†
(Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos)
Marcu 8, 34-38; 9, 1
„Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui.
Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri.
Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până când nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere”.
*
Evanghelia rânduită a se citi în Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci are ca temă urmarea lui Hristos.
Prima lucrare în urmarea lui Hristos sau în cultivarea comuniunii de viaţă cu El este lepădarea de sine. A doua este asumarea sau luarea crucii, iar a treia este împlinirea voii lui Hristos în viaţa omului.
Lepădarea de sine este lepădarea de viaţa egoistă, de modul pătimaş de a trăi, de a gândi şi de a făptui. În mod concret, lepădarea de sine înseamnă renunţarea la mândrie şi la lăcomie, deoarece în mândrie şi lăcomie pentru lucrurile materiale, trecătoare, se vede cel mai puternic iubirea pătimaşă de sine.
Egoismul, sub toate formele lui, este un mod de existenţă în care omul este plin de sine, de eul său, astfel că în sufletul său nu mai au loc iubirea de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele.
Sfinţii Părinţi consideră iubirea pătimaşă de sine ca fiind izvorul tuturor patimilor: „Păzeşte-te de maica relelor, de iubirea de sine, care este iubirea neraţională a trupului. Fiindcă din aceasta se nasc, după toate semnele, cele dintâi trei gânduri pătimaşe, care sunt şi cele mai generale: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint şi al slavei deşarte. Căci acestea îşi iau prilejurile din aşa-zisa trebuinţă a trupului. Din ele se naşte toată lista patimilor. Trebuie, prin urmare, cum s-a zis, să ne păzim în chip necesar şi să ne războim cu ea cu multă trezvie. Căci stârpită fiind aceasta, se stârpesc totodată toate gândurile ce se nasc din ea” 1*.
Deci, este vorba aici de o iubire pervertită, pătimaşă, nu de iubirea despre care vorbeşte Mântuitorul Iisus Hristos când zice: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (cf. Matei 19, 19) „şi care constă în a te iubi pe tine ca făptură a lui Dumnezeu, creată după chipul Lui, a te iubi deci în Dumnezeu şi a-L iubi pe Dumnezeu în tine” 2*.
Adică lepădarea de sine nu înseamnă desfiinţarea sau anularea de sine, ci schimbarea modului egoist de a vieţui. Lepădarea de sine înseamnă renunţarea la modul pătimaş de a trăi în uitare de Dumnezeu şi de semeni.
Mântuitorul ne arată, de fapt, că numai atunci putem să-I urmăm Lui, când centrul vieţii noastre nu mai suntem noi înşine, ci El. Când viaţa omului nu mai este centrată pe eul său posesiv, trecător şi limitat, ci pe legătura de iubire veşnică şi infinită cu Hristos Dumnezeu-Omul, atunci viaţa omului devine comuniune pentru eternitate, deschidere spre îmbogăţire spirituală veşnică, în iubirea eternă a Preasfintei Treimi.
Lepădarea de sine înseamnă descătuşarea sufletului de egoism pentru ca el să cultive iubirea de Dumnezeu manifestată în rugăciune, în ascultarea cuvântului Său, împărtăşirea de El şi săvârşirea faptelor bune.
Lepădarea de sine este o permanentă necesitate în viaţa omului pentru că există mereu, din cauza naturii păcătoase a omului, tendinţa de a uita de Dumnezeu, de a neglija iubirea faţă de aproapele şi a-şi da lui însuşi prioritate.
În acest sens, Cuviosul Nichita Stithatul spune că pe cel ce s-a angajat în lupta duhovnicească „nimic nu-l împiedică aşa de mult de la lucrarea poruncilor, ca atotreaua iubire de sine” 3*.
Atât de mult sunt preocupaţi oamenii de sine încât uită că sunt trecători, că Dumnezeu îi menţine în existenţă şi că îi cheamă la viaţa veşnică care se pregăteşte încă de pe pământ. Cel ce este preocupat exclusiv de sine, chiar dacă iubeşte pe alţii, doreşte să-i folosească pentru a creşte în lăcomia sa de bunuri materiale sau pentru a stăpâni asupra altora. Lepădarea de sine adevărată înseamnă respectul faţă de alţii, ajutorarea şi ridicarea lor din căderi, păcate şi din lipsuri, nu folosirea lor în mod egoist.
A doua lucrare în urmarea lui Hristos este asumarea crucii.
Crucea are o mulţime de înţelesuri spirituale în Sfânta Evanghelie. Ea poate însemna recunoaşterea unei neputinţe şi a unei suferinţe personale, recunoaşterea finitudinii şi fragilităţii condiţiei umane.
Crucea este adesea o neîmplinire, o boală incurabilă, o patimă nevindecată, o tristeţe că nu am devenit sau nu am realizat ceea ce ne-am dorit.
Uneori, crucea în viaţa omului poate fi şi o copilărie trăită fără părinţi sau o familie fără copii.
Crucea poate fi şi un handicap, ca urmare a unui accident.
Crucea mai poate fi şi o durere prelungită în tot timpul vieţii pentru că am pierdut o fiinţă dragă, mai ales poate fi o văduvie de toată viaţa.
În multe feluri, crucea este trăită ca fiind o neputinţă sau o suferinţă care marchează viaţa omului.
Astfel, când Mântuitorul cheamă pe fiecare „să-şi ia crucea sa”, aceasta înseamnă: „Ia, acceptă, neputinţa ta şi urmează-mi Mie! Adu la Mine durerea ta, neputinţa ta, boala ta, nefericirea ta, lupta pe care o duci cu tine însuţi şi cu neputinţele tale!”.
Hristos voieşte să poarte împreună cu noi suferinţa noastră, ca să umple cu prezenţa Lui iubitoare, mântuitoare şi sfinţitoare neîmplinirea noastră apăsătoare. El, Dumnezeu-Doctorul, vrea să intre în viaţa noastră pentru a ne vindeca de neputinţele noastre sufleteşti sau trupeşti, pentru a ne dărui viaţa Sa divino-umană, adică mântuirea.
El vrea să ne ajute ca să putem purta Crucea suferinţei spre a dobândi bucuria Învierii. El doreşte ca necazul, încercarea, neputinţa şi suferinţa pe care le trăim să nu ne despartă de Dumnezeu, să nu ne înstrăineze de El, ci să le folosim pe toate acestea în aşa fel încât să ne apropiem mai mult de Dumnezeu.
De fapt, necazurile sau suferinţele nu ne lasă niciodată neutri. Oamenii care trec prin suferinţă sau poartă o cruce grea nu mai rămân complet indiferenţi. Suferinţa îi poate apropia sau îndepărta de Dumnezeu.
De aceea, Evanghelia de azi ne îndeamnă să luăm Crucea, să o asumăm, să o purtăm venind cu ea la Hristos şi să facem din ea drum spre Înviere. Numai astfel calea Crucii devine cale mântuirii.
Un alt înţeles duhovnicesc adânc al Crucii este „răstignirea” permanentă a omului între idealul propus şi rezultatul obţinut. Despre această cruce, ca permanentă neîmplinire şi luptă cu egoismul din noi înşine, vorbeşte Sfântul Apostol Pavel când zice: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7, 19).
Aceasta este crucea sau neîmplinirea cea mai frecventă din viaţa duhovnicească a celor ce luptă cu patimile şi neputinţele din firea omenească înclinată spre păcat.
Adesea omul îşi propune o înnoire duhovnicească şi un început bun, un ideal înalt, dar constată cu regret eşecul în împlinirea acestui ideal. Totuşi, când constată că în această luptă are mare nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, înţelege mai bine ceea ce Mântuitorul Însuşi spune în cuvintele: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).
Însă cu El, prin harul Lui vindecător, omul poate face mult bine, după cum ne învaţă şi Sfântul Pavel când zice: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte” (Filipeni 4, 13).
Dar crucea mai are şi un alt înţeles, şi anume ea este şi dificultatea de a trăi cinstit şi corect într-o societate în care stăpânesc minciuna, necredinţa, nedreptatea şi lipsa de iubire.
În acest sens, lepădarea de sine urmată de asumarea crucii înseamnă şi lupta pentru a săvârşi binele într-o societate plină de răutăţi. Astfel, fiecare creştin trebuie să poarte crucea nevoinţelor pentru săvârşirea binelui, cu gândul la Hristos şi cerând ajutorul Lui.
Aşadar, asumarea Crucii şi urmarea lui Hristos înseamnă să ne aducem pe noi înşine la Hristos, purtând cu răbdare şi speranţă neputinţele noastre, bolile noastre, „răstignirile” noastre între idealul propus şi rezultatul obţinut, pentru ca El să devină Doctorul şi Mântuitorul vieţii noastre. Astfel, putem mărturisi împreună cu Sfântul Apostol Pavel: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2, 20).
A treia lucrare în urmarea lui Hristos este mărturisirea Lui şi împlinirea poruncilor.
Mântuitorul Iisus Hristos spune: „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21). Deci, nu putem urma lui Hristos fără a împlini poruncile Lui şi fără a-L mărturisi pe El înaintea oamenilor.
În Sfânta Evanghelie, Hristos arată că, dacă cineva se ruşinează de El în acest neam desfrânat şi păcătos, şi El se va ruşina de acesta când va judeca lumea (cf. Marcu 8, 38).
Mărturisirea lui Hristos în viaţa pământească este o condiţie pentru unirea sau comuniunea cu El. Iar a fi mărturisitor al lui Hristos înseamnă a împlini poruncile Lui, mai ales porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Proorocii” (Matei 22, 39-40).
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „nimic nu poate face pe cineva a fi următor al lui Hristos, precum a se îngriji de fratele şi aproapele său. Dar chiar de ai posti, sau te-ai culca jos pe pământ, sau te-ai sugruma pe sineţi, însă de aproapele tău nu te îngrijeşti, nu ai făcut atunci nici un lucru mare, căci purtându-te astfel, tu ai stat încă şi mai departe de această icoană” 4*, adică de omul creat după chipul lui Dumnezeu.
Împlinind poruncile lui Hristos ne împărtăşim cu Hristos, Care este ascuns în poruncile Sale, după cum ne învaţă Părinţii Filocaliei: „Domnul e ascuns în poruncile Sale. Şi cei ce-L caută pe El, Îl găsesc pe măsura împlinirii lor” 5*.
Împlinirea poruncilor lui Dumnezeu înseamnă trăirea virtuţilor creştine care aduc harul lui Dumnezeu în viaţa omului şi, în acelaşi timp, îl ajută să scape de patimile care îl robesc. Cine împlineşte poruncile lui Hristos rămâne în El şi Hristos rămâne în cel care se face împlinitor al poruncilor.
Deci, ne împărtăşim cu Hristos prin rugăciune şi ascultarea Evangheliei, dar mai ales prin Sfintele Taine, prin Sfânta Euharistie.
În Ortodoxie, urmarea lui Hristos nu este doar o imitare morală a Lui, ci presupune şi o prezenţă mistică a lui Hristos în creştin prin harul Duhului Sfânt. Când omul dobândeşte prezenţa harului sfinţitor al lui Hristos în viaţa sa, atunci devine cu adevărat următor al lui Hristos şi gândeşte potrivit gândirii lui Hristos. Deci, forma cea mai profundă a urmării lui Hristos este prezenţa Lui în om, pe care o dobândeşte prin rugăciune, pocăinţă şi fapte bune, prin primirea Sfintelor Taine.
Evanghelia spune că în această viaţă omul trebuie să caute în primul rând mântuirea sufletului. Foarte mulţi oameni se îngrijesc mai mult de trup, de îmbrăcăminte, de mâncăruri alese, de comoditatea unei locuinţe plăcute, pierzând mult timp cu grija pentru cele pământeşti.
Puţini sunt însă cei care hrănesc şi îmbracă duhovniceşte sufletul lor cu sfinţenia. De aceea, este necesar să luăm aminte la cuvintele Sfântului Apostol Pavel care zice: „grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Romani 13, 14) şi să înţelegem că şi sufletul are nevoie de hrană, dar hrana lui este cuvântul lui Dumnezeu (cf. Matei 4, 4).
Şi sufletul are nevoie să fie îmbrăcat, dar haina lui o alcătuiesc virtuţile dobândite prin pocăinţă, prin rugăciune şi săvârşirea binelui.
Chemarea lui Hristos de a ne îngriji de suflet este chemarea la viaţă duhovnicească. De ce? Pentru că sensul ultim al existenţei este legătura omului cu Dumnezeu, hrănirea şi luminarea sufletului prin comuniunea cu Dumnezeu. Nimic din cele trecătoare nu este mai de preţ decât sufletul unui om, pentru că omul este persoană creată după chipul Persoanelor divine ale Sfintei Treimi veşnice. Toate lucrurile create sunt trecătoare, dar sufletul omului, deşi creat, este nemuritor, întrucât este creat după chipul lui Dumnezeu cel nemuritor.
În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „…bune sunt toate cele făcute de Dumnezeu, ca, folosindu-ne bine de ele, să-i mulţumim lui Dumnezeu. Dar noi fiind slabi şi trupeşti la înţelegere, am ales mai mult cele materiale în loc de porunca iubirii şi, îngrijindu-ne de ele, ne războim cu oamenii. Se cuvine deci să punem iubirea de orice om mai presus decât cele văzute şi decât însuşi trupul. Căci ea este semnul iubirii de Dumnezeu, precum însuşi Domnul arată în Evanghelie: „Cel ce mă iubeşte pe Mine, zice, păzeşte poruncile Mele” (Ioan 14, 15). Iar care este porunca pe care păzind-o îl vom iubi pe El, auzi de la El când zice: „Aceasta este porunca Mea, ca să vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 15, 12). Vezi că iubirea întreolaltă întemeiază iubirea de Dumnezeu, care este plinirea a toată porunca lui Dumnezeu? De aceea porunceşte să nu se îngrijească de avuţii, ci să se lepede de toate ale lui, tot cel ce doreşte să-I fie ucenic” 6*.
În concluzie, înţelegem că preocuparea principală a omului trebuie să fie grija pentru mântuirea sufletului, pentru eliberarea lui de păcate, pentru creşterea omului în virtuţi, în lumina iubirii lui Hristos. Această lucrare este una anevoioasă, dar necesară. Mântuitorul ne învaţă că omul care poartă crucea, lepădându-se de sine şi urmând Lui, primeşte bucuria învierii.
Sunt oameni care încă din lumea aceasta gustă din bucuria Împărăţiei lui Dumnezeu, care este bucuria şi slava Învierii lui Hristos.
Astfel, drumul Crucii devine drumul Învierii şi al Împărăţiei cerurilor, iar răsplata ostenelilor este bucuria prezenţei lui Hristos Cel răstignit şi înviat în viaţa creştinului, arvuna fericirii şi a păcii veşnice, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin.
Note:
1 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste (a doua sută), 59, în Filocalia românească, vol. II, E.I.B.M.O., Bucureşti, 2008, p. 96.
2 Jean Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sofia, Bucureşti 2001, p. 124.
3 Cuviosul Nichita Stithatul, Suta întâi a capetelor despre făptuire, 28, în Filocalia românească, vol. VI, E.I.B.M.O., Bucureşti, 2011, p. 252.
4 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXV, pp. 261-262, după drd. Liviu Petcu, Lumina Sfintelor Scripturi…, vol. II, Ed. Trinitas, Iaşi, 2007, p. 955.
5 Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, 190, în Filocalia românească, vol. I, E.I.B.M.O., Bucureşti, 2008, p. 298.
6 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, 7, în Filocalia românească, vol. II, E.I.B.M.O., Bucureşti, 2008, pp. 31-32.
*
Autor: PFP Prof. Acad. Dr. Daniel Ciobotea.
