Titlul integral al studiului: Sfintele Taine ca resursă pentru ecumenism hristocentric şi comuniune interconfesională – Studiu în lumina Sinodului Ecumenic de la Lima –

Pastor Conf. Univ. Dr. Dr. Iacob Coman

iacob_coman@yahoo.com

 *

Autorul studiului de față este teolog român adventist.

*

 Abstract

Ecumenismul în general şi ecumenismul sacramental în special rămâne opţiunea de dialog pe cele două fronturi deschise încă din vremea de început al mileniului al doilea: frontul politic şi frontul biblic patristic. Studiul de faţă evită în mod deliberat perspectiva dialogului politic în favoarea ecumenismului biblic patristic, adică cel hristocentric.

Lucrul acesta de datorează faptului că Iisus Hristos este cel care a instituit mijloacele prin care să-şi aducă trupul spre noi şi tot El a făcut ca prin această devenire teandrică să fie posibilă lucrarea harurilor Sale în credincioşii care mărturisesc credinţa în El şi care participă nemijlocit la Tainele Sale, adică la realitatea bisericească ce anticipă spaţiul doxologic etern.

Aşadar, din perspectivele amintite mai sus voi pune în discuţie: I. Esenţa divergenţelor ecumenice în materie de Sacramente, II. Natura conţinutului ecumenic al Tainelor şi specificul exclusivist şi III. „Ecumenismul sacramental” între formularea teologică şi exigenţele practice.

În concluziile finale, voi încerca să adâncesc nuanţele ecumenice ale sacramentelor precum şi aspectele de mare profunzime duhovnicească ce ar trebui să caracterizeze studiul sacramentelor, participarea la acestea şi atitudinea faţă de acestea, indiferent de bisericile în care sunt săvârşite.

*

Cuvinte cheie

Taine/Sacramente, ecumenism sacramental, Botez, Sfânta Euharistie, Preoţie/Pastoraţie.

*

Introducere

Secolul XXI a început, pentru cei mai mulţi creştini, cu o zestre de credinţă comună şi cu una specifică. Zestrea comună o avem în Sfintele Scripturi, în monoteismul biblic creştin şi în hotărârile primelor sinoade ecumenice, iar zestrea specifică o avem fiecare înrădăcinată în diferite manifestări de elucidare teologică cum ar fi: diferite scrieri patristice, decretele primelor şapte sinoade ecumenice, sinoadele Bisericii de Apus care au continuat până astăzi, mărturisirile de credinţă din epoca mişcărilor de reformă protestantă şi a mişcărilor de reformă neoprotestantă sau evanghelică, precum şi în literatura unor mari scriitori creştini din diferite secole ale ultimului mileniu.

Cei mai mulţi dintre noi suntem diferiţi nu neapărat pentru că am ales, ci pentru că aşa am pomenit crezul părinţilor noştri în noi. Această situaţie ne avantajează pe fiecare datorită fundamentului dogmatic ce ne protejează crezul şi biserica căreia îi aparţinem şi ne dezavantajează datorită faptului că păstrează în noi, în mod pronunţat, sentimentul de apartenenţă la „biserică” şi „înaintaşi”, sentiment care uneori nu este acelaşi cu sentimentul de apartenenţă la Hristos Iisus Domnul nostru.

Cu toate acestea găsesc, deşi sunt neoprotestant adventist, că profunzimea misterului dumnezeiesc care ne poate face în stare să scoatem la lumină puterea Duhului Sfânt ce lucrează în Biserică, constă în săvârşirile pe care Acesta le înfăptuieşte în Taine şi/sau Sacramente şi participarea noastră la aceste săvârşiri dumnezeieşti. Declaraţia Sfântului Apostol Pavel cu privire la relaţia dintre Hristos şi Biserică – „Taina aceasta este mare (vorbesc despre Hristos şi despre Biserică)” (Efeseni 5, 32)[1] – complică în mod pozitiv relaţia sinergetică şi teandrică din credinciosul în care are loc taina şi care participă la aceasta.

Astfel, îndumnezeirea se regăseşte în aplecarea spre pocăinţă a fiecăruia dintre noi, pocăinţă care nu se poate sustrage de la operaţiile pe care trebuie să le săvârşească toate sacramentele Bisericii în credincios. În această Taină – Hristos şi Biserica – sau în acest organism divin uman îşi găsesc valoarea şi sensul intenţionat de Dumnezeu, Botezul, Euharistia şi Slujirea preoţească sau pastorală.

„Aceste Taine sunt înţelese mai puţin ca lucrări (acte) izolate, prin care se pogoară un har „deosebit” asupra persoanelor individuale prin slujitori special instruiţi şi lucrând cu intenţie în scopul propus, şi mai mult ca aspecte ale unei taine unice a Bisericii, în care Dumnezeu Îşi împărtăşeşte viaţa Sa dumnezeiască omenirii, răscumpărând omul din păcat şi din moarte şi revărsând asupra omului slava nemuririi.”[2]

Potrivit celor declarate de John Meyendorff, tainele nu sunt realităţi pe care noi le săvârşim, ci sunt acţiuni dumnezeieşti la care participăm şi care ne includ.

Studiul de faţă se bazează pe cercetarea, din ultimii 18 ani, despre teologia răsăriteană şi răspunde la următoarele problematici: esenţa divergenţelor ecumenice în materie de Sacramente, natura conţinutului ecumenic al tainelor şi specificul exclusivist, „ecumenismul sacramental” între formularea teologică şi exigenţele practice şi alte perspective personale cu privire la Botez, Euharistie şi Ministeriul.

Preliminar, fiecare dintre creştini trebuie să-şi asume responsabilitatea, riscul şi onestitatea de a crede şi de a declara că nu este nimeni care să aleagă în mod deliberat greşeală cu privire la Sacramente.

Ceea ce ne declară comuni sau diferiţi trebuie să fie întotdeauna osteneala şi sârgul cu care ne străduim fiecare să-L găsim mai frumos şi mai complet pe Dumnezeul mântuirii în Tainele în care ne include şi, tot această osteneală şi sârg, trebuie să ne ofere disponibilitatea de a forţa individualismul confesional spre unitatea nepolitică şi duhovnicească a turmei marelui Arhipăstor, Iisus Hristos Domnul.

„Această unitate în Dumnezeu Treime, cu Hristos în noi şi noi în Hristos, Hristos în Tatăl şi Tatăl în Fiul prin Duhul, este, ca realitate eshatologică, criteriul şi norma Bisericii de astăzi”[3] Parafrazat, aceste cuvinte din Iisus Hristos Viaţa lumii, citate de Bria, ar suna în felul următor: Această unitate trebuie să fie criteriul şi norma creştinismului contemporan. Mai mult sau mai puţin evident, această includere în trupul lui Hristos, este surprinsă în fiecare sacrament săvârşit în Bisericile Creştine pe care le vedem totuşi aşa de diferite.

*

I. Esenţa divergenţelor ecumenice în materie de Sacramente

În general divergenţele ecumenice în materie de Sacramente trebuie observate pe fondul de dezvoltare istorică al bisericilor creştine. Argumentele polemice nu reflectă întotdeauna substratul real al situaţiei.

Uneori tipul de argumentare este tocmai pentru a nu se vedea lipsa de argumente cu privire la specific sau pentru a nu se vedea bogăţia de argumente cu privire la ceea ce este comun din punct de vedere teologic, practic, sacramental, la confesiunile creştine.

„Biserica Ortodoxă – notează Dumitru Stăniloae – socoteşte că mântuirea nu se finalizează în moartea lui Hristos pe cruce, ca echivalent juridic al jignirii ce a adus omenirea lui Dumnezeu, ci în unirea lui Hristos cel răstignit şi înviat cu oamenii ce cred în El, pentru ca şi ei să poată muri păcatului şi învia. Consecvent cu aceasta, ea acordă Tainelor un loc de mare importanţă în iconomia mântuirii ca mijloace prin care se înfăptuieşte această unire a oamenilor cu Hristos”[4].

De această declaraţie nu se poate desolidariza nici un creştin sau, de această declaraţie, se pot desolidariza toţi cei ce nu sunt membri ai Bisericii răsăritene. Este clar că mântuirea este rezultatul unirii tainice şi mistice cu Hristos, dar dacă această unire e socotită ca un adaos la Crucea lui Hristos, atunci mulţi creştini vor da o altă notă declaraţiei.

Cu mare probabilitate că sensibilitatea ecumenismului sacramental este dezvoltată dintr-o confuzie între sentimentul de apartenenţă la o confesiune creştină cu sentimentul de apartenenţă la Hristos. Tainele sunt mijloace ale harului dumnezeiesc care ne legitimează să aparţinem trupului lui Hristos şi derivă din Acesta.

Valoarea Tainelor este una hristologică şi bisericească[5] nu una confesională. În indiferent ce confesiune participăm la Taina Sfintei Euharistii, toţi participăm la prelungirea Jertfei lui Hristos în mădularele propriului Trup. Dacă această participare este o încumetare, atunci situaţia celui în cauză sau a confesiunii în cauză, este o situaţie gravă.

În general, omul căutător de iertare şi de părtăşie interioară cu Hristosul cel înviat se apropie cu mare încărcătură duhovnicească de trupul şi sângele Mântuitorului indiferent de confesiunea creştină din care face parte. Acest lucru poate fi recuperat interconfesional ca o notă comună din care să rezulte convingerea că Trupul lui Hristos îşi urzeşte unitatea aducându-şi în Sine mădularele ce îi aparţin. „Căci, – spune Sfântul Chiril al Alexandriei – dacă toţi ne împărtăşim dintr-o pâine toţi realizăm un unic trup.

Pentru că Hristos nu poate fi împărţit. De aceea Biserica este şi se numeşte trupul lui Hristos, iar noi suntem mădulare…”[6]. În această declaraţie constă riscul individualismului confesional dar şi măreţia angajării, prin taina pocăinţei, în comuniunea părtăşiei cu Hristos. Adică în anticiparea celor veşnice prin ceea ce credem şi facem acum.

Dacă există divergenţe ecumenice în probleme de Sacramente, atunci acestea nu sunt cele de la nivelul polemic şi nici măcar cele cu privire la numărul lor. Dacă sunt şapte, dacă sunt mai multe, dacă sunt doar două, Tainele există! Viaţa de biserică derivă din însăşi Iisus Hristos care este superlativul tainelor:„…ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei”(Coloseni 2, 2 – 3)[7].

Mai mult sau mai puţin încărcate de trăirea mistică sau de unirea comunională cu Hristos, Sacramentele fac parte indisolubilă din viaţa celor ce cred şi mărturisesc Crucea lui Hristos şi mântuirea veacului care va să vie. Polemica şi numărul pot fi doar un pretext.

Noi[8] nu avem voie să privim situaţiile de crez în mod superficial, cu atât mai puţin problema Tainelor. Primul lucru care ar trebui făcut este o analiză de interioritate personală şi confesională pentru a face observaţii cu privire la existenţa, sau nu, a divergenţelor cu noi înşine în materie de Sacramente. Sacramentele „nu simbolizează ceva, în mod simplu, dar, şi în mod real, transmit harul dumnezeiesc care sfinţeşte”[9]. 

Potrivit celor scrise de Andruţos noi nu ne putem priva de Sacramente decât în favoarea nesfinţirii şi, în final, a despărţirii de Hristos. „Înstrăinarea de sfinţenie este înstrăinarea de fundamentul Sfintelor Taine, este înstrăinarea de înţelesul autentic al lor.”[10] Acest lucru obligă la o severă analiză cu privire la Sacramente. Această severitate este superioară atât identităţii confesionale cât şi aspectului pozitiv al ecumenismului Sacramental.

Nikos Nissiotis, moderator al Comisiei pentru Credinţă şi Ordine, nota, în introducerea la articolele consiliului de la Lima, următoarele: Noi facem acest lucru cu convingere profundă pentru că am devenit tot mai conştienţi de unitatea noastră în trupul lui Hristos”[11].

Aşadar, când vorbim despre divergenţă la nivelul ecumenismului Sacramental trebuie să avem în vedere mai întâi următoarele: intimitatea şi onestitatea preoţească/pastorală în expunere la sacramente şi rol şi onestitate preoţească/pastorală în expunerea la sacramente.

a. Intimitate şi onestitate preoţească/pastorală în expunerea la sacramente.

În aceste condiţii socotesc că prima divergenţă în materie de ecumenism sacramental constă în intimitatea preotului, a pastorului şi a teologului cu privire la momentul participării la un act liturgic sacramental. Fiecare preot sau pastor în momentul intimităţii sacramentale, fie că este vorba de Botez, Sfânta Euharistie sau Slujirea Preoţească, leagă credincioşii prin ei înşişi de Dumnezeu şi declară ca universală slujirea sacramentală a tuturor celor ce au hramul de preot sau de păstor.

O intimitate de întâlnire cu Dumnezeu în care nu se regăsesc aceste două existenţe fundamentale de slujire, presupune în mod sever o lipsă de onestitate. Prin fiecare sacrament trebuie să ne expunem în mod deliberat la lucrările harului lui Dumnezeu ale cărui scop suntem mai întâi noi şi prin noi credincioşii Bisericii şi toţi ceilalţi oameni.

Iată de ce divergenţa în ecumenismul sacramental poate să derive din „egoismul” duhovnicesc ce este confundat cu râvna duhovnicească. Dacă a fi înaintea lui Dumnezeu în mod intim ca preot sau pastor, presupune a fi în defavoarea vreunui credincios din altă confesiune sau a vreunui oricare alt om, acest lucru compromite sau chiar descalifică slujirea, cu atât mai mult când este vorba despre creştini.

Intimitatea preoţească de expunere prin sacrament la lucrările harice ale lui Dumnezeu trebuie să fie întotdeauna în favoarea tuturor oamenilor. Fiecare Botez declară reducerea numărului celor pierduţi nu îi declară pe cei nebotezaţi pierduţi, fiecare Sfântă Împărtăşanie declară că a avut loc Liturghia Catehumenilor care sunt aşteptaţi la Hristos nu îi declară ca neputând veni vreodată la Hristos şi fiecare hirotonire declară universalitatea slujirii pentru răscumpărarea celor pierduţi nu în defavoarea celor pierduţi.

„Râvna sfântă se manifestă ca dragoste dumnezeiască pentru lucrarea dumnezeiască şi apostolească a Lui, adică lucrarea de mântuire a omului pentru care luptă din toate puterile. Această râvnă şi acest zel se reînnoiesc şi se aprind tot mai tare şi înfierbântă inima cu cât iubeşte mai mult şi cu cât însetează mai mult pentru mântuirea lumii”[12].

Doar în acest fel preoţia mântuitoare a lui Hristos se recapitulează în noi cei care Îl slujim şi Îl reprezentăm. „Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta, şi a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul preasfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică. Şi tocmai de aceea este El mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi, cei ce au fost chemaţi, să capete veşnica moştenire, care ne-a fost făgăduită”(Evrei 9, 11. 12 – 15)[13].

Această intimitate trebuie să fie una prin care Duhul Sfânt să îi poată califica pe cei prezenţi să preia din harul dumnezeiesc pentru a-i recunoaşte şi pe cei din alte biserici ca potenţiali coparticipanţi la întâlnirea în sărbătoare cu Dumnezeu în chiar biserica în care se află. Binele şi răul din viaţa de toate zilele ne poate desparte pe unii de alţii, dar sacramentul peste care este chemat Duhul Sfânt şi care e săvârşit în numele Domnului Iisus Hristos nu poate fi săvârşit în nici o biserică cu rostul de a ne despărţi. Dacă acest lucru ar fi cu putinţă atunci Hristos nu ar mai fi unul singur.

În al doilea rând onestitatea în intimitatea expunerii, prin sacramente, înaintea lui Dumnezeu trebuie să aibă în vedere colegialitatea apostolică[14]. Preotul slujeşte în Taine pe Dumnezeu favorizând hramul de slujitor, adică prin ceea ce săvârşeşte confirmă autoritatea tuturor celor ce fac acelaşi lucru. Intimitatea preoţească a unei biserici nu poate să defavorizeze intimitatea preoţească a altei bisericii sau intimitatea pastorală a altei biserici. Taina slujirii nu este în defavoarea altor slujitori, ci este în favoarea tuturor celor ce vor să-L slujească pe Dumnezeu.

Tainele presupun în primul rând o angajare apostolică şi mai pe urmă o autoritate apostolică în baza căreia cineva este preot sau pastor. Angajarea apostolică nu a fost iniţiativa Apostolilor deci, în această realitate trebuie declarată, şi fără rezerve, colegialitatea apostolică.

Iisus a luat iniţiativa botezului, botezându-Se: „Atunci a venit Isus din Galileea la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de el.”(Matei 3, 13)[15]; Iisus a luat iniţiativa Sfintei Împărtăşanii, împărtăşindu-Se: „Pe când mâncau, Isus a luat o pâine şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o, şi le-a dat, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu”. Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat şi au băut toţi din el. Şi le-a zis: „Acesta este sângele Meu, sângele legământului cel nou care se varsă pentru mulţi. (Marcu 14, 22 – 24)[16]; Iisus a luat iniţiativa preoţiei Nou Testamentale, preoţindu-se: „Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare…” (Evrei 9, 11)[17]. 

Când vorbim despre ecumenismul sacramental trebuie să primeze cele menţionate mai sus. Preoţii şi păstorii sunt colegi în colegialitatea apostolică şi mirenii sunt fraţi în frăţietatea apostolică sau în aşa numita „preoţie a mirenilor”.

Când, în întâlnirea interioară cu Hristos ne expunem la Taina Botezului, Taina Sfintei Euharistii sau Taina Preoţească, existenţa noastră trebuie să devină una comunională şi care să reconfirme universalitatea de drept dumnezeiesc a Bisericii. Datorită acesteia Tainele nu ne izolează, ci ne aduc în situaţia de a aparţine cu toţi la Trupul nevăzut al lui Iisus Hristos. „Astfel adunarea în Biserică este înainte de toate Taina iubirii.

Noi mergem la biserică pentru iubire, pentru iubirea cea nouă a lui Hristos însuşi, care ni se dăruieşte în unitatea noastră. Noi intrăm în biserică pentru ca această iubire dumnezeiască „să se reverse din nou în inimile noastre”, pentru ca din nou şi iarăşi din nou „să ne îmbrăcăm cu iubire”(Coloseni 3, 14), pentru ca, alcătuind Trupul lui Hristos să putem rămâne în iubirea lui Hristos, şi să arătăm iubirea Lui în Lume”[18]. 

Intimitate şi onestitate în expunerea la sacramente presupune a realiza această unitate în Biserica văzută şi în Biserica Nevăzută, adică în Biserica Locală şi în Biserica Universală. Ori acest lucru este posibil doar dacă sesizăm divergenţele de la nivelul interiorităţii şi intimităţii pastorale, adică a preoţilor şi a pastorilor.

În concluzie, la baza divergenţelor ecumenice cu privire la Sacramente trebuie să luăm în seamă mai întâi analiza intimităţii păstoririi şi onestitatea păstoririi. Cunosc unii preoţi care se roagă pentru slujirea mea pastorală neoprotestantă iar eu la rându-mi mă rog pentru slujirea preoţească a unor preoţi răsăriteni sau romano-catolici. Aici în intimitatea noastră clerică avem de-a face cu mari divergenţe de ecumenism sacramental.

b. Rol şi onestitate preoţească/pastorală în expunerea la sacramente

Pentru majoritatea preoţilor pastorul nu poate fi confundat cu un preot şi pentru majoritatea pastorilor, preotul nu poate fi confundat cu un pastor, acest lucru este cert.

Totuşi, rămân două întrebări la care nici unii nici alţii încă nu au răspuns: Hristos Îşi permite să facă această confuzie? Diferenţa dintre preot şi pastor, dintre preot de o confesiune şi de o altă confesiune, dintre pastori de o confesiune şi pastori de altă confesiune, pe care o facem noi, o face şi Hristos?

Ecumenismul sacramental trebuie să aibă o altă motivaţie de cât motivele pentru care creştinismul s-a fărâmiţat. Nu negăm existenţa motivelor teologice la baza schismei, a reformei şi a celorlalte despărţiri confesionale, dar în realitate cele politic etnice sau chiar morale ne-au împărţit.

Comuniunea ecumenic sacramentală nu trebuie să fie din nou una politică[19], ci una născută în sacrament, din dragoste pentru sacrament şi cu scopul cinstirii Arhiereului Iisus Hristos. „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 21)[20]. Unitatea sacramentală trebuie să determine lumea la crez, adică o formă de trăire interioară prin care Hristosul să fie înălţat ca Biruitor şi Mântuitor.

Divergenţele ecumenice în materie de Sacramente derivă şi din rolul pe care ni-l asumăm ca preoţi şi pastori în intimitatea noastră atunci când ne expunem la sacramente. Când vorbim despre rol trebuie să avem în vedere două adevăruri fundamentale:

1. Noi nu primim de la Dumnezeu ceva ce nu ni se poate lua înapoi. Harul preoţesc sau pastoral, darul de păstor sau de preot sunt independente de felul în care vieţuim doar până la un anumit nivel, dacă acest nivel este depăşit Duhul Sfânt ne părăseşte şi în consecinţă sacramentul propriei noastre existenţe este compromis. Din acest motiv harul preoţesc şi pastoral trebuie să se suprapună cu un anumit mod de viaţă şi acest lucru trebuie să aibă loc pentru ca rolul sacramental al preotului şi al pastorului să poată săvârşi prin însăşi acest oficiu lucrările tainice ale Celui ce ne-a chemat la o asemenea slujire.

„…Aşa cum Mântuitorul a ţinut să se întrupeze într-o fecioară curată şi „sufletul preotului să fie mai curat decât razele soarelui, pentru ca Duhul Sfânt să nu-l părăsească niciodată şi să poată spune cu Sf. Ap. Pavel „de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”.[21] Altfel spus, înainte de toate, săvârşitorul sacramentelor şi sacramentul în sine trebuie să fie un fel de „chivot” care să poarte în interioritatea sa Legea săvârşită şi Harul operator.

 În faţa săvârşirii tainelor, preotul sau pastorul trebuie să aibă mai întâi conştienţa rolului privat şi mai apoi a rolului sacerdotal sau ierarhic. Lucrul acesta era foarte important în Vechiul Testament, unde Marele Preot trebuia să săvârşească jertfa mai întâi pentru sine şi mai apoi pentru popor. „Dar în partea a doua intră numai marele preot (nota Sfântul Apostol Pavel), o dată pe an, şi nu fără sânge, pe care îl aduce pentru sine însuşi…”[22](Evrei 9, 7).

Fără a mă erija în afirmaţii necorecte aşi dori să sugerez faptul că e foarte posibil ca divergenţele ecumenice în materie de Sacramente să fie determinate mai mult de lipsa de consacrare preoţească şi pastorală de cât de argumentele biblic teologice pe care le aducem fiecare dintre noi.

„Sfinţenia pentru preot – notează Sfântul Nectarie de Eghina – este adevăratul lui veşmânt care îl împodobeşte mai presus de toată lumea, cel care îl face recunoscut tuturor, în toată vremea şi în tot locul, cel care îl arată pe el tuturor vrednic de respect şi atrăgând evlavia tuturor”[23]. În felul acesta era, este şi va fi Arhiereu, Domnul Iisus Hristos. Modelul Său de a se purta cu Sine ca Mare Preot, este modelul ecumenic al sacramentelor.

În aceste condiţii rolul privat al Tainei Preoţiei trebuie să fie privit ca o sfinţenie ce nu poate fi înlocuită de poziţia bisericească. Vorbim astfel despre un rol de fond, despre felul cum Taina preoţiei lui Hristos este prelungită în Taina slujirii noastre deoarece exact cum Preoţia lui Hristos este o preoţie Nou Testamentală şi preoţia noastră este una Nou Testamentală. În aceste condiţii sacrul rolului nostru derivă din legătura sacră cu Iisus Hristos. „Servii lui Dumnezeu sunt simbolizaţi prin cele şapte stele (Apocalipsa 1, 16) peste care El, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, planează cu scutul şi cu deosebita Sa purtare de grijă.”[24] Onestitatea la nivelul acestui rol ne angajează ecumenic în sens pozitiv deoarece fiecare dintre preoţi şi păstori obţine conştienţa importanţei slujirii celuilalt.

2. Noi nu putem da ceva ce Dumnezeu nu ar putea da şi fără noi. Sublimitatea, importanţa şi autoritatea Tainei Preoţiei şi/sau a slujirii pastorale derivă nu din faptul că ceea ce se oferă prin noi nu ar putea fi oferit şi altfel, ci din faptul că am fost aleşi noi ca metodă şi mijloc prin care să se ofere cele mai intime daruri cereşti către oameni. Conştientizarea şi responsabilizarea faţă de această realitate ar duce la un cu totul alt climat în materie de atitudine ecumenică cu privire la sacramente.

Accentul cade pe faptul că Dumnezeu a vrut nu pe faptul că noi suntem. Din acest motiv ecumenismul sacramental trebuie să aibă în vedere vrerea lui Dumnezeu, iar această vrere are ca scop, mai întâi, rolul nostru intim şi onestitatea faţă de acest rol. Sfântul Ioan Gură de Aur face o declaraţie uluitoare cu privire la acest lucru: „Ci pe cât de mare este deosebirea dintre fiinţele necuvântătoare şi oameni, tot pe atât de mare să fie şi deosebirea dintre păstor şi păcătoşi, ca să nu spun chiar mai mult”[25].

O asemenea realitate ţine doar de circumstanţele lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a ales să ofere şi să se ofere prin Taina Preoţiei sau Taina Slujirii acest lucru trebuie apreciat ca atare. Această Taină ne responsabilizează faţă de noi înşine iar ecumenismul sacramental este în primul rând o problemă a noastră nu a credincioşilor.

În concluzie, Taina preoţiei şi/sau Slujirea pastorală constă mai întâi din acţiunea harică a lui Dumnezeu cu privire la unii dintre oameni şi mai apoi din ceea ce sunt aceşti oameni. Nu în virtutea a ceea ce suntem distribuim Tainele sau Sacramentele, ci în virtutea a ceea ce este Dumnezeu avem harul să fim slujitori ai altarelor Acestuia. Din acest motiv rolul de Preot sau de Pastor trebuie să poarte amprenta onestităţii. „Chemat a fi preot al Dumnezeului Preaînalt şi învăţător al comunităţii, el trebuie să fie demn de rangul lui şi să dea exemplu de desăvârşire turmei sale pe care este chemat să o păstorească, fiindcă ea îşi aţinteşte privirile asupra lui ca asupra unui model de desăvârşire.”[26]

*

II. Natura conţinutului ecumenic al Tainelor şi specificul exclusivist

Este destul de dificil să vorbim despre natura conţinutului ecumenic al tainelor fără a aborda mai întâi natura de drept a acestora. Acest subiect pune, de obicei, în conflict confesiunile creştine şi, în acelaşi timp, le separă ireconciliabil.

Totuşi, Biblia ne vorbeşte despre Taine şi despre natura lor iar în aceste condiţii preocuparea pentru mântuire presupune şi preocuparea cu privire la acest subiect. În comuniunea teandrică dintre Hristos şi trup intrăm ca parte a trupului prin evenimentul acestor Taine, adică „… printr-un act trupesc: afundarea şi scoaterea de trei ori[27] din apa botezului – o legătură faptică şi sensibilă cu moartea şi învierea lui Hristos”[28].

Din acest motiv frumuseţea lui Dumnezeu şi interesul pentru aceasta trebuie să rămână mai presus de sensibilităţile confesionale atunci când vorbim despre Taine/Sacramente/Simboluri. Vom dezvolta acest subcapitol pe următoarele trei perspective: a. Natura Tainelor, b. Natura conţinutului ecumenic al Tainelor şi c. Specificul exclusivist.

a. Natura Tainelor.

Acest subiect este foarte complicat într-un cadru ecumenic. Independenţa politică şi religioasă câştigată de nobilimea germană cu ocazia reformei luterane are un impact atât de puternic în gândirea protestantă şi neoprotestantă încât a reintroduce cuvântul „Taină”, cu sensul tradiţional, ar însemna o abdicare de la independenţa câştigată cu atât de mult sacrificiu. Pentru un neoprotestant, a pune din nou în discuţie valoarea Tainelor, comportă un risc ce nu poate fi evaluat.

Cu toate acestea liturgica tainelor[29] există la mai toate confesiunile creştine. Datorită acestui fapt îmi voi permite să discut despre natura acestor evenimente liturgice cât se poate de onest. O reciprocitate confesională la acest subiect ar putea îmbunătăţi mult climatul ecumenic sacramental.

Natura Tainelor este una dumnezeiască, una suprafizică şi una unică. Această natură a lor decurge din statutul Domnului Iisus Hristos, adică: cea dumnezeiască din dumnezeirea Lui, cea suprafizică din transfigurarea Lui de pe muntele Tabor şi cea unică din unicitatea Lui.  A refuza prezenţa liturgică a Tainelor şi/sau Sacramentelor presupune a îl refuza pe Hristos. În El trebuie văzută ideea de Taine şi tot în El trebuie văzut înţelesul acestora. Comuniunea cu Hristos în afara Acestuia este o absurditate, iar pe Hristos îl întâlnim suprafizic în evenimentele sacramentale şi tot în acestea suntem în cea mai nemediată comuniune cu El.

Hristosul comportă dilema „ascuns şi descoperit” şi relaţia omului cu această realitate de sorginte dumnezeiască: „Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui,  cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei”(Coloseni 1, 26 – 27)[30].

Hristos este realitatea ascunsă şi Hristos este realitatea descoperită iar în sacramente găsim sensul şi metoda dumnezeiască de participare la viaţa lui Hristos. „…Tainele ca manifestări ale acestei relaţii dintre creat şi necreat, se arată ca energii, funcţionări şi lucrări ale trupului, care desăvârşesc progresul membrilor în cadrele participării la viaţa lui Dumnezeu şi, aşadar, în cadrele teognosiei. […] Tainele sunt numite ritualuri instituite de Dumnezeu, care manifestă şi comunică harul dumnezeiesc nevăzut”[31].

Prin Botez şi Sfânta Euharistie, ne punem la dispoziţia lui Dumnezeu pentru ca Acesta să lucreze îndumnezeirea dorită de El în noi. Aşa se face că natura noastră umană capătă în progresie natura umană slăvită a lui Hristos şi astfel harul dumnezeiesc nevăzut, comunicat prin participarea la aceste Sacramente, operează pozitiv comunitatea de persoane ce alcătuieşte Trupul lui Hristos.

Natura dumnezeiască a tainelor trebuie să definească nu doar originea lor ci şi harul sau favoarea ce ni se oferă prin însuşirea lor. Prin natura dumnezeiască a lui Hristos ni se face acces şi nouă la această natură. Prin scufundarea în apa botezului Iisus Hristos îşi anticipă propria-I răstignire şi declară „răstignirea” tuturor celor ce se vor boteza, iar prin ieşirea din apa botezului, Hristos îşi anticipă propria-I înviere şi declară pe toţi cei botezaţi înviaţi la o viaţă nouă. Tot ceea ce se petrece cu un credincios în cadrul Sacramentelor este de natură dumnezeiască după cum şi evenimentul în sine este de aceeaşi natură.

Natura dumnezeiască şi originea dumnezeiască a Tainelor este exprimată foarte clar în Sfintele Scripturi. Spre exemplu, când participăm la Sfânta împărtăşanie, Apostolul Pavel ne scrie că trebuie să deosebim în actul sacramental Trupul Domnului, adică realitatea dumnezeiască a ceea ce fac şi a ceea ce consum de realitatea în care mă aflu. Expresia „mi diacrinon to Soma tu Chiriu” (dacă nu deosebeşte, dacă nu separă. 1 Corinteni 11, 29 ) învinovăţeşte în mod radical pe cel care de dragul unor convingeri confesionale gândeşte altfel.

Aşadar, deşi este vorba despre pâine şi vin, totuşi este vorba despre Trup şi Sânge, deşi este vorba despre hrană, totuşi este vorba despre Jertfă, deşi pare a fi o acţiune omenească, totuşi este vorba despre o implicare dumnezeiască.

„Nimeni, sfânt sau păcătos – notează Ellen G. White –, nu mănâncă hrana zilnică fără a se hrăni cu trupul şi sângele lui Hristos. Crucea de pe calvar este gravată pe fiecare pâine”[32].

Dacă în zona comunului lucrurile sunt aşa pretenţios dumnezeieşti cum trebuie să fie în zona sacrului, adică în momentul epiclezei şi al răsfrângerii harului dumnezeiesc peste cei ce fiind laolaltă se arată prin har ca fiind ai lui Dumnezeu.

Natura Tainelor trebuie să fie privită şi în contextul pneumatologic, acest context de prezenţă a Duhului Sfânt impune şi tălmăceşte şi mai sever caracterul dumnezeiesc al Tainelor. La Botezul lui Iisus a venit Duhul Sfânt, la Sfânta Euharistie pogorârea Duhului Sfânt dă sens şi conţinut unic şi sfânt darurilor de pe sfânta masă, iar la Hirotonire prin mâinile Episcopului/Preşedintelui de Cult, Duhul Sfânt umple pe cel chemat cu har în autoritatea căruia el participă operaţional la Taine fiind în sine o Taină.

„De aceea – Spune Dumitru Stăniloae – Taina se săvârşeşte la întâlnirea a două subiecte umane deschise prin credinţă Duhului Sfânt lucrător în ambianţa Bisericii…”[33]. Prin Duhul Sfânt comunul perisabil este depăşit de cei ce participă la Taine şi are loc trăirea în comunul şi comuniunea neperisabilă, adică comunul eternităţii şi comuniunea cu Persoanele eternităţii, cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt.

În al doilea rând trebuie să observăm natura suprafizică a fiecărei taine sau a fiecărui sacrament. Acest lucru derivă în mod explicit din momentul când trupul şi sângele Domnului Hristos au fost străbătute de lumina dumnzeiască pe muntele Tabor. Acel eveniment afectează direct momentul împărtăşirii. În pâinea şi vinul de la Sfânta Euharistie noi ne împărtăşim de trupul transfigurat datorită faptului că Biserica şi darurile Sfinte sunt străbătute de Duhul Sfânt care a fost revărsat şi care coboară acum peste cei ce formează trupul teandric al lui Hristos. „Duhul Sfânt, prin puterea-i desăvârşitoare face simţită, perceptibilă, prezenţa lui Hristos în Biserică”[34].

Prezenţa noastră în jurul Darurilor Sfinte este o replică a prezenţei Sfinţilor Apostoli în preajma Hristosului Transfigura. Invocarea Duhului Sfânt este făcută de cel ce are harul hirotonirii adică de preot/pastor realitate care impune judecăţi corecte şi cu privire la această Taină. Natura umană a lui Hristos, ridicată spre Dumnezeu prin transfigurare închipuie în mod nemijlocit comuniunea veşnică. „Petru a zis lui Isus: „Învăţătorule, este bine să fim aici, să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie.” Nu ştia ce spune.”[35](Luca 9, 33) Când are loc săvârşirea sfintelor rânduieli cei prezenţi sunt aici. Străbătuţi de vuietul Duhului Sfânt fiecare este pus în stare sau capabilizat să stea ca mădular în Sfântul Trup al lui Hristos.

Natura suprafizică a Tainelor mai derivă din expresia lui Iisus Hristos „tuto estin to Soma Mu” (acesta este trupul Meu… Marcu 14, 22) o expresie complementară declaraţiei Tatălui pe muntele Tabor: „Aftos estin o Ios Mu” (acesta este Fiul Meu. Luca 9, 35).

Aşa cum Iisus era Dumnezeu (Fiu) şi totuşi Om aşa şi pâinea şi vinul sunt Trup şi Sânge şi totuşi pâine şi vin. Prin declaraţia pe care o face Hristos, El aduce la prezent trupul Său din viitorul în care toţi credincioşii se vor împărtăşi din el şi cu El, iar prin declaraţia Tatălui este pusă în viitor taina mântuirii prin participarea la Taine; „de El să ascultaţi”.

Natura suprafizică a tainelor presupune că deşi suntem acolo în carne şi oase şi deşi este acolo pâinea şi vinul în caracteristicile lor fizice, totuşi toată realitatea liturgică este una transfigurată, este un eveniment depăşeşte consensul convenţional de prezenţă. Şi, nu trebuie să uităm că, această atmosferă este aceeaşi în cadrul tuturor Tainelor, indiferent cât de diferit le tratăm din punct de vedere dogmatic confesional. Ele sunt de natură suprafizică.

În al treilea rând natura tainelor este una unică. Această unicitate derivă din unicitatea Domnului Iisus Hristos. Acesta este unic şi ca persoană şi ca natură şi ca Cap al mădularelor propriului trup. El nu poate fi împărţit, El este al celor care Îl au. Ceea ce este crucial este că a-L avea nu e o problemă de decrete dogmatice, ci o problemă de comuniune, iar comuniunea care ne declară că îl avem pe Hristos este cea din cadrul Tainelor. „Isus i-a răspuns: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine” (Ioan 13, 8).

În aceste condiţii trebuie să fim de-acord că unicitatea naturii Tainelor trebuie discutată separat de unicitatea bisericii, adică de pretenţiile ridicate cu privire la faptul că o anumită biserică este singura a lui Hristos. Dacă există Biserică văzută şi Biserică nevăzută, Biserică locală şi Biserică universală etc. rezultă cu necesitate că credincioşii din biserica nevăzută sau universală au comuniune cu Hristos în Tainele ce se săvârşesc în Biserici văzute despre care credem în mod reciproc că sunt greşite. Totuşi crezul nostru ne obligă pe drumul invers al raţiunii folosite mai sus să observăm că avem de-a face cu aceleaşi Taine.

Natura Tainei este una unică. Taina nu poate fi împărţită, ea este a celor care o au. Botezul, Sfânta Euharistie, Ministeriul şi toate celelalte trebuie văzute în unicitatea lor. Ar fi tragic ca un neoprotestant să nu recunoască taina cununiei oficiată de un preot sau invers.

Natura unică a Tainelor ne pune împreună într-un mod unic, într-un mod unic nu ca biserică confesională, ci ca Biserică universală a lui Hristos şi cu Hristos. Iată cum explică Yannaras acest lucru: „…Trupul nu este numai carnea omului, ci este întregul complex de relaţii care duc la conservarea şi supravieţuirea sa şi la satisfacerea numeroaselor sale nevoi. Viaţa şi adevărul Bisericii sunt toate aceste relaţii transformate în Euharistie şi comuniune iubitoare”[36].

Viaţa Bisericii constă din toate nevoile mântuirii credincioşilor care sunt transformate sau asimilate în Măreţul Trup al lui Hristos, adică în comuniunea dintre noi şi El prin Euharistie, adică prin Taină/Sacrament. Vorbim astfel ca despre o unicitate operată de cer nu despre o unicitate derivată din crearea unui moment liturgic de mare intensitate şi cauzat de oameni. Această unicitate este dusă la superlativ prin prezenţa şi acţiunea Duhului Sfânt fără de care totul ar fi iluzoriu.

„Dacă Duhul lipseşte, sacramentele nu pot realiza în mintea noastră decât ceea ce face splendoarea razelor de soare pentru nişte ochi orbi sau o voce care răsună pentru o ureche surdă”[37]. Altfel spus orice participare la Taine presupune intrinsec participarea Duhului Sfânt, spre binecuvântare sau spre osândă.

În final, valoarea unicului sau a unicităţii trebuie sesizată la nivelul evenimentului ce se petrece în persoana umană care aderă la valoarea dumnezeiască a Tainei. Tainele comportă în ele natura vieţii lui Iisus Hristos. „Când prin credinţă contemplăm jertfa cea mare a Domnului nostru, sufletul asimilează viaţa spirituală a lui Hristos”[38].

Devenim astfel purtători de Hristos. Am putea spune că la săvârşirea fiecărui Sacrament persoana umană individuală şi comunională este străbătută într-un mod unic de harurile lui Dumnezeu, un eveniment asemănător celui de pe muntele Tabor, când cu Hristos, Moise şi Ilie se petrecea ceva cu totul neobişnuit. Ceea ce trebuie să rămână foarte clar în orice cercetare pe acest domeniu este că nu omul de ştiinţă teologică şi nici credinciosul, nu ei stabilesc natura Tainelor, ea este stabilită de Dumnezeu şi este una dumnezeiască.

b. Natura conţinutului ecumenic al Tainelor

Conţinutul ecumenic al Tainelor nu trebuie să fie socotit ca o indulgenţă teologică, deşi este de dorit atitudinea conciliată a teologiei postmoderne. Nu amabilitatea teologică şi nici intenţiile ecumenice ale bisericilor, nu ele sunt cele care pot, mai devreme sau mai târziu, să ofere un punct comun important în a putea să vedem ce ne uneşte şi ce ne desparte cu privire la Sfintele Taine. Natura Tainelor este intrinsec una ecumenică şi universală, iar acest ecumenism îl realizează participarea intrinsecă a Sfintei Treimi la fiecare Taină.

Natura ecumenică a Tainelor este Sfânta Treime. „…Înainte de a considera în taine remediul suprem al nevoilor noastre, vedem în ele epifania, arătarea lui Dumnezeu şi efuziunea energiilor îndumnezeitoare.”[39] Prezenţa lui Dumnezeu le dă nota comună şi tot această prezenţă le face universale. Tainele nu au un conţinut ecumenic şi universal pentru că vrem, ci ele au acest conţinut pentru că sunt teocentrice. Nici o Biserică nu poate oficia Sfânta Euharistie, Botezul sau Ministeriul în afara prezenţei Sfintei Treimi.

A vorbi despre Taine fără a crede că în natura lor sunt ecumenice şi universale, presupune a vorbi necorect despre Dumnezeul Treimic. „Hristos şi Sfânta Treime – notează Stăniloae – nu se cunosc decât prin Biserică în eficienţa Lor, dar pe de altă parte, sunt cunoscuţi ca Taine, pentru că sunt cunoscuţi în realitatea sensibilă a Bisericii”[40].

Preotul sau Pastorul nu pot cere lui Dumnezeu să nu fie prezent în Tainele săvârşite într-o altă biserică. Totuşi, Dumnezeu poate să nu-i recunoască prezenţa sacerdotală a preotului sau a pastorului şi, totuşi, serviciul liturgic al Tainei să se desfăşoare spre mântuirea celor de faţă şi spre pierzarea celui ce oficiază slujba, dar Dumnezeu nu poate fi scos de nimeni din realitatea pe care o constituie tocmai El.

 În aceste condiţii, natura conţinutului ecumenic al Tainelor se developează şi se tălmăceşte, datorită prezenţei Sfintei Treimi în: dragoste, comuniune, şi doxologie. În oricare altar ar fi oficiată taina, un creştin onest trebuie să o perceapă ca pe o revărsare de dragoste dumnezeiască şi să se comporte ca atare.

Tainele surprind dragostea în care Dumnezeu şi omul pot fi împreună anticipând comuniunea şi slava viitoare. Botezul exprimă cu precădere dragostea soteriologică a lui Dumnezeu, Sfânta Împărtăşanie exprimă cu precădere dragostea comunională a lui Dumnezeu şi Slujirea Preoţească/Pastorală exprimă cu precădere dragostea doxologică a lui Dumnezeu. În fiecare preot/pastor trebuie să fie văzută în mod laudativ existenţa lui Dumnezeu.

Aceste realităţi de sorginte dumnezeiască fac parte din Biserică şi definesc Biserica. Altfel spus ele prelungesc Trupul slăvit al lui Hristos în Trupul înduhovnicit, devenit teandric. „În săvârşirea Euharistiei, Biserica a realizat foarte devreme că, pentru ca adunarea euharistică să devină sau să reveleze în sine plinătatea Trupului lui Hristos, pogorârea Duhului Sfânt era necesară”[41].

Observăm din nou că natura conţinutului ecumenic al Tainelor este una dumnezeiască şi iniţiativa îi aparţine lui Dumnezeu. Pentru ca să se petreacă ceva pozitiv în ecumenismul sacramental nu este nevoie de argumente teologic biblice cu privire la sacramentale fiecărei biserici, ci este nevoie de a-L recunoaşte pe Dumnezeu prezent în acestea. Refuzul acestei recunoaşteri poate avea urmări grave.

Aceste urmări nu au în vedere climatul interconfesional creştin, ci climatul comuniunii dintre noi şi Dumnezeu. Această comuniune dintre persoanele umane şi dintre persoanele umane şi Persoanele Divine atrag şi asimilează fiinţele umane pentru a desăvârşi Fiinţa Teandrică (Biserica, Trupul lui Hristos), adică Poporul lui Dumnezeu salvat în Hristos.

Potrivit celor relatate mai sus, când vorbim despre intenţii ecumenice cu privire la recunoaşterea reciprocă a sacramentelor, vorbim de fapt despre intenţii de a recunoaşte sau nu prezenţa lui Dumnezeu în Sacramente, iar acest lucru poate să devină grav. Dumnezeu declara că şi în unele rituri străine de poporul lui Dumnezeu, darurile şi jertfele aduse pot fi curate – „Căci de la răsăritul soarelui până la asfinţit, Numele Meu este mare între neamuri, şi pretutindeni se arde tămâie în cinstea Numelui Meu şi se aduc daruri de mâncare curate, căci mare este Numele Meu între neamuri, zice Domnul oştirilor.”[42](Maleahi 1, 11) –  cu atât mai mult în Bisericile Creştine acest lucru ar trebui să fie clar.

În concluzie, natura conţinutului ecumenic al Tainelor este una divină. Este vorba despre un conţinut ecumenic şi comunional al Sfintei Treimi. Dragostea, comuniunea şi doxologia cerească coboară spre locul unde se săvârşesc Tainele datorită faptului că cele ce coboară sunt, deja, în cele ce le reprezintă şi prin acestea cei de faţă anticipă ridicarea lor în locurile de unde acestea au coborât. Discutăm astfel despre realităţi care îl caracterizează doar pe Dumnezeu şi prin care omul este asimilat în lumea lui Dumnezeu.

Natura conţinutului ecumenic al Tainelor trebuie sesizată în felul cum Tainele pot să aşeze în „oglinda” lor prezenţa completă a Sfintei Treimi. Acest lucru este folosit uneori pentru polemici interconfesionale în care fiecare cult şi-L revendică pe Dumnezeu ca fiind în proprietatea lui. În realitate săvârşirea Tainelor, în fiecare cult, declară că prin Taine nu îl avem în proprietate pe Dumnezeu, ci Taina este Dumnezeul prezent, Dumnezeu care îşi are în comuniunea cu El pe cei ce sunt ai lui „Eu v-am pus de o parte dintre popoare, ca să fiţi ai Mei”(Levitic 20, 26).

c. Specificul exclusivist

Raportat la discursul teologic despre Taine şi la liturgica acestora, cu trecerea anilor, s-a cristalizat în fiecare biserică creştină un specific. Acest specific confesional şi-l socoteşte fiecare ca o normă pentru toate celelalte biserici creştine. În acest fel descrierile Sfintelor Evanghelii cu privire la seara Sfintei Împărtăşanii nu mai pot constitui un numitor comun în baza căruia să credem în corectitudinea şi valoarea Tainelor trăite de ceilalţi sau să participăm în comun la săvârşirea unora dintre ele, ci textul Sfintei Scripturi a devenit, în mod reciproc, sursa de formare a nuanţelor confesionale prin care ne excludem unii pe alţi de la adevărata întâlnire cu Hristos şi ne acuzăm reciproc de rea credinţă.

Exegeza şi hermeneutica au devenit instrumentele cele mai importante în acest proces. Cu cât ne apropiem mai mult de Textul Sacru, cu atât suntem mai exclusivişti. Hermeneutica şi exegeza nu ne mai ajută să găsim adevărul, ci ne siluieşte să păstrăm şi să dezvoltăm exclusivismul. Din această realitate s-a născut dragostea pentru specific confesional, specific nu pentru a fi ceea ce Dumnezeu ne pretinde, ci specific pentru ca celelalte biserici să nu aibă parte, în modul nostru de gândire, de comuniunea cu Dumnezeu şi de girul Acestuia.

Prin acest tip de atitudine cele mai multe teologii s-au „împroprietărit” cu harul Tainelor pentru că nu au înţeles că acesta nu este administrat de oameni ci de Dumnezeu şi are rostul comuniunii, al formării Trupului Universal şi Teandric al Domnului Hristos, iar la acest Trup sunt chemaţi toţi oamenii.

În acest context s-a format şi o conştiinţă confesională exclusivistă. „Conştiinţa unei divizări, o prăpastie care se lărgeşte pătrunzând în însăşi inima şi mintea noastră, un eşec, o neputinţă de a stabili legături: toate acestea sunt caracteristice culturii şi societăţii moderne”[43].

Conştiinţa confesională este de cele mai multe ori un pretext eisogetic. Datorită acesteia viaţa religioasă zideşte mai puţin şi strică mai mult, cheamă mai puţin şi exclude mai mult şi încurajează individualitatea confesională în detrimentul oamenilor care îl mai caută pe Dumnezeu şi care oricum sunt tot mai puţini. Conştiinţa confesională nu este întotdeauna sau chiar nu este acelaşi lucru cu conştiinţa duhovnicească.

Prin conştiinţa duhovnicească noi stimulăm şi întreţinem sentimentul de apartenenţă la Dumnezeu prin Biserică. În ea avem reperele de bine şi de rău raportate la Dumnezeu şi la relaţia noastră cu El. Conştiinţa duhovnicească ne face iubitori de oameni, de ceilalţi şi ne ajută să ne rugăm pentru ei şi pentru relaţia pe care aceştia o au cu Dumnezeu. În antiteză conştiinţa confesională este o reiterare a atitudinii fariseului care se ruga la Templu: „Fariseul sta în picioare, şi a început să se roage în sine astfel: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta”(Luca 18, 11).

În declaraţia fariseului avem de-a face cu o autoritate exclusivistă, autoritate care îi aparţine doar lui Dumnezeu. Doar El este Cel care poate înlătura pe cineva şi tot El este cel care poate mântui pe cineva. Nouă ne-a fost dat să administrăm harul mântuitor, răzbunarea şi pedeapsa îi aparţin doar Lui.

Conştiinţa confesională exclude, conştiinţa duhovnicească include, conştiinţa confesională poate fi exprimarea răutăţii, conştiinţa duhovnicească este exprimarea iubirii în cele două dimensiuni: spre Dumnezeu şi spre oameni. Conştiinţa confesională exprimă apartenenţa loială la structuri religioase omeneşti, conştiinţa duhovnicească exprimă apartenenţa la Trupul Teandric al lui Hristos.

Când vorbim despre Sacramente nu putem vorbi în afara conştiinţei duhovniceşti. Este o gravă eroare de consacrare şi de crez să participăm la comuniune pentru a-i exclude pa alţii. Participarea la o comuniune cu Hristos este pentru a-i atrage şi a-i întâlni pe alţii. Este vorba despre sărbătoarea întâlnirii, a întâlnirii în care Hristos prin Cruce îşi întâlneşte pe cei iubiţi de El şi pe cei care se iubesc între ei. Conştiinţa confesională prin care ne revendicăm dreptul de a exclude este un furt al autorităţii pe care numai Dumnezeu o are.

 Aşa cum natura conţinutului ecumenic al tainelor este chiar Sfânta Treime, tot astfel specificul exclusivist este doar de natură divină. „Şi Petru I-a zis: „Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” Drept răspuns, Isus i-a zis: „Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea.” Petru I-a zis: „Niciodată nu-mi vei spăla picioarele!” Isus i-a răspuns: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine”(Ioan 13, 6 – 7).

Când Iisus Hristos recapitula în seara Euharistiei istoria iertării şi anticipa iertarea finală, a declarat că cine nu se împărtăşeşte cu El este exclus. Natura specificului exclusivist trebuie să fie redată lui Dumnezeu, numai El poate hotărî cu privire la oameni. O asemenea atitudine teologic confesională ar crea un cu totul alt climat interconfesional şi bazele discursului ecumenic s-ar putea coagula.

Conştiinţa duhovnicească transcende istoria pe când conştiinţa confesională este una istorică. Specificul exclusivist nu se poate raporta niciodată la eternitate deoarece omul nu are autoritate asupra eternităţii. În acest context Tainele trebuie văzute ca evenimente prin care cei uniţi cu Dumnezeu, prin ele, transcend istoria spre Escaton, transcend viaţa perisabilă spre viaţa cea fără de moarte.

„Moartea omului vechi şi naşterea omului nou din Dumnezeu sunt astfel simultane. De aceea nu e nici o distanţă între moarte şi începutul vieţii noi în Botez. Intrând la Dumnezeu ca jertfă împreună cu Hristos, omul se sfinţeşte, adică se umple cu viaţa lui Dumnezeu”[44], adevărata viaţă. Când vorbim despre ecumenism la nivelul Sacramentelor trebuie să avem în vedere dezvoltarea conştiinţei duhovniceşti, adică a conştiinţei catolice, în detrimentul exclusivismului şi în favoarea recuperării creştinătăţii – în cât este cu putinţă – la comuniunea universală în Hristos, la Trupul universal al lui Hristos, o realitate care depăşeşte sensul cu privire la Planeta Pământ pe care i-l dăm uneori cosmosului.

„Aici orice conştiinţă particulară care poate să ne lege de un grup etnic sau politic, social sau cultural, trebuie să dispară, pentru a face loc unei conştiinţe „după Totul” – kath’olon, care e mai mare chiar decât conştiinţa ce ne leagă de întregul omenirii”[45]. În aceste condiţii specificul exclusivist este depăşit de specificul comunitar în Dumnezeu şi devenim astfel împreună lucrători cu Dumnezeu în marea Taină a Mântuirii.

În concluzie, când vorbim despre natura Tainelor vorbim despre răspunsuri pe care Însuşi Dumnezeu şi le dă Sieşi prin ceea ce El a numit Botez, Euharistie, Ministeriul etc. Aceste răspunsuri au în vedere revitalizarea mişcării fiinţei umane spre restaurarea Chipului, a Chipului comuniunii dumnezeieşti de unde omul, ca superlativ al creaţiei, nu poate lipsi. Evenimentele liturgice în care prin autoritatea preoţească/pastorală sunt împlinite trăirile Tainelor prin care ne comunizăm în Dumnezeu cu haruri mai presus de fire, Chipul lui Dumnezeu se restaurează făcându-ne parte de firea dumnezeiască, cea realizată în natura umană de către Hristos în momentul transfigurării şi al proslăvirii de după înviere.

Astfel natura tainelor este cu totul una divină. Datorită acestui fapt conţinutul ecumenic al lor trebuie să fie tot unul divin, chiar mai mult. Conţinutul ecumenic al Tainelor este unul Personal. Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Duhul Sfânt Dumnezeul nu pot fi în afara momentelor liturgice a Tainelor. El/Ei este exact în ceea ce în mod dumnezeiesc şi soteriologic a instituit. Este vorba despre o situaţie şi despre o percepţie. În Taine situaţia devine situare, adică noi suntem situaţi în mediul lui Dumnezeu şi tot în ele percepţia devine cunoaştere, noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu. Dacă ar fi să-l parafrazez pe Nicolae Cabasila[46] acest lucru ar suna în felul următor: doar Tainele săvârşesc în sufletele credincioşilor o anumită cunoaştere şi presimţire a lui Dumnezeu.

În final, conţinutul Tainelor trebuie privit ca unul care săvârşeşte comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii. În acest caz Biserica văzută şi Biserica nevăzută este în mod real locul şi realitatea care include în mod universal Trupul lui Hristos. Doare realitatea dumnezeiască poate privi şi decide exclusivismul în ceea ce priveşte săvârşirea Tainelor, deoarece acest lucru îi aparţine doar lui Dumnezeu.

Din acest motiv, exclusivismul confesional rezultat din conştiinţa confesională trebuie să fie înlocuit cu comuniunea dragostei dumnezeieşti care rezultă doar dintr-o conştiinţă duhovnicească.

*

III. „Ecumenismul sacramental” între formularea teologică şi exigenţele practice

Când vorbim despre ecumenismul sacramental, vorbim implicit despre natura intrinsec ecumenică a Sacramentelor cât şi despre natura ecumenică acordată Sacramentelor. Primul aspect este independent de atitudinile noastre iar al doilea ne solicită, în calitate de iubitori de Hristos şi de oameni, să participăm la unitatea şi unitarizarea trupului lui Hristos.

În natura intrinsecă nu au acces autorităţile şi interpretările teologice. Natura intrinsec ecumenică a Tainelor ţine, în parte, de cele pe care le-am arătat mai sus, şi anume de faptul că Botezul, Sfânta Euharistie şi Slujitorul hirotonit, sunt Taine ce se fixează pe credinţa în Sfânta Treime Biblică la toate confesiunile creştine.

Nici o biserică locală sau confesională nu poate să-I pretindă lui Dumnezeu să lipsească din cadrul sacramentelor altor biserici chiar dacă motivele invocate ar fi corecte. Sacramentele în sine sunt ecumenice şi cei ce participă la sacramente sunt, prin chiar această participare, ecumenici. Dumnezeu este cel care prin existenţa Sa şi prin cele instituite în Jertfa Domnului Iisus Hristos şi prin pogorârea Duhului Sfânt se „obligă” pe Sine să fie prezent în locurile în care este chemat Numele Său precum şi în locurile în care se desfăşoară ritualuri pe care El le-a instituit.

Aceasta este o problemă de ontologie. Aşa cum noi toţi eram în coapsele lui Adam, în acelaşi fel toate Tainele mântuirii erau ascunse, prin energiile necreate, cu Hristos în Dumnezeu. Altfel spus, în mod intrinsec tainele/sacramentele săvârşite în toate Bisericile creştine au o acreditare cerească[47] şi au o dimensiune ecumenică. Orice biserică creştină, indiferent cât de excentrică ar fi în raport cu celelalte biserici, dacă participă în interiorul ei la Sfintele Taine, prin această participare este şi ecumenică, şi în comuniune cu celelalte, şi universală în Trupul lui Hristos, deoarece tainele, în sinele lor, ne fac comunionali cu toţi cei care participă.

„În Sfintele Taine – notează profesorul Ştefan Buchiu –, credinciosul se întâlneşte nu numai cu Hristos, Care îl sfinţeşte prin harul Său, ci şi cu Duhul Sfânt, Cel ce este nedespărţit de Hristos atât în Sfânta Treime, cât şi în Biserică. Lucrarea Duhului Sfânt se împleteşte cu lucrarea lui Hristos în Sfintele Taine, căci harul este unic şi îi unifică pe cei ce-l primesc”[48].

Observăm că tainele săvârşesc o unitate, o unitate comunională cu Dumnezeu. Ele unifică prin Hristos pe toţi oameni care participă la săvârşirea lor, atât la nivelul bisericii locale cât şi la nivelul bisericii universale. Existenţa Tainelor fac imposibilă păstrarea unei unităţi doar pe criterii confesional creştine, deoarece în ele Trupul lui Hristos, care este unul şi neîmpărţit, harul şi dragostea dumnezeiască ispăşitoare umple toate mădularele Trupului.

Harul este unic şi îi unifică pe cei ce-l primesc. Aceasta este natura „ecumenismului sacramental” intrinsec pe care nici o biserică n-o poate influenţa în detrimentul altei biserici. Acest Har unic poate fi determinat de către o Biserică doar în detrimentul ei.

Ecumenismul sacramental trebuie abordat şi din perspectiva naturii ecumenice acordate[49]. Trebuie să vorbim deschis şi despre un ecumenism sacramental care trebuie acordat reciproc de către cei ce conştientizează singularitatea Harului, singularitatea Dragostei dumnezeieşti, singularitatea Bisericii Universale şi, în final, singularitatea lui Hristos.

„Prin urmare, un singur botez în Hristos, constituie un apel la biserici să depăşească diviziunile lor şi să manifeste vizibil părtăşia lor.”[50] Ecumenismul sacramental trebuie să fie „arena” duhovnicească unde formularea teologică şi exigenţele practice ne sprijină comuniunea în Hristos şi comuniunea în Biserică. Nu avem în vedere ceea ce dorim pentru alţii, ci ceea ce dorim pentru noi. Acest lucru anulează separarea de Hristos şi de Biserica Sa  şi face posibilă venirea lui Hristos în mijlocul nostru prin Taine.

„…Când omul primeşte o sfântă Taină cu inima smerită şi fără vreo piedică; atunci primeşte noi daruri şi încă mai mult har, datorită smereniei sale şi lucrării ascunse a lui Cristos în Taine”[51]. Atitudinea acordată în acest caz, este favorul de a participa la dragostea lui Dumnezeu care se supra adaugă prin aceste momente liturgice pe care le numim Taine.

În momentul Botezului, al Sfintei Împărtăşanii şi al exercitării Ministeriului de către cei hirotoniţi, trăirile interioare de percepţie a harului mântuitor şi al dragostei ispăşitoare se declară publice în mod exterior şi universal. La asemenea ocazii îl vedem pe Hristosul care locuieşte în noi şi Îl oferim pentru a fi văzut şi de alţii. Planul duhovnicesc introvertit se transformă în unul extrovertit şi doxologic, iar această manifestare nu poate fi exclusivistă deoarece este cauzată de atitudinea Sfintei Treimi, o atitudine de comuniune, de unitate intertreimică, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, şi extratreimică, unitate cu cei mântuiţi. „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine, ca şi ei să fie una în noi…”(Ioan 17, 21)[52].

Această rugăciune a lui Hristos spulberă fără precedent intenţiile prin care, pe criterii pur confesionale, ne autodeclarăm preferaţi ai lui Dumnezeu în defavoarea altor credincioşi. Hristos cere Tatălui două tipuri de unitate: unitatea dintre credincioşi şi unitatea dintre credincioşi şi El/Ei, iar acest tip de unitate trebuie să aibă caracteristicile treimice. „Căci deşi suntem mulţi şi deosebiţi – notează Sfântul Chiril al Alexandriei – şi în fiecare face Hristos să sălăşluiască Duhul Tatălui şi al Său, Acesta este Unul şi neîmpărţit, adunând şi ţinând în unitate duhurilor noastre distincte, aceasta făcându-ne pe toţi să ne arătăm în El ca una.

Fiindcă, precum puterea sfântului trup face co-trupeşti pe cei în care vine, în acelaşi mod, socotesc, Duhul lui Dumnezeu, locuind în toţi ca în Cel neîmpărţit, îi adună pe toţi în unitatea duhovnicească.”[53] În aceste condiţii ne este dat să observăm sublimitatea întâlnirii dintre natura ecumenică intrinsecă a Tainelor şi natura ecumenică acordată acestora de către cei ce participă la acestea.

Fiecare Biserică Creştină are nişte exigenţe practice prin care atrage atenţia închinătorilor spre Dumnezeu. Totuşi, de multe ori, aceste exigenţe, sunt folosite de credincioşi pentru a-şi însuşi în sinele lor „haruri” şi „binecuvântări”, zise cereşti, în detrimentul credincioşilor din alte biserici. Această atitudine poate fi străină de ceea ce Iisus Hristos ne-a cerut în Sfintele Evanghelii. Acest lucru poate crea un pseudo crez şi o pseudo siguranţă de care, de cele mai multe ori, sunt responsabili cei ce poartă hramul de slujitori hirotoniţi.

Ecumenism sacramental din perspectiva naturii ecumenice acordate, presupune calitatea preoţească/pastorală prin care atitudinea reverenţială faţă de sacrament rămâne aceeaşi şi în cazul altor biserici. Acest lucru se impune deoarece avem de-a face cu ceea ce Dumnezeu a instituit prin natura actelor sfinte cu privire la răscumpărarea noastră. În acest caz Taina serveşte prin ceea ce se vede la conţinutul nevăzut al Tainei, adică aspectul care lipseşte din calitatea intrinsecă a Tainelor şi anume: natura ecumenică acordată.

Ecumenismul sacramental postat între formulări teologice şi exigenţe practice, precum şi complexitatea unităţii dintre acestea este cel mai complet surprins în declaraţiile biblice ale Sfântului Apostol Pavel din 1 Corinteni 11. „Căci am  primit de la Domnul ce v-am învăţat: şi anume, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine. Şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o, şi a zis: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea”(1Corinteni 11, 23 – 24).

„Căci am primit de la Domnul ce v-am învăţat”, aceasta trebuie să fie teologia Tainelor. Ele sunt de la Dumnezeu prin cei credincioşi şi spre Dumnezeu. „Tainele: iată calea pe care ne-a hotărât-o Domnul – notează Paul Evdokimov – uşa pe care a deschis-o… revenind pe această cale şi prin această uşă, El vine la oameni. Hristos revine în iconomia Tainelor Duhului Sfânt, care continuă vizibilitatea Sa istorică”[54].

Teologia Tainelor trebuie să fie şi să rămână primită de la Domnul. Prin ea păstrăm deschisă calea harului, adică a energiilor necreate, prin care Iisus Hristos se menţine prezent între noi şi în noi cu scop soteriologic. Confesionalizarea teologiei Tainelor poate ajunge în detrimentul prezenţei lui Hristos şi, implicit, în detrimentul propriei noastre mântuiri. „Mânia” protestantă şi neoprotestantă faţă de Taine, trebuie înţeleasă, cel mult, o „mânie” împotriva unor oameni care s-au folosit de harurile dumnezeieşti în scopuri nedumnezeieşti. În alte condiţii această „mânie” este un protest la adresa lui Dumnezeu.

De asemenea, suficienţa de sine a bisericilor tradiţionale cu privire la Taine trebuie înţeleasă cel mult ca o loialitate de administrator faţă de bunurile care aparţin lui Dumnezeu. În alte condiţii vorbim despre o deposedare a lui Dumnezeu de realităţile care îi aparţin doar Lui.

Expresia „v-am învăţat”, adică v-am învăţat pe voi implică faptul că toţi cei care fac acest lucru învăţat de la Dumnezeu prin Apostolul Său participă la aceeaşi comuniune. Vorbim astfel despre o teologie a Tainelor care nu poate fi altfel, decât, ecumenică. „Cel mai bun mod de a avea unitate în celebrarea euharistică şi comuniune este reînnoirea Euharistiei în sine…”[55].

Această precizare în cadrul Sinodului Ecumenic de la Lima este mai mult decât relevantă. Pentru ca „ecumenismul sacramental” să aibă sorţ de izbândă trebuie reînviorată formularea teologică cu privire la Taine în contextul şi în sensul dragostei lui Dumnezeu, prin care Acesta îşi păstrează iubirea nepreferenţială faţă de „seminţiile” poporului Său creştin.

Dinspre Sfintele Scripturi prin Scrierile Părinţilor Bisericeşti până la teologii contemporani, au fost făcute de-a lungul timpului formulări teologice care s-au întrecut între ele cu privire la realitatea şi conţinutul Sacramentelor precum şi despre nuanţele care ne fac diferiţi. Probabil acestea din urmă ar trebuie să fie folosite spre unitate, adică spre a ne ajuta reciproc să rămânem în contextul comuniunii cu Dumnezeu şi cu Biserica, nu spre dezbinare. În aceste condiţii putem vedea teologic că sacramentele, în orice biserică creştină, conţin aceeaşi acreditare, cea cerească.

Ultima parte a pasajului biblic citat mai sus oferă numitorul comun al exigenţei practice. „Să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.” Când vorbim despre săvârşirea Tainei Sfintei Euharistii, şi nu numai, trebuie să avem în vedere că Tainele nu sunt o problemă de opţiune. Exigenţa practică trebuie să constea în conştientizarea fiecărui credincios să participe la acestea nu că sacramentele noastre sunt bune şi ale altora sunt rele. În altă situaţie relaţia cu Dumnezeu este compromisă.

„Petru I-a zis: „Niciodată nu-mi vei spăla picioarele!” Isus i-a răspuns: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine.”[56](Ioan 13, 8) Tainele presupun să avem parte şi unitate cu Hristos, ori acest lucru presupune implicit parte şi unitate unii cu alţii. Iată de ce îmi permit să declar că exigenţele practice ale Tainelor trebuie să ilustreze unitatea şi comuniunea creştină şi nu dezbinarea.

Exigenţele practice cu privire la Taine/Sacramente au ca obiect formarea interioară şi de crez a celui care participă. Participarea credinciosului la Teine trebuie să fie însoţită de harul care lucrează îndumnezeirea şi mântuirea lui, iar acest lucru ţine în mod direct de voinţa lui Dumnezeu.

Din acest motiv găsesc că solicitarea Sinodului de la Lima care precizează că trebuie să aibă loc „reînnoirea Euharistiei în sine” nimereşte exact problematica sacramentelor nu problematica ecumenică. Problematica ecumenică este una a efectului, cauza sau cauzele găsindu-se în felul în care vom şti să întâlnim teologia sacramentală cu exigenţele practice. Adică, doi preoţi sau pastori de confesiuni creştine diferite vor trebui să poată să împărtăşească, în mod practic, o biserică de credincioşi.

Exigenţele practice ale fiecăruia în parte trebuie să aibă procentul de mobilitate încât prin săvârşirea actului sacramental cei implicaţi să simtă că Dumnezeu a fost slujit curat şi suntem împreună cei unşi de El. Deşi critică sever problema Tainele din afara Bisericii Ortodoxe, totuşi Hristos Andruţos notează faptul că Tainele din afara Bisericii Ortodoxe „… în esenţă sunt valabile, deoarece depind de Iisus Hristos, care le-a rânduit, nu de cel care le săvârşeşte sau de cel care le primeşte…”[57].

Această declaraţie poate exista din partea oricărei biserici în defavoarea celorlalte, dar ea există şi este adevărată. În consecinţă exigenţa practică „să faceţi lucrul acesta spre pomenirea mea” există ecumenic la nivelul înfăptuirii dar, poate lipsi, ecumenic, la nivelul comuniunii. Cei care înfăptuiesc Sacramentul trebuie şi să se creadă în comuniunea cu alţii care înfăptuiesc Sacramentul într-o altă biserică creştină.

În consecinţă, „ecumenismul sacramental” stă între formularea teologică şi exigenţele practice şi este determinat de acestea. În pasajul biblic pe care l-am citat mai sus avem conţinutul textual al „ecumenismului sacramental” în următoarele cuvinte: „Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine.

Şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o, şi a zis: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi”. Pâinea şi vinul de pe fiecare masă din bisericile creştine, indiferent de nuanţa confesională, prelungeşte şi păstrează viu trupul lui Hristos în biserica celor prezenţi. Tainele „sunt modul esenţial de întâlnire a credinciosului cu harul divin, unicul mod instituit expres de Hristos, cel singur şi mai complet pentru această comuniune intimă”[58].

În acest trup prelungit şi păstrat viu şi doar prin El beneficiem de harul dumnezeiesc. Pogorârea Duhului Sfânt cu această ocazie înfăptuieşte făgăduinţele oferite de Hristos şi astfel credincioşii se fac parte firii dumnezeieşti într-o comuniune suprafizică. Momentele de acest fel transformă clădirea bisericii precum şi pe cei ce sunt în ea într-un spaţiu doxologic unde pe bazele iubirii dumnezeieşti are loc anticiparea răscumpărării.

Deci, dacă formularea teologică corespunde principiului „am primit de la Domnul ce vă învăţăm” şi dacă exigenţa practică are procente suficiente de mobilitate încât pe lângă ascultare – „să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea” – poate conţine şi săvârşirea împreună[59] a sacramentului regăsit în cuvintele: „Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine. Şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o, şi a zis: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi”, Sacramentul va fi întotdeauna intrinsec ecumenic.

*

Concluzii finale

Ecumenismul sacramental este un efect al atitudinii lui Dumnezeu, nu un scop al teologiei contemporane sau al teologilor contemporani. În acest sens în „glasul” teologiei trebuie să se regăsească atitudinea lui Dumnezeu.

Doar astfel ea este theo-forică, logo-forică şi pneumatoforică, adică, doar în acest caz este trinitaro-doxologică. Sacramentele constituie cheia de boltă prin care Dumnezeu îşi face viu cuvântul Sfintelor Scripturi în viaţa Bisericii precum şi în zidirea spirituală a membrelor Acesteia.

Numite Taine sau evitată această denumire, socotite şapte – mai multe sau mai puţine – existenţa acestor mijloace ale harului lui Dumnezeu nu poate fi pusă la îndoială de către nimeni. Lucrul acesta este cu atât mai evident cu cât aceste mijloace ale harului dumnezeiesc derivă din Însăşi Harul Dumnezeiesc, adică din Fiinţa Dumnezeului Întrupat şi au rostul să deschidă şi să păstreze un drum care include în comuniune şi părtăşie pe toţi oamenii ce participă la viaţa lui Hristos.

„Citindu-le, vă puteţi închipui priceperea pe care o am eu despre taina lui Hristos, care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinţilor apostoli şi prooroci ai lui Hristos, prin Duhul. Că adică Neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi  făgăduinţă în Hristos Isus, prin Evanghelia aceea…”(Efeseni 3, 4 – 6)[60].

Măreţia fiecărei confesiuni creştine în parte nu trebuie să constea dintr-o sinonimie a egoismului şi exclusivismului promovat de evrei. Teologia Sacramentelor nu permite acest lucru. Teologia sacramentelor coagulează spiritul de căutare a lui Dumnezeu din fiecare fiinţă umană iar acest mod apreciativ are rostul să mărească împărăţia lui Hristos reprezentată în şi prin Biserică. Împreună moştenitori, un singur trup, parte la aceeaşi făgăduinţă sunt declaraţii dumnezeieşti care derivă din Taina lui Hristos şi trebuie să se regăsească în toate celelalte Taine care mijlocesc şi administrează harul comunional în vederea sfinţirii.

În prima parte a acestui studiu am încercat să demonstrez că divergenţele ecumenice în materie de Sacramente nu sunt determinate în primul rând de faptul că suntem mai mult sau mai puţin diferiţi la nivel de confesiuni creştine, ci aceste diferenţe pot fi impuse de faptul că suntem diferiţi în raport cu fiinţa Tainelor.

Deşi suntem preoţi sau pastori suntem diferiţi de ele. Reînsufleţirea apostolică trebuie să aibă loc în primul rând la nivelul divergenţei dintre Preot/Pastor şi sacrament. „Aşa cum Hristos a ales şi trimis apostolii, Hristos continuă prin Duhul Sfânt pentru a alege şi a chema pe slujitorii hirotoniţi.”[61] Alegerea şi chemarea trebuie să rămână a Duhului Sfânt, iar în acest caz, aşa cum sfinte sunt Tainele, sfinţi vor fi şi cei ce le administrează în puterea punerii mâinilor peste ei. „De aceea să nu meargă nimeni de la sine la slujba de preot – notează Sfântul Chiril al Alexandriei – ci să aştepte chemarea.

Căci încercând să răpească ceea ce nu are prin hotărâre de sus, va suferi osânda lui Datan şi Abiron.”[62] Taina Preoţiei sau a Slujirii trebuie să aibă în vedere nu situarea prin comparaţie interconfesională, ci situarea prin comparaţie cu Hristos şi cu ce a solicitat El de la cei care îl reprezintă. În acest caz divergenţele ecumenice cele mai serioase, în materie de Sacramente, au în vedere sufletul preoţesc sau pastoral în raport cu atitudinea faţă de Hristosul care trebuie să vină în mădularele trupului Său prin sfinţenia pe care aceştia o administrează.

În partea a doua am readus în atenţie natura Tainelor. Ecumenismul confesional-politic nu poate substitui prin declaraţii teologice natura Tainelor pe care Dumnezeu le-a întocmit. Din acest motiv am propus în mod exclusivist ecumenismul hristocentric. Tainele au aceeaşi natură în toate bisericile creştine datorită faptului că în ele se regăseşte acelaşi Hristos. Relaţia strânsă, fiinţală, dintre sfintele Taine şi Biserică este dată de Hristos însuşi, Care a întemeiat şi instituit prin Jertfa şi Învierea Sa, Biserica şi Tainele ei în care lucrează Duhul Sfânt…”[63].

În acest context meritele Tainelor nu pot fi nuanţate cu plusuri sau minusuri, în funcţie de biserica ce le administrează. Dacă acest lucru ar fi posibil, rezultă cu necesitate că într-un loc jertfa lui Hristos este mai meritorie în raport cu alte locuri, ceea ce este cu totul străin de învăţătura Evangheliilor. O biserică se poate lipsi de prezenţa lui Hristos, dar acest lucru nu stă în atribuţiunile noastre de al stabili, mai ales când este vorba de chemarea numelui Sfânt, al Fiului lui Dumnezeu, peste ceea ce prin prezenţa Sa îi dă fiinţă.

În aceste condiţii natura dumnezeiască a Tainelor nu poate şi nu trebuie să fie confundată cu specificul exclusivist. Tainele nu sunt o problemă de confesiune, ci o problemă de har, ba chiar un adaos de har. Declaraţiile lui Hristos: „Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi…” „Acest pahar este legământul cel nou făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi” (Luca 22, 19 – 20) solicită această înţelegere şi acest crez.

Noi suntem diferiţi prin declaraţiile noastre nu prin cele ale lui Hristos, iar Tainele aparţin declaraţiilor lui Hristos. Din acest motiv prin Sacramente noi suntem puşi într-o stare de asemănare şi comuniune, unii cu alţii, şi nu în una de diferenţiere şi separare.

Din acest motiv, Sacramentele rămân paradigma ecumenică a sufletului creştin şi vieţii de Biserică a acestuia. Natura lor este dumnezeiască şi biblică şi acest lucru există acolo unde ele sunt administrate.

În ultimul rând am situat „ecumenismul sacramental” între formularea teologică şi exigenţele practice. Trupul teologic al universului, adică Hristos, a luat o pâine, adică sacramentul, şi li l-a dat zicând: „Mâncaţi din El”. Iată cum sacramentul coagulează teologia divină cu practica îndumnezeitoare. În această unitate dintre teologhisire, sacrament şi împărtăşirea propriu zisă trebuie să se reflecte suprafizic şi doxologic comuniunea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. În toate Tainele regăsim această matrice divină.

„…La botez cei trei martori una sunt: apa, sângele şi Duhul; iar dacă scoţi pe unul din aceştia, taina Botezului nu mai rămâne în picioare”[64]. În acest fel dacă „ecumenismul sacramental” nu este intercalat între Trupul teologic universalizat al lui Hristos şi exigenţele îndumnezeitoare ale participării, liturgica sacramentală va fi lipsită de prezenţă dumnezeiască şi vom asista la manifestări umaniste.

Ecumenismul sacramental hristocentric are în vedere repunerea omului spre slava dintâi, spre restaurarea Chipului lui Dumnezeu în care îşi are destinul şi odihna. „Deoarece este mădular al Trupului lui Hristos prin Botez, omul devine iarăşi „teocentric” – adică îşi redobândeşte destinul iniţial, destin eshatologic şi tainic, deoarece el participă la însăşi Taina lui Dumnezeu.”[65] Iată de ce întâlnirile harice cu Dumnezeu prin Sacramente sunt şi rămân resurse pentru un ecumenism hristocentric şi interconfesional.

Pentru că „oricine l-a gustat cu evlavie (pe Hristos) nu va putea să mai simtă stricăciune”[66]. În aceste condiţii spre un ecumenism autentic, sau mai corect spus, girat de Dumnezeu, putem să merge doar prin adâncul din Sacramente.

Această izbândă ne asigură comuniunea şi recunoaşterea că aparţinem aceluiaşi trup, încredinţarea că prin Hristos ne putem ridica unii pe alţii la statura plinătăţii Mântuitorului nostru. Tainele nu ne aparţin, ci prin ele aparţinem lui Hristos, iar harul distribuit prin ele ne face loc la acelaşi spaţiu al prezenţei lui Dumnezeu, o prezenţă care anticipă escatonul şi marea răsplată a credinţei biblice.

*

Bibliografie

Ambrozie Sfântul, Scrieri – Partea a doua, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994, Bucureşti.

Andruţos Hr., Simbolica, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955, Craiova.

Bria Ion, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, România Creştină, 1999, Bucureşti.

Bulgakov Serghei, Dogma euharistică, Editura Paideia, 2000, Bucureşti.

Buchiu Ştefan, Întrupare şi unitate, Editura Libra, 1997, Bucureşti.

Cabasila Nicolae, Despre viaţa în Hristos, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997, Bucureşti.

Calvin Jean, Învăţătura Religiei Creştine Vol. 2, Editura Cartea Creştină, 2003, Oradea.

Chiril al Alexandriei Sfântul, Scrieri partea a patra – Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2000, Bucureşti.

_______________________, Scrieri – partea întâia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991, Bucureşti.

Evdokimov Paul, Prezenţa Duhului Sfânt în Tradiţia Ortodoxă, Editura Anastasia, 1995, Bucureşti.

_____________, Ortodoxia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996, Bucureşti.

Ioan Gură de Aur, Sfântul, Despre Preoţie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2007, Bucureşti.

Jan van Ruusbroec, Podoaba nunţii spirituale sau întâlnirea interioară cu Cristos, Editura Humanitas, 1995, Bucureşti.

Lossky Vladimir, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Editura Humanitas, 1998, Bucureşti.

Louth Andrew, Desluşirea Tainei – Despre natura teologiei, Editura Deisis, 1999, Sibiu.

Matsoukas A. Nikos, Teologia dogmatică şi simbolică, Vol. II, Editura Bizantină, 2006, Bucureşti.

Meyendorff John, Teologia bizantină, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, 1996, Bucureşti.

Mihălţan Ioan, Preoţia Mântuitorului Hristos şi preoţia bisericească, Editura Episcopiei Oradea, 1993, Oradea.

Nectarie de Eghina, Sfântul, Despre Preoţie, Editura Sophia, 2008, Bucureşti.

Nissiotis Nikos, moderator al Comisiei pentru Credinţă şi Ordine, Prefaţă la articolele Consiliului de la Lima. 

Radu Dumitru, Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986, Bucureşti p. 506.

Remete George, Dogmatica Ortodoxă, Editura Reîntregirea, 2007, Alba Iulia.

Schmemann Alexandre, Euharistia Taina Împărăţiei, Editura Anastasia, 1993, Bucureşti.

Stăniloae Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă vol. 3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997, Bucureşti.

White G. Ellen, Slujitorii Evangheliei, Editura Păzitorul Adevărului, 1992, Bucureşti.

White G. Ellen, Hristos lumina lumii, Casa de editură „Viaţă şi sănătate”, 2002, Bucureşti.

Yannaras Christos, Abecedar al credinţei, Editura Bizantină, 1996, Bucureşti.

Zizioulas Ioannis, Fiinţa eclesială, Editura Bizantină, 1996, Bucureşti.


[1] Pentru toate citările de versete din versiunea Cornilescu voi oferi la subsol şi versiunea Bartolomeu Anania. „Taina aceasta mare este; iar eu zic, în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 32 vers. Bartolomeu Anania).

[2] John Meyendorff, Teologia bizantină, p. 255.

[3] Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, p. 251.

[4] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă vol. 3, p. 7.

[5] Când spunem biserică în acest context ne referim la realitatea suprafizică a acesteia şi la sinonimia cu ceea ce a clădit Hristos: 18. Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui”(Matei 16, 18) [„Şi eu îţi spun ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” Matei 16, 18. Bartolomeu Anania]. Este vorba despre Biserica ce transcende istoria şi care e socotită de Hristos ca fiind trupul Lui.

[6] Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri partea a patra – Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 1059.

[7] „… pentru cunoaşterea tainei lui Dumnezeu – Tatăl şi Hristos, întru care sunt ascunse toate visteriile înţelepciunii şi ale cunoaşterii.”(Coloseni 2, 2 – 3 vers. Bartolomeu Anania).

[8] Indiferent cât de mult ne-ar avantaja acurateţea dogmatică sau soliditatea tradiţională creştină trebuie să avem în vedere că gestionăm, într-un anume fel, sufletele oamenilor. Acest lucru ne obligă să luăm foarte în serios fiecare declaraţie de credinţă, chiar dacă uneori acest lucru poate fi făcut tendenţios sau jignitor.

[9] Hr. Andruţos, Simbolica, p. 239.

[10] Ioan Mihălţan, Preoţia Mântuitorului Hristos şi preoţia bisericească, p. 129.

[11] Nikos Nissiotis, Prefaţă la articolele Consiliului de la Lima.

[12] Sfântul Nectarie de Eghina, Despre Preoţie, p. 70.

[13] „Dar Hristos Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, venind prin cortul cel mai mare şi mai desăvârşit – nu făcut de mână, adică nu din zidirea aceasta – , a intrat o dată pentru totdeauna în sfânta sfintelor nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, aflându-ne nouă răscumpărare veşnică… Şi iată pentru ce este El Mijlocitorul unui nou testament: ca prin moartea pe care el a suferit-o pentru a răscumpăra greşalele de sub întâiul testament, să primească cei chemaţi făgăduinţa moştenirii veşnice” (Evrei 9, 11. 12 – 15, versiunea Bartolomeu Anania).

[14] Ecumenismul sacramental trebuie să presupună comunionalitatea din Camera de Sus şi ardoarea rugilor în aşteptarea pogorârii Duhului Sfânt. Odată ce aceste lucruri au avut loc, Sfinţii Apostoli au exprimat până la martiraj colegialitatea apostolică, adică nu reprezentau pe Hristos în defavoarea apostolatului sau a unor apostoli, ci în calitate de hristofori se purtau unul pe altul spre mântuirea neamului omenesc.

[15] Atunci a venit Iisus din Galileea la Iordan, către Ioan, ca să fie botezat de acesta.” (Matei 3, 13 vers. Bartolomeu Anania).

[16]Şi pe când mâncau Iisus a luat o pâine şi, binecuvântând, a frânt şi le-a dat şi a zis: „Luaţi mâncaţi, acesta este Trupul Meu”. Şi luând paharul, mulţumind, le-a dat şi au băut din el toţi; Şi le-a zis: „Acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, carele pentru mulţi se varsă.” (Marcu 14, 22 – 24 vers. Bartolomeu Anania).

[17] „Dar Hristos, Arhiereu al bunurilor viitoare, venind…” (Evrei 9, 11 vers. Bartolomeu Anania).

[18] Alexandre Schmemann, Euharistia Taina Împărăţiei, Editura Anastasia, 1993, Bucureşti pp. 142 – 143.

[19] Ar fi destul de trist dacă ne îndreptăm spre o unitate datorită presiunii societăţii postmoderne care tinde spre a ne îngloba în acelaşi sistem de gândire şi de comportament.

[20]Pentru ca toţi să fie una; aşa cum Tu Părinte, eşti întru Mine şi Eu întru Tine, tot astfel şi ei să fie una întru Noi, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” (Ioan 17, 21 vers. Bartolomeu Anania).

[21] Ioan Mihălţan, Preoţia Mântuitorului Hristos şi preoţia bisericească, p. 131.

[22]În cel de-al doilea însă numai arhiereul, o dată pe an, şi nu fără sânge, pe care-l aduce pentru sine însuşi…”(Evrei 9, 7 vers. Bartolomeu Anania).

[23] Sfântul Nectarie de Eghina, Despre Preoţie, p. 56.

[24] Ellen G. White, Slujitorii Evangheliei, p. 8.

[25] Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preoţie, p. 61.

[26] Sfântul Nectarie de Eghina, Despre Preoţie, pp. 53 – 54.

[27] Deşi actul de scufundare în apă se regăseşte, în general, la fiecare confesiune religioasă, numărul de trei poate fi rediscutat. Este adevărat că semnifică ataşamentul de Sfânta Treime, dar cu toate acestea poate exista şi o echidistanţă reciprocă de sensibilităţile confesionale.

[28] Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, p. 166

[29] Botezul, Sfânta Cină, Hirotonirea prin punerea mâinilor, Cununia religioasă, Pocăinţa, Ungerea bolnavilor, Umplerea cu Duhul Sfânt, toate acestea se fac în toate bisericile protestante şi neoprotestante. Există o reţinere la denumire şi la teologia tradiţională cu privire la acestea, dar evenimentul lor este prezent în fiecare biserică şi are conotaţii spirituale foarte profunde.

[30] „Taina cea din veci ascunsă şi din generaţii, dar acum descoperită sfinţilor Săi; lor a vrut Dumnezeu să le arate care este bogăţia slavei acestei taine între neamuri, adică Hristos Cel dintru voi, nădejdea slavei!”(Coloseni 1, 26 – 27 vers. Bartolomeu Anania).

[31] Nikos A. Matsoukas, Teologia dogmatică şi simbolică, pp. 346 – 347.

[32] Ellen G. White, Hristos lumina lumii, p. 614.

[33] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă vol. 3, p. 8.

[34] Serghei Bulgakov, Dogma euharistică, p. 35.

[35] „Petru i-a zis lui Iisus: „Învăţătorule, bine ne este să fim aici; să facem trei colibe: Ţie una, lui Moise una şi una lui Ilie”; el neştiind ce spune.” (Luca 9, 33 versiunea Bartolomeu Anania).

[36] Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, p. 179.

[37] Jean Calvin, Învăţătura Religiei Creştine Vol. 2, p. 465.

[38] Ellen G. White, Hristos lumina lumii, p. 615.

[39] Paul Evdokimov. Prezenţa Duhului Sfânt în Tradiţia Ortodoxă, p. 117.

[40] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă vol. 3, p. 12.

[41] Ioannis Zizioulas, Fiinţa eclesială, p. 180.

[42]Că de la răsăritul soarelui până la apus s-a preamărit numele Meu printre neamuri; şi-n fiecare loc i se aduce numelui Meu tămâie şi jertfă curată; că mare este numele Meu printre neamuri, zice Domnul Atotţiitorul.” (Maleahi 1, 11 vers. Bartolomeu Anania).

[43] Andrew Louth, Desluşirea Tainei – Despre natura teologiei, Editura Deisis, 1999, Sibiu p. 33.

[44] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă vol. 3, p. 30.

[45] Vladimir Lossky, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Editura Humanitas, 1998, Bucureşti p. 177

[46] „Botezul sădeşte în sufletele credincioşilor o anumită cunoaştere şi presimţire a lui Dumnezeu”, Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, p. 77.

[47] Chiar dacă există greşeli cu privire la ritual sau la tipul de atitudine colectivă, idea de sacrament care îl are pe Dumnezeu ca iniţiator, face ca acel sacrament să fie ecumenic în sine cu toate manifestările de a cest gen din alte Biserici creştine.

[48] Ştefan Buchiu, Întrupare şi unitate, p. 175.

[49] Este vorba despre atitudinea pe care i-o acordă fiecare biserică în parte, prin atitudinile individuale ale credincioşilor, în general, şi prin atitudinile individuale şi colective ale preoţilor şi pastorilor, în special.

[50] Sinodul de la Lima, Botezul, articolul 6.

[51] Jan van Ruusbroec, Podoaba nunţii spirituale sau întâlnirea interioară cu Cristos, Editura Humanitas, 1995, Bucureşti pp. 24 – 25.

[52] „…Pentru ca toţi să fie una; aşa cum tu Părinte eşti întru Mine şi Eu întru Tine, tot astfel şi ei să fie una întru Noi…” (Ioan 17, 21 versiunea Bartolomeu Anania).

[53] Sfântul Chiril al Alexandriei Scrieri – partea a patra, p. 1061.

[54] Paul Evdokimov, Ortodoxia, p. 285.

[55] Sinodul de la Lima, Euharistia,  articolul 28.

[56]Petru i-a zis: „Niciodată nu-mi vei spăla Tu picioarele!…” Iisus i-a răspuns: Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine” (Ioan 13, 8 versiunea Bartolomeu Anania).

[57] Hr. Andruţos, Simbolica, p. 224.

[58] George Remete, Dogmatica Ortodoxă, p. 306.

[59] Sau cel puţin atitudinea de reverenţă duhovnicească ce e necesară faţă de astfel de acte cultice. Atitudinea verbală sau scrisă, desconsideratoare faţă de Sacramentele din alte biserici, poate fi desconsideratoare chiar la adresa lui Hristos.

[60]Citind acolo puteţi cunoaşte priceperea mea în taina lui Hristos, care-n alte generaţii nu s-a făcut cunoscută fiilor oamenilor aşa cum într-u Duhul li s-a descoperit acum sfinţilor Săi apostoli şi profeţilor, cum că păgânii sunt împreună-moştenitori şi mădulare ale aceluiaşi trup şi împreună-părtaşi ai făgăduinţei întru Hristos Iisus, prin Evanghelie.”(Efeseni 3, 4 – 6  Versiunea Bartolomeu Anania).

[61]  Sinodul de la Lima, Ministeriul, articolul 11.

[62] Sfântul Chiril al Alexandriei Scrieri – partea întâia, p. 373.

[63] Dumitru Radu, Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986, Bucureşti p. 506.

[64] Sfântul Ambrozie, Scrieri – Partea a doua, p. 13.

[65] John Meyendorff, Teologia bizantină, p. 258.

[66] Sfântul Ambrozie, Scrieri – Partea a doua, p. 21.

Did you like this? Share it: