Ana l-a văzut extatic pe Îngerul Domnului, trimis la ea…și acela i-a spus că va naște o fiică și ea va purta numele de Maria.

Și primind vestea dumnezeiască prin Înger, imediat, fără să se gândească zile întregi, Sfânta Ana a făgăduit-o Domnului pe prunca ei cea nenăscută.

După care Îngerul i-a vestit marea bucurie și Sfântului Ioachim…Maica Domnului născându-se din împreunarea trupească a părinților ei…dar după ani întregi de sterpiciune și nerodire…și la o vârstă venerabilă a acestora.

Și unde e Maica lui Dumnezeu în Icoană, ea, cea abia născută?

E în pătuțul de la picioarele părinților ei…pentru că ea le-a fost ascultătoare.

Și ascultarea duhovnicească înseamnă să crești împreună cu cei care te povățuiesc.

Să îți ritmezi creșterea duhovnicească pe măsura așteptărilor lor…dar, mai ales, a darului lui Dumnezeu cu tine.

Și Maica lui Dumnezeu, după cum observăm, este într-un giulgiu alb pe dedesubt și într-unul negru pe deasupra…pentru că a fost prea plină de curăție…dar de o curăție rezultată din asceză, din lupta cu păcatul.

Pentru că fiecare dintre noi ne curățim luptând cu păcatul…ajutați fiind în orice clipă de mila Lui…de întărirea Lui…de luminarea Lui…de înfrumusețarea noastră cu bucurie preasfântă.

O Icoană a familiei așadar…în care copiii sunt daruri ale lui Dumnezeu și în care părinții nu sunt decorativi…ci exemple de sfințenie și de coeziune familială.

Însă acolo unde părinții nu sunt exemple…ci contra-exemple…nu e de mirare că fiii și fiicele lor nu le stau la picioare, nu le sorb cuvintele de pe buze…și nici nu le ascultă glasul inimii.

Pentru că iubirea copilului pentru părinții lui se naște din îmbrățișarea cu preamultă iubire a lui de către ei.

Și vedem cât de mult ne iubește Dumnezeu…și cât de puțin Îl iubim noi.

La fel stau lucrurile și cu părinții…în relația lor cu copiii pe care îi nasc.

Trebuie să le dai prea multă iubire, prea multă atenție, prea multă încurajare, prea multă încredere…pentru ca în ei, firav, apoi din ce în ce mai mult, să crească iubirea, respectul,  recunoștința, chiar jertfirea de sine…pentru tine, ca părinte.

Dacă dați puțin sau deloc…atunci nu vă mai mirați…că vă drăcuie mult…

Copiii nu pot fi mințiți cu surogate de iubire!

Cei care nasc copii din luminare dumnezeiască…și pentru care s-au pregătit din primii ani ai vieții lor pentru a fi părinți…știu să găsească în orice clipă, în relația cu copiii lor, cuvintele care trebuie…gesturile neapărate…smerenia care copleșește…încrederea care bulversează…lacrimile care te cutremură

De aceea am văzut prea puțini părinți reali, adică Sfinți…cu copii Sfinți.

Pentru că Sfânta Căsătorie nu este o fabrică de copii legitimi…ci e o Taină a iubirii și a comuniunii dumnezeiești…în care părinți învățați și sfințiți de Dumnezeu se pregătesc, zămislesc, așteaptă, nasc, cresc și educă copii plini de har și de sfințenie.

Și când vorbim despre drame în familie…despre certuri…despre acte reprobabile…e pentru aceea că familia s-a format fără fundament, fără conținut, fără traiectorie.

Care e motivul pentru care te-ai căsătorit? Pentru ca să trăiești sfânt…sau pentru ca să ai cu cine te culca…și cu cine mânca la masă?

Care e conținutul căsătoriei voastre? V-ați căsătorit pentru un scop duhovnicesc, acela de a vă sfinți împreună, de a lucra și crea duhovnicește…sau pentru că așa face toată lumea?

Unde se termină Căsătoria: în Împărăția lui Dumnezeu, unde nu se termină niciodată…sau la tribunal?

Pentru că în Ortodoxie, lucrurile profunde…se fac cu Dumnezeu și cu ajutorul multor oameni ai lui Dumnezeu.

Iar anul bisericesc începând, ca prim-praznic, cu nașterea Maicii lui Dumnezeu ne pune în față și familia și asceza și comunitatea eclesială și monahismul…adică viața Bisericii în diversitatea ei sfântă…pentru că fiecare trebuie să ne împlinim viața așa cum ne luminează Dumnezeu.

Și dacă nu înțelegem viața cuiva…de ce, cineva, trăiește și face anumite lucruri…nu trebuie să îl mai întristăm ca arhiereul pe Sfântul Ioachim…atunci când nu i-a primit jertfa la Templu.

O pledoarie pentru acceptarea diversității vocațiilor…a chemărilor oamenilor.

Unul e chemat să fie monah, altul să se căsătorească, altul să rămână fecior

Dar fiecare vom da seama de faptele noastre.

De aceea să nu judecăm…în locul Judecătorului a toată făptura!

Să nu ne ante-pronunțăm…în ceea ce privește oamenii…adică să nu îi minimalizăm.

Pentru că Dumnezeu îi ridică și îi conduce continuu pe cei care se lasă modelați de către El, adică schimbați continuu…și îi coboară…pe cei care se încred doar în puterea lor de a gândi și de a acționa…primite tot de la El

Dumnezeu să ne umple în acest an bisericesc 2012-2013 de multă înțelepciune și pace, de bucurie dumnezeiască și de încredere în mila și ajutorul lui Dumnezeu!

Pentru că numai El este fundamentul, conținutul, scopul și împlinirea vieții noastre…El, Dumnezeul nostru treimic…care ne umple de slava Sa…acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Did you like this? Share it: