Pe ruguri de struguri
Mustește în vii seva tare a gândurilor.
Boabe cu ochi arămii parfumează gustul minții.
O mare foșnește în adâncul ciorchinilor
și valuri se sparg de fiecare țărm al dulceții de neoprit.
Pe malul viei s-a-nsorit.
O beție de aripi încântă cârciuma aerului.
Tragem cârma la vadul privirilor fără condei.
Arde și noaptea vinu-n flori de tei
și ochiul se-apleacă încet spre suflet,
după cum fiecare bob
își are inima în interior.
Dimineața se sparge rubinul tăcerii
în secvențe de film ale timpului copt.
Dimineața lumina te taie ca un geam.
Dar noi ne-am luat cu noi
uneltele de obosit simțirea.
Până seara vom culege pelinul
de pe cearcănul senin.
Și ne vom șterge talpa inimii de praf
când vom intra în casă
la masă.
Somnul își face visele struguri.
Viitorul și trecutul se bat
ca doi cocoși în ogradă.
O fulgurare…licurind…
Ne vom linge pe degete și mai târziu
de mierea memoriei
scursă.
Pe frunza migdalului și a finicului
rostește psalmistul un cuvânt cu coardă.
Pe frunza nucului
și a smochinului care rodește lângă poartă.
Am ars pe rug de struguri
și frânți murim în paturi.
Tăcerea latră la fiecare oră, indescifrabil,
până iar cântă soarele ca un cocoș cu pinteni
și ne spălăm ochii sprinteni.
Ne-așteaptă cerdacul cuvintelor pline,
cămările toamnei cu oseminte,
ștergarul de vise spălat și uscat,
și alb și puțin pătat.
Cu iarna mijind din abise,
cu mirosul ei de brad în sobă
și cu mămăligă culeasă din flori.
Ne așteaptă încordări
și zumzete,
flori de gheață, abise și nori,
nori și flori.
Tăceri ca niște culise
și scene deschise,
un orizont fără praguri
pe care vom călca desculți și cu fiori.