Omul care nu termină de alergat viața

Ne adulmecăm tăcerile
și nu ne știm mirosul păcii.
Ne strivim singurătățile
mergând unii pe lângă alții pe stradă
ca niște elefanți congestionați.

Atâta zor de a merge
unde?
O alergare spre a nu împlini nimic,
cu ochii bântuiți de fantome.
O fugă spre nicăieri
cu toamne de porumbei morți pe pleoape.

Oameni de toate vârstele
care aleargă devorați de mușuroaie
de furnici roșii ale patimilor,
mânați de mii de bice electrice
atât de nevăzute
încât ustură neprevăzut de tare.

Care aleargă spre moarte cu toate trenurile
și cu toate mașinile
și cu toată încrederea,
care dislocă pământul de pe vertebre
de atâta nerăbdare
de a vedea neantul.

Și poporul crede că e bine…
și aprinde galaxiile din fuga tălpilor
pentru a ajunge la capătul spațiului cosmic.

Va tăia oare și stelele de pe cer
cum a tăiat copacii pădurilor,
omul cel atât de iubitor de univers?
Va scrijeli numele său
pe furtuni de stele?

Va bea apă din nori venusieni?
Va inventa mașina de strivit timpul ca pe semințe
și de a face șampon din el?

Câte nu poate face omul?

Mai puțin să-și iubească aproapele
ca pe sine însuși.

Mai puțin să se împace în și cu el însuși.

*

Autor: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș.