Zi: 18 septembrie 2012

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a.

***

În ediția Molitvenic, Chişinău, 1820, cf. BAR, CRV 1077, Taina Sfintei Spovedanii este între p. 93-105.

Iar rugăciunea de dezlegare în această ediție are următorul text: „Domnul și Dumnezeul nostru Iis[us] Hr[istos], cu Darul și cu îndurările iubirii sale de oameni, săți iarte ție fiiule, (Cutare,) toate greșalele tale: și eu nevrednicul Preot, cu puterea lui ce ieste dată mie, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui, și al Fiiului, și al sfântului Duh, amin” (p. 104).

(fotografie cu textul în original)

În ediția greco-catolică Evhologhion, Blaj, 1815, cf. BAR, CRV 875, găsim Spovedania între p. 64-70. Iar rugăciunea de dezlegare e aceasta:

„Domnul Dumnezeu, și Mântuitoriul nostru Iis[us] Hr[istos] cu darul, și cu îndurările iubirii sale de oameni, săți iarte ție fiiule (Cutarele) toate păcatele tale: și eu nevreadnicul Preot cu putearea, carea miau dat, te iert, și te dezleg de toate păcatele tale: în numele Tatălui, și al Fiiului, și al sfântului Duh, Amin”(p. 69-70).

(fotografie cu textul în original)

În Molitvenic, București, 1794, cf. BAR, CRV 579, după Botez urmează Logodna, Cununia, a doua Nuntă, Sfântul Maslu…

Tocmai de la p. 599, după multe slujbe și rugăciuni avem și Taina Sfintei Spovedanii, cu titlul: Învățătură pentru cei ce se spovedesc.

Iar rugăciunea de dezlegare e următoarea: „Domnul și Dumnezeul nostru Iis[us] Hr[istos]. cu darul și cu îndurările iubirii sale de oameni, săte iarte pre tine fiiule (Cutarele) Și să lase ție toate păcatele. Și eu ne vrednicul Preot. Și Duhovnic. Cuputearea ce iaste dată mie te iert, Și te dezleg de toate păcatele tale. Înnumele Tatălui, și al Fiiului, și al sfântului Duh, amin”(p. 617-618).

(fotografie cu textul în original)

În Molitvenic, Bucureşti, 1741, cf. BAR, CRV 221, Spovedania nu este inclusă ci avem numai Învățătură prescurt pentru Ispovedanie, situată între p. 543-545.

Însă urmează Rugăciune pentru cei ce sânt întru blestemuri, și pre cineși cu jurământ sau legat (p. 546-547).

La fel se petrec lucrurile și în Molitvenic, Râmnic, 1706, cf. BAR, CRV 150A: nu avem rânduiala Spovedaniei ci numai Învățătură prescurt pentru Ispovedanie. Care începe la p. 463 dar nu știm unde se termină, pentru că în volumul citat Învățătura se termină înainte de final datorită unei defect de pagină.

În Molitvenic, Iaşi, 1749, cf. BAR, CRV 268 lucrurile se petrec aidoma ca în Molitvenic, Bucureşti, 1741. Nu există Rânduiala pentru Spovedanie ci numai Învățătură prescurt pentru Ispovedanie, p. 535-537, în ambele ediții existând numai Troparele de umilință din Slujba Spovedaniei.

*

Liturghia romano-catolică[1] începe cu: „În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh”[2], cuvinte rostite de preot „cu fața la popor”[3].

Două binecuvântări triadologice și una în care sunt pomeniți numai Tatăl și Fiul[4].

După binecuvântările de început urmează „actul penitențial”[5] în care preotul și poporul se căiesc de păcatele lor.

În actul penitenței se folosește sintagma Dumnezeu atotputernicul sau atotputernicul Dumnezeu de 4 ori[6].

În p. a 11-a regăsim Doxologia Utreniei noastre într-un mod parțial iar în p. a 12-a trei formule triadologice.

Liturghia cuvântului începe în p. a 13-a, când lectorul spune de la amvon: „Cuvântul Domnului”.

Tocmai acum, după „Aleluia”, „preotul pune tămâie în cădelniță”[7] pentru prima dată de la începutul slujbei.

Dacă există un diacon el spune Evanghelia[8].

Omilie după citirea evanghelică[9].

Iar după predică: Crezul cu Filioque[10].

În Crez: „Atotputernicul” și nu „Atotțiitorul”; „Creatorul” şi nu „Făcătorul”; „nu creat” în loc de „nu făcut”; „s-a coborât” și nu „S-a pogorât”; „cu mărire” și nu „cu slavă”; „adorat și preamărit” în loc de „închinat și mărit”; „catolică”…și aici au dreptate, pentru că așa e în textul grecesc…sobornicească al nostru fiind din limba slavonă[11].

În p. 15 însă se spune, cu litere roșii, că „în timpul Postului Mare și în Timpul Pascal, se poate folosi simbolul baptismal al Bisericii Romane, așa-numitul Simbol al apostolilor”.

Și se redă Crezul apostolic în p. 15-16, primul care mărturisește despre Domnul că „S-a coborât în Iad”[12].

Dar sintagma „communionem sanctorum”[13] a fost tradusă în română, în ediția romano-catolică de față, prin „împărtășirea sfinților” în loc de „comuniunea sfinților”[14].

Liturghia euharistică începe odată cu p. a 17-a, când preotul ridică pâinea și Îl binecuvintează pe „Dumnezeul universului”[15].

În potir se toarnă vin și apă[16] și se tămâiază darurile, crucea și altarul[17]. Adică nu există Proscomidie în Liturghia romano-catolică de astăzi.

Începe Canonul roman (p. 19)…compus din ceea ce în Liturghia noastră avem după Crez. Însă rugăciunile euharistice sunt suprimate.

Doar relația Tatăl-Fiul în textul: „Pe tine, așadar, preamilostive Părinte, cu umilință te  rugăm și îți cerem, prin Domnul nostru Isus Cristos, Fiul tău”[18]. Unde este Duhul Sfânt?

„Prinosuri”[19], ca în accepțiunea actuală, și nu: „prinoase”. Prinosurile = daruri = sfinte jertfe nepătate[20].

E pomenit pentru prima dată papa și episcopul locului[21].

Se evită adresarea directă. În loc de: „Dumnezeule cel veșnic, viu și adevărat” avem „Dumnezeul cel veșnic, viu și adevărat”[22].

Sfinții chemați să mijlocească: Maica Domnului, Sfântul Iosif, Apostolii Petru, Pavel, Andrei, Iacob, Ioan, Toma, Iacob, Filip, Bartolomeu, Matei, Simon și Tadeu și Martirii Lin, Clet, Clement, Xist, Corneliu, Ciprian, Laurențiu, Crisogon, Ioan, Paul, Cosma și Damian…pomeniți cu numele…și toții Sfinții (în general)[23].

Și tot pentru prima dată auzim vorbindu-se de „meritele”[24] Sfinților.

Lipsește rugăciunea serioasă, consistentă, plină de teologie în Liturghia romano-catolică actuală. E plină de declamații dar nu de rugăciune!

Cuvintele de instituire sunt subliniate cu viniete roșii la litera de început[25]. Pentru că în teologia romano-catolică acestea reprezintă momentul „sfințirii” darurilor.

Nu există epicleză.

„Oferim maiestății tale preaslăvite, din darurile tale, o jertfă curată, o jertfă nepătată, pâinea sfântă a vieții fără de sfârșit și potirul mântuirii veșnice”[26].

Adică preotul realizează „euharistia” și nu coboară harul lui Dumnezeu ca să sfințească  darurile.

Din pagina a 26-a aflăm că un Înger „duce jertfa” pe Altarul ceresc și ea nu e primită direct de Prea Sfânta Treime: „să fie dusă, prin mâinile sfântului tău înger, pe altarul tău ceresc, în fața maiestății tale dumnezeiești”.

În pagina a 27-a se cere unirea cu „sfinții tăi apostoli și martiri: cu Ioan, Ștefan, Matia, Barnaba, Ignațiu, Alexandru, Marcelin, Petru, Felicitas, Perpetua, Agata, Lucia, Agneza, Cecilia, Anastasia și cu toți sfinții tăi”.

Se repetă de multe ori Cristos.

Dar „noutatea” bizară a Liturghiei romano-catolice actuale constă în aceea că are mai multe variante ale rugăciunii euharistice.

Noi am mers pe prima variantă…Însă există și a doua (p. 29-34), a 3-a (p. 35-40), a 4-a (p. 41-46), una „pentru reconciliere” (p. 47-51),  a doua „pentru reconciliere” (p. 52-56), „pentru diferite necesități” (p. 57-61),  a doua „pentru diferite necesități” (p. 62-66), a treia „pentru diferite necesități” (p. 67-71), a 4-a „pentru diferite necesități” (p. 72-76), prima pentru liturghiile cu copii (p. 77-81), a doua pentru liturghii cu copii (83-88), a 3-a pentru liturghii cu copii (89-94).

Însă după atâtea variante asemănătoare și neavenite facem un pas mai departe și anume spre „ritul împărtășaniei”[27].

Se rostește Tatăl nostru…[28]. E identică cu a noastră la nivel textual…numai că, la final, se scrie sintagma „Cel Rău” cum se vede, cu litere mari, …când „tău” și „ta”, cu adresă la Dumnezeu, sunt nemajusculate. Îi dau Satanei…mai multă importanță decât lui Dumnezeu?

În varianta latină e „sed libera nos a malo”[29]: adică fără majusculă.

Așteptarea venirii Domnului[30].

Preotul binecuvintează[31]. După care frânge ostia și pune o părticică în potir[32].

O rugăciune „în taină” a preotului[33]. E o rugăciune către Fiul în care sunt amintiți și Tatăl și Duhul[34].

După ce arată ostia poporului și spune că e „Mielul lui Dumnezeu”[35], preotul mănâncă din ostie, apoi bea și din potir.

Se împărtășesc credincioșii din ostie…la ei putând să împărtășească și diaconul pe credincioși[36].

În prescripția 135 se spune: „Dacă sunt persoane ce se împărtășesc sub ambele specii (din ostie și potir n.n.), se respectă ritualul descris la locul respectiv”[37]. Dar de ce trebuie să facă separația asta între preoți și credincioși…sau împărtășire „la cerere”, când lucrul normal e să îi împărtășească pe toți cu ambele?

În josul paginii 98 se spune că „preotul, cu brațele deschise, spune rugăciunea de după Împărtășanie”[38]. Dar ea lipsește din textul de față.

Ultima parte a Liturghiei: „ritualul încheierii”[39]. Avem aici o binecuvântare treimică: „Să vă binecuvinteze atotputernicul Dumnezeu, Tatăl, și Fiul, și Duhul Sfânt”[40].

Ultimul cuvânt al preotului sau diaconului: „Liturghia s-a sfârșit. Mergeți în pace!”[41]. Adică nu există apolis la Liturghie.

O slujbă săracă de teologie și de rugăciune…O  liturghie pentru oameni grăbiți și care nu vor să adaste/ să se afunde în rugăciune și în evlavie.

---