Folclorul în concepția „tradiționaliștilor” [1]

Scriitorii grupați în jurul Gândirii au creat un curent destul de complex, în sensul că nu poate fi definit și explicat rapid, prin câteva trăsături…chiar dacă există elemente fundamentale comune.

Dacă teoria sincronistă – în afară de faptul că este mult mai bine și mai amplu prezentată în manuale și în critica românească –, nu pune prea multe probleme de înțelegere a modului în sine în care este receptată și aplicată în literatura română, în schimb, în mod paradoxal, revitalizarea tradiției autohtone este departe de a fi o idee simplă și unanim acceptată, pentru că tocmai această tradiție nu este definită prea clar de însăși promotorii ei și delimitările conceptuale au născut polemici chiar între susținători.

Gândiriștii/ortodocsiștii i-au continuat, în promovarea ideii naționale în literatură sau a conceptului de literatură națională, atât pe romantici, cât și pe semănătoriști și poporaniști, operând însă delimitări față de toate cele trei curente anterioare.

În esență, orientarea literaturii către universul rural și către poporul muncitor, a semănătoriștilor și poporaniștilor, erau rezultatul propagării unor idei și concepții politice (socialiste), în literatură și artă, și nu învederau legătura cu trecutul literar românesc.

În ceea ce-l privește pe Nicolae Iorga, care în tinerețe avusese vederi de stânga și fusese aproape ostil față de religie și tradiția bizantină (și doar studiul și erudiția l-au salvat, pentru ca această traiectorie să nu devină liniară)…lucrurile comportă o altă discuție, și aceasta lungă…

Redescoperirea acestui trecut și a tradiției literare și revalorizarea în literatura modernă este o idee care aparține gândiriștilor, în sensul că ei o formulează ca atare și o susțin.

Și cu toate acestea, nimic nu e simplu precum pare…

Dificultatea enormă constă în a defini tradiția și specificul național.

Așa încât ceea ce trebuia să fie întoarcerea la tradiție se transformă, mai degrabă, în aventura…căutării tradiției.

Deși tradiția literară se afla sub ochii lor: cronicarii, Dosoftei, Antim, Cantemir…fuseseră publicați.

Așa încât și moderniștii se puteau întoarce (și chiar se întorc, unii dintre ei) la tradiție, dar pe alte căi și fără să trâmbițeze aceasta ca program literar – Ion Barbu putea fi astfel nemulțumit de tradiționalismul precar/insuficient al Gândirii.

Din păcate, în loc să se ocupe cu cercetarea acestei tradiții literare (așa cum făcuse Eminescu, care nici măcar nu beneficiase, ca ei, de ediții tipărite – cu excepția cronicarilor –, ci lecturase în biblioteci sau strângea el însuși tomuri de manuscrise chirilice pe care le studia), marii noștri ortodocsiști iubitori de tradiție se întorc mai mult și mai adesea către…folclor, într-un mod parțial explicabil prin faptul că literatura română veche era și rămâne multora un teritoriu dificil de parcurs și de înțeles.

Și cu toate acestea, într-un fel sau altul, tradiția veche este, chiar și parțial, recuperată.

Iar, pe de altă parte, ei nu o redescopereau cu totul, pentru că tradiția se perpetuase, în datele ei fundamentale, prin pașoptiști și mai ales prin Eminescu. Ceea ce nu mai era însă și ușor decelabil din texte, în condițiile de criză spirituală pe care o acuză mai toți poeții generației interbelice.

Pentru a înțelege, deci, mai bine acest fenomen, ne vom opri asupra câtorva scriitori și teoreticieni de seamă care au susținut acest curent.

*

Ion Pillat consideră, ca toți gândiriștii, că cei din această grupare au realizat joncțiunea cu spiritualul și că au reușit să salveze specificul național: „datorită în mare parte curentului literar dezvoltat în jurul revistei Gândirea și a grupului ei de scriitori, acest pericol de deznaționalizare, de înstrăinare de pământ și neam, a poeziei române, a fost îndepărtat”[1].

Pillat e însă un caz flagrant de non-sens: e un bun cunoscător (poate e totuși mult spus erudit) chiar în materie de literatură veche, ba chiar este editorul unor ediții, apărute la Cartea Românească, din cronicile lui Miron Costin și Neculce, Alexandria populară și, respectiv, Țiganiada (între 1933-1938).

Cu toate acestea, consideră, ca mulți critici literari de mai târziu, că această literatură…nu poate forma tradiția. Și că e mai bine ca această tradiție să fie căutată în folclor. Deși el însuși nu este câtuși de puțin folclorizant în poezia lui, sau poate într-o măsură cu totul nesemnificativă.

Rațiunile pentru o asemenea concluzie aberantă sunt mai multe, dar, din fericire, ni le explică el însuși.

Unul dintre motive este că el caută o legătură explicită între modernism și tradiție și nu ține seama de particularitățile spațiului postbizantin care creaseră o literatură ce nu putea să se conexeze atât de ușor (cel puțin nu în aparență) cu noul tip de literatură modernistă, sincronizată cu stilul occidental: „mă întreb care este punctul ideal unde tradiția, confundându-se cu inovația, rămâne pururi vie și tânără, iar inovația, devenind tradiție, își creează un trecut de unde să poată crește organic”[2].

Pillat consideră că „ideea de latinitate” și „ideea de creștinism”, care odinioară „ne-au îngăduit o literatură românească proprie”[3], sunt în prezent osificate, prima din cauza Școlii Ardelene, cea de-a doua din cauza…grecilor fanarioți care ar fi determinat apariția „tipicului liturgic impersonal și sec – cărților lipsite de sufletul înaintașilor”[4].

Ambele judecăți sunt false, în opinia noastră: afirmarea latinității nu s-a perimat din cauza unor exagerări lingvistice care au fost de mult depășite, iar gândirea ortodoxă nu s-a epuizat din cauza fanarioților.

Afirmațiile lui Pillat sunt hilare.

La fel de nefondată ni se pare și argumentarea lui în favoarea literaturii folclorice.

Astfel, Pillat se declară nemulțumit pentru că poezia primăverii există în literatura medievală occidentală (la Charles d’Orléans, Chaucer și von der Vogelwide), nu și în literatura română medievală (de fapt, există, dar nu a descoperit-o el); în schimb, o recunoaște în unele texte folclorice[5].

Prin urmare, poate ajunge la astfel de alegații: „Putem spune că până la Alecsandri și Eminescu, poezia populară a fost adevărata și singura oglindă a vieții artistice și sufletești a neamului nostru”[6].

O exagerare grosolană


[1] Ion Pillat, Opere 6. Tradiție și literatură. Răsfoind clasicii noștri, ediție îngrijită, notă asupra ediției, bibliografie, note, referințe critice, indice de nume și postfață de Cornelia Pillat, Ed. Eminescu, București, 1994, p. 4.

[2] Ibidem.

[3] Idem, p. 5.

[4] Idem, p. 6.

[5] Cf. Idem, p. 26-28.

[6] Idem, p. 23.

Autor: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *