Iubiții mei,

Evanghelia zilei [In. 3, 13-17] este despre oboseală și chin.

Despre chin și oboseală…și suferință…și alergare…din dragoste nesfârșită pentru oameni.

Pentru că slujirea preoțească este pentru curățirea și sfințirea oamenilor.

De aceea atâtea slujbe, atâtea drumuri, milioane de vorbe și zeci de mii de ore de slujbă și de predică…într-o viață preoțească…pentru ca cei care aud…care încă aud…să se pocăiască și la cunoștința dreptei credințe și a dreptei viețuiri să vină.

Căci suntem îndreptare pentru unii…bucurie pentru alții…și urâciune pentru cei care nu ne vor.

Pentru cei care nu vor preoți…Pentru cei care nu le suportă existența.

Și trebuie să ne familiarizăm cu această durere…durere vie…cum că nu toți vor să ne primească cuvintele și slujbele…pentru nu toți vor mântuirea.

Dar viața ortodoxă e o continuă ascensiune, o urcare în bine, o sporire continuă în sfințenie și cuviință…și nu o aruncare în prăpastie.

Și aceasta, pentru că viața ortodoxă e o suire continuă în cer…împreună cu Cel care S-a coborât din cer, cu Hristos Dumnezeu, Care a venit la noi tocmai pentru ca să ne urce în cer (v. 13).

A venit să ne schimbe conținutul interior al vieții noastre.

Să ne transfigureze ontologic.

Dacă ar fi venit numai ca să dea satisfacție Tatălui pentru păcatele noastre…ar fi fost ceva între El și Tatăl…care nu ne-ar fi atins pe noi.

Dacă ar fi venit Fiul omului numai pentru Satana…ca să îi dea o lecție dură…mântuirea ar fi avut tot o amprentă negativă…care nu ne-ar fi atins personal.

Dar dacă El, Cel ce S-a coborât din cer fără să se despartă de Tatăl și de Duhul Sfânt, a venit la noi pentru noi, oamenii, din mare iubire pentru noi, cei căzuți în păcate multe…pentru ca să ne dea putere de viață, adică putere dumnezeiască în lupta cu păcatul…pentru ca să devenim Sfinți…atunci mântuirea e extrem de pozitivă, are conținut ontologic, atinge toată persoana noastră…și restabilește viața divino-umană a oamenilor, adică pe aceea a Sfinților noștri Protopărinți Adam și Eva.

Numai că iubirea prea mare (v. 16) a Fiului lui Dumnezeu pentru noi înseamnă faptul că El a acceptat/a luat firea umană și tot ceea ce decurge de aici…pentru ca să se lupte cu păcatul. Cu orice păcat. Și asta din interiorul persoanei Sale.

Tocmai de aceea, fiind plin de slava dumnezeirii Sale, Fiul lui Dumnezeu întrupat a biruit păcatul…orice păcat…arătând în umanitatea Sa transfigurată cum arată omul.

La ce stare de desăvârșire e chemat omul, adică la îndumnezeire.

De aceea nu trebuie să ne minunăm excesiv de mult…de oameni cu diverse calități și cu șuvoi de creații…dacă datorită lor nu ajung niște oameni plini de har…ci tocmai niște anti-Sfinți.

Pentru că eroismul, genialitatea, excelența nu sunt de ajuns pentru om.

Nu sunt împlinirea omului.

Ci împlinirea omului începe cu pocăința, care ne face tot mai frumoși și mai plini de sfințenie.

De aceea v. al 16-lea ne spune că iubirea lui Dumnezeu, manifestată în și prin venirea Fiului în lume, la noi…e fundamentul credinței, implicit și al vieții.

Și am experimentat cu toții viața ca rod al iubirii celor care ne-au născut și crescut…dar, în primul rând, ca dar al lui Dumnezeu.

Pentru că El ne-a iubit mai întâi.

El ne-a dăruit viața și ne-o păzește nevătămată…pentru ca noi să credem întru El și să trăim viața Lui.

Și dacă noi suntem conștienți de acest dar imens…știm să dăruim din el tuturor…prin cuvintele, prin gesturile, prin faptele, prin atitudinile noastre față de toți oameni și față de întreaga existență.

Dar a dărui înseamnă a te obosi enorm.

Pentru că dăruirea din cele ale sufletului, ale simțirii, ale cunoașterii, ale întrajutorării faptice…înseamnă deșertare de sine…epuizare enormă…sleire a minții, a inimii și a trupului…

Și asta pentru că trupul nostru nu poate să suporte, la nesfârșit, incandescența enormă a vieții duhovnicești, care coboară de la Dumnezeu în sufletul nostru și din suflet iradiază în trup.

Teologia grea…epuizează mintea.

Caști…pentru că nu mai ai energie mentală.

Te copleșește bucuria și frumusețea slavei Sale…și te simți mic și plăpând…dar bucurat de Dumnezeu. Fericit de către el.

Fiindcă aceasta e fericirea: slava Lui care se coboară în noi…și care ne umple de recunoștință doxologică. De cântare veselă…și înveselitoare

Da, ieșeau cu picioare vesele din Iad Sfinții Vechiului Testament…împreună cu Domnul, cu Cel care a biruit moartea și pe diavolul l-a surpat din puterea lui asupra lumii căzute în rele.

Și noi ne veselim, ca și ei, când ne umplem de cunoașterea Lui și de bucuria Lui, de pocăința Lui și de oboseala Lui slujitoare…de oboseala prin care ne săpăm interior ca niște fântâni adânci…din care țâșnește apa vieții, harul bucuriei, încântarea dumnezeiască.

Iubire…cu cruce. Adică iubire suferindă.

Căci suferința cea bună a ascezei produce, împreună cu Dumnezeu, dulceață dumnezeiască în noi înșine și nu distrugere, nu dezolare

Iubire lângă Cruce. Iubire plină de Cruce. Iubire plină de Înviere.

Pentru că Crucea noastră, adică Jertfa lui Hristos, e plină de îndumnezeire, de transfigurare.

Și noi, cei care ne umplem de slava Lui, ne umplem de puterea de a purta Crucea, adică de a ne răstigni interior gândurile și poftele și simțirile și așteptările și neîmplinirile…pentru ca El să ne învieze la viață.

Pentru că El dorește să ne mântuiască și nu să ne judece (v. 17).

El dorește să ne dea aripi pentru a zbura spre cele sfinte…spre curăție și teologie

Pentru că judecata de sine…înseamnă recunoașterea tuturor păcatelor, a greșelilor, a lucrurilor împlinite prost sau neîmplinite deloc.

Iar Domnul venind plin de dragoste la noi…tocmai de aceea nu ne bagă bețe în roate pentru micile slăbiciuni…ci ne convinge prin iubirea și măreția slavei Sale ca să-I urmăm Lui…Adică  să dorim, pe fiecare zi, să învingem, împreună cu El, tot păcatul din noi

Toată prostia din noi…

Toată nesimțirea noastră…

Toată mânia și desfrânarea noastră.

Toată aiurarea minții și înălțarea gândurilor.

Iar cunoașterea teologică și lupta cu patimile înseamnă a călca pe o bârnă foarte îngustă, aflată deasupra unei prăpăstii fără fund…și, în același timp, să te bați cu tine și cu demonii și cu o întreagă mentalitate și cu un mod de viață teluric și distrugător…care te pot arunca, în orice clipă, în abis

Și de aceea atâtea răni și atâtea căderi, atâtea opintiri…în care ne ajută Domnul!

Pentru că El ne ajută să ne ducem crucea în noi înșine, să fim niște ființe răstignite, zdrobite continuu…tocmai pentru că nu suntem iubiți, ajutați, înțeleși, încurajați.

De aceea, iubiții mei, să nu ne facem și mai grele sarcinile/ datoriile unii altora!

Să nu fim poveri unii pentru alții!

Ci să trăim cu bucurie, cu inimă deschisă, cu simplitate, cu gândul cel bun, cugetând și lucrând, scriind și citind, dăruindu-ne și odihnind cu pacea noastră…pe toți cei care ne cunosc și ne întâlnesc.

Pentru că Biserica lui Dumnezeu are nevoie de exemple vii, marcante, care să entuziasmeze și să educe pe oameni spre efortul curățitor al ascezei și al teologiei ortodoxe.

De aceea înainte și după Cruce…după Înălțarea Crucii: pentru că trebuie să trăim semnificația teologică a actului istoric pe care îl prăznuim.

Căci nu suntem chemați să arătăm că avem cruci de lemn, de aur sau cu pietre scumpe pe ele…ci că avem fapte și cuvinte teologice, prin care se arată puterea de viață a Crucii Domnului, întru care noi trăim și suntem.

Iar Domnul să ne umple de bucurie și de frumusețe dumnezeiască pe noi, pe toți, cei care ne umplem de harul Crucii și al Învierii Sale, prin care viața noastră e mereu nouă și mereu tulburătoare! Amin.

Did you like this? Share it: