Istoria ieroglifică. În versuri [11]
Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10.
Partea a triia
Iară celelalte jigănii,
toate carile în cârșma lăcomiii
cu păharul răutății
vinul vicleșugului bea,
dacă pre Lup din mijlocul lor
lipsind îl vădzură,
precum acmu supt fundurile pământului
să află, li să părură
(că chipul neiubit, de față,
nu ca ghimpul în picior,
ce ca sulița pătrunsă prin măță
stă).
Și așe, râdicatu-s-au nuârul de pre fața soarelui,
luatu-s-au negura de pre fața pământului,
cu mari răcnete striga:
„Luatu-s-au piiedeca,
lipsește pacostea,
nu să vede vrăjmașul,
dusu-s-au pizmașul”,
unul cătră altul spuind,
ca de un bine prea mare să bucura
și ca de o fericire nespusă să desfăta
(că lucrurile lumești cu muritorii
așe a să giuca s-au obiciuit,
ca cu cât sint mai deșarte,
cu atâta să să pară mai desfătate,
și a cărora începături
sint prea cu mari dezmierdări,
acelorași sfârșitul
să fie prea cu grele întristări).
După acestea, cu toții împreună
cuvânt își dederă
și dzi de soroc își pusără,
pentru ca la începutul Alfii
și sfârșitul Sigmei,
la cetatea Deltii
(unde apa lui M. și apa lui A.
a cura
sfârșesc,
și apa lui T. a cura
și a să mări începe),
cum mai curând să să adune,
pentru ca acelea
capul Cămilii să vindză
și a Boului să cumpere
(că mai pre lesne ieste firii
la Cămilă coarne să nască
decât din inima rea
cuvânt sau gând bun să izbucnească).
Aședară, cu toții, după sorocul dat,
la locul însămnat
să adunară
și la dzua pusă
la cetatea Deltii să împreunară,
unde Pardosul pe Cămilă de căpăstru purta
și Râsul după dânsa,
cu gândacii prin baligi-i,
î-să primbla.
Căci la Râși ca aceștea,
căcăraza Cămilii mai de mare preț ieste
decât căstanii
la gliganii
muntelui Olimpului.
Acolea dară,
întâi ca a tuturor inimile
mai cu de-adins să ispitească,
apoi ca nici unul să nu cumva
părtaș vicleșugului a nu fi să lipsască,
socotiră, și câte doi, câte doi,
pre numele cerescului Vultur și Taur,
pentru ca să giure
în capiștea Epiorchiii adusără.
Unde unii de bunăvoie,
iară alții de frică și peste voie
supt groznic giurământ a să lega
le căută
(că precum între frumoși mai frumoși
și între grozavi mai grozavi,
așe între drepți mai drepți
și între vicleni mai vicleni
să află), adecă precum cu învoința,
plăcerea și alegerea tuturor
siloghizmul Corbului,
sfatul Cucunozului
și sentenția Pardosului să să întărească
și capul Cămilii în cel de bou să să primenească
și în epitropiia Leului să să psifisască.
La care lucru, toți frații vicleșugului,
ficiorii fărălegii
și părinții atheofoviii: „facă-să facă-să,
strigară,
toți vom, toți priimim,
cu toții aședzimântul și cuvântul acesta întărim
și adeverim”,
din luntru crăpară.
Acmu a tuturor voie unindu-să
și toți supt argumentul Corbului supuindu-să,
cu toții în toate părțile să împrăștiară
și prin toți munții și codrii,
unde coarne de buâr lepădate ar găsi
și cap de taur aruncat ar nemeri,
cu toată nevoința cercară
și nicicum undeva macar nu să aflară.
De care lucru, cu toții în mare întristare aflându-să,
ce vor mai face și ce vor mai lucra nu știia.
Și acmu mai-mai toată nedejdea pierdea,
de nu ș-ar fi adus aminte Râsul de un hrizmos,
pre carile Camilopardalul încă mai denainte îl învățase,
dzicându-i: „Eu odânăoară prin pustiile Ethiopiii
în sus pre apa Nilului îmblând
și pentru ca din izvoarăle Nilului
cu gura apă să beau în inimă având,
după ce peste munții ce să cheamă a Lunii am trecut
și la bălțile unde crocodilii să nasc am sosit,
bălțile din giur împregiur cutreieram,
pentru ca gârla Nilului
(carea în capetele bălților despre apus să varsă )
să aflu.
La capetele bălților și în gura gârlii
am aflat un oraș preafrumos, cu cetate preafrumoasă.
Orașul dară și cetatea lui într-acesta chip era:
Bălțile acelea, unde în capete să împreuna
și vărsăturile apii Nilului în sine priimia,
între dânsele de ce înainte mergea,
de aceia în laturi să despărțiia
și ostrovul lățiia
și precum să videa
ca la 700 de mile în lung și în lat
tot uscatul între bălți cuprindea.
Iară pre marginile amânduror bălților cele pe dinafară,
din giur împregiur, ca cum cu zid ar fi îngrădite,
cu munți și dealuri goli era încungiurate,
așe cât numai unde bălțile în gârlă să vărsa
și în matca Nilului să răvârsa,
munții împreunați nu era,
unde ca dintr-un hălășteu,
ca pre stavila morii apa cum mare răpegiune să slobodziia
și apa Nilului spre răsărit a cură răpedziia.
Aședară, despre răsărit bălțile,
munții și locul să avea,
iară despre apus, adecă dincotro Nilul viniia
și în capetele bălților îngemănându-să să despărțiia,
într-alt chip era.
Că pre cât munții acei din stânga
și din dreapta să înălța
(că și a munților înălțime
ca la cinci mile
să socotiia),
pre atâta locul din dos să râdica
și cu vârvurile munților de-a tocma
câmpul despre apus în lat și în lung să întindea,
prin mijlocul a căruia
apa Nilului, din izvoarăle de unde ieșiia,
spre bălțile ce-l sprejiniia
lin și frumos curea.
Iară pre șesurile câmpului aceluia,
și pre o parte și pre altă parte de apă,
atâta câmpul cu otavă înverdziia,
cât ochilor preste tot,
tot o tablă de zmaragd meree a fi să părea,
în carile tot chipul de flori din fire răzsărite,
ca cum cu mâna în grădină,
pre rând și pre socoteală, ar fi sădite,
cuvios să împrăștiia,
și când zepfirul, vântul despre apus, aburiia,
tot feliul de bună și dulce mirosală
de pre flori scorniia.
Așe cât nici ochilor la privală,
nici nărilor la mirosală
sațiu să putea da.
Iară pre malurile gârlei
tot feliul de pomăt roditoriu
și tot copaciul frundzos și umbros,
de-a rândul, ca cum pre ață de-a dreptul
și unul de altul de departe
ca cum cu pirghelul ar fi fost puși
frumos odrăsliia.
A cărora umbri, giumătate pre lină apa Nilului,
iară giumătate pre mângâioasă fața câmpului
să lăsa. Iară roada pomilor,
și la frumsețe și la dulceață,
nici Asiia au vădzut, nici Evropa au gustat.
Căci tot într-același pom
mugurul crăpa,
frundza să dezvăliia,
floarea să deșchidea,
poama lega,
creștea,
să cocea
și să trecea
totdeodată,
nici după vremi viptul îmbla,
ce în toată vremea toată poama și coaptă
și necoaptă
să afla.
Iară unde apa Nilului
de pre șesul ce despre apus viniia
și din vârvurile munților în gârla
cea de gios să vărsa,
cetatea sta,
a căriia nume cei de loc îmi spusără,
precum Epithimiia o cheamă.
Iară făptura și îngrăditura cetății era
așe: din marginea malului,
unde Nilul ca pre șipot în bălți să vărsa,
spre apus, și pre o parte și pre altă parte de apă
ca la dzece mile zid gros
și vârtos
de piatră în patru colțuri cioplită era,
carile, după ce de la pământ
ca la dzece stânjini să râdica,
deciia stâlpi mari și groși de marmure porfiră
în sus să înălța.
Fietecare stâlp de cinci stânjeni de înalt
și de 30 de palme în giur împregiur de gros,
însă la rădăcină mai groși era,
iară în sus, de ce mergea,
mai supțiri și mai sulegeți era.
Iară fietecare stâlp supt rădăcină
patru lei de aramă prea frumoasă
și ca aurul de luminoasă
avea,
și tuspatru, cu dosurile la un loc împreunându-să,
cu capetele, doi spre câmp,
iară doi spre apă căuta,
deasupra a cărora
stâlpul să răzima.
Așijderea în vârvul a fietecărui stâlp,
de la un loc și mai în sus,
patru zmei începea
a să împleteci
și,
după ce ca la trii coți în sus să râdica,
capetele își despărțiia
și puțintel can în gios le pleca,
și doi spre un stâlpi,
iară doi spre alt stâlp ce le era dimpotrivă, căuta.
Deci, precum a leilor,
așe a zmeilor
făptură atâta de minunată era,
cât nu zmei
și lei
a fi să părea,
ce într-adevăr vii
și cu duh a fi să videa.
Iar din cerbicea a patru zmei
arc sclipuit
de marmure foarte frumos sclevesit
în sus să râdica
și, foarte cu mare meșterșug
peste apă întindzându-să,
spre stâlpul ce-i era dimpotrivă să lăsa
și în cerbicea iarăși acelor patru zmei
să aședza.
Și așe, dintr-un capăt până la alt capăt,
un sclip în chipul podului,
peste apa Nilului să încheia.
Așijderilea, din capetele stâlpilor
zid de marmure în sus să râdica,
cât cu înălțimea sclipului să atocma.
Carile pre dinluntru cu var și cu prav de cărămidă
și sfărmușuri de piatră și de marmure amestecate
împlut era
și tot locul înluntru pre ață de-a tocma
atocmat era.
Iară din fața pământului,
ca la un stat de om,
zid cu zimți în giur împregiur
încungiura,
pentru ca celor dinluntru îmblarea
și primblarea
fără primejdie să fie.
Tot numărul stâlpilor 730 era,
adecă de o parte, 365,
și de altă parte, iarăși atâția.
Iară toată cetatea 24 de mile încungiura,
20 mile amândoaă laturile
și patru mile amândoaă capetele
(căci de la un stâlp
până la alt stâlp dimpotrivă
doaâ mile spunea că sint).
Cetatea dară așe era,
iară orașul
și casele orașului ce era
întrînsa,
pre amănuntul, cine poate povesti?
Căci făpturile
și urdziturile acelea
toată socoteala muritorilor covârșeste
(că ce au făcut muritorii,
de carea să nu să mire muritorii
și ce n-au făcut muritorii,
de carea să să mire muritorii).
Ce pre scurt de unele a-ți pomeni
nu mă voi lenevi
(Camilopardalul dzicea):
Dintre doi stâlpi de-a dreptul împotrivă
până la ceialalți stâlpi
uliță dreaptă
și tot într-o măsură de lată
să ducea.
Iară la capătul uliții,
și de o parte și de alta, poartă era,
carea să închidea
și să deșchidea.
Iară din pragul a fietecare poartă,
în gios,
scară în chipul theatrului în gios să lăsa
și, de ce să coborâia,
la temelie să mai lățiia,
carea și drum la suirea
în cetate și poprele zidiului
și sclipului
era.
Deci câte arce la sclip,
atâtea uliță în cetate,
și câți stâlpi la zid,
atâtea porți pe zid
și atâtea scări pre lingă zid
era,
deosăbi de patru ulițe,
carile de-a dreptul
din capăt în capăt mergea.
Și în capete cerdace ghizdave și frumoase
afară din zid, asupra apii, scoase
avea, în carile giudecâtorii împărății < i >
pre rând ce avea,
într-un cerdac câte 90 de dzile
giudețele și alte trebe a publicăi căuta.
Căci împărățiia aceia nu monarhie,
ce publică ieste
și în 90 de dzile 9 oameni,
fietecarile în dzece dzile slujba obștii isprăvește.
Și așe, cineși după rândul său
și în cerdacul său orânduindu-să,
în 730 de dzile rândul plinindu-i-să,
iarăși dinceput rândul apuca.
Ce de acestea lăsându-ne,
la cuvântul nostru să ne întoarcem
(că perioadele mari în voroavă
și celui ce vorovește
la cuvânt sminteală
și celuia ce povestirea ascultă
la audzire
și la pomenire
invaluială
face).
Aședară, ulițele,
porțile
și scările cetății să avea,
iară casele ca acum
tot într-un părete ar fi fost,
nici mai afară de alta ieșiia,
nici mai înluntru intra
și așe, rândul caselor dedesupt era.
Iară al doilea rând,
cerdacile ca trulele în sus să râdica
înalte,
cât de gios de-abiia
la vârvu sigeata ethiopască
a agiunge să poată.
Păreții caselor pri dinafară
tot de marmure scumpă
și tot feliul de scrisori ieroglificești
într-însele săpate avea
și toată dihaniia precum vie la păr,
așe săpată
cu floarea marmurelui să asămăna,
de care lucru,
nu cu mâna pe părete săpate,
ce vii pre niște câmpi împrăștiate
a fi să părea.
Iară pe dinluntru stâlpii cei fără preț,
marmurile cele scumpe
și tot meșterșugul lucrului și făpturii
ce avea,
cuvântul a le povesti vrednic
și gândul a le formui harnic
nu ieste.
Acolo chipurile bodzilor vechi să fii vădzut,
icoanele a tuturor împăraților să fii privit,
unele de aramă și poleite,
altele de argint și de aur pline vărsate
și vasuri în minunat chip lucrate,
supt dânsele alcătuite
și alte lucruri minunate
în mulțime nenumărate,
în frâmsețe neasămănate
să videa,
carile nu numai a ochiului privală,
ce și a minții socoteală
amețiia
și uluia.
Iară în mijlocul orașului era
o capiște a boadzii Pleonexiii,
carea cum era făcută
și în ce meșterșug era zidită
de pre atâta vii putea cunoaște,
că toată alaltă a cetății și a orașului făptură
ca zgura lângă aur
și ca stecla lângă diamant
să asămăna.
Ce și pre aceasta
în scurt și pre cât voi putea
a ț-o perigrapsi
mă voi nevoi.
Din fața pământului
urdzitura temeliii
ca la doi coți de înaltă
dintr-o materie de metal vărsată
a fi să videa,
care metal decât custoriul mai scumpă și mai grea,
iară decât argintul mai ieftină și mai iușoară a fi să părea.
Lumina capiștii în lung de 30 coți,
iar în lat de 24 coți era,
iară de înalt până supt poalele cele mai de gios,
55 de arșini să măsura.
Deci cât meșterșugul
vărsatului temelii ceii de metal
și cât iscusită
și ascuțită
mintea vărsătoriului
și tipăritoriului
ar fi fost, florile și frundzele,
carile una pe supt alta vârâte,
și lozele una cu alta frumos impleticite,
și șerpii,
carii pintre frundze și pintre loaze să vârâia
și coadele cu zmicelele își invătuciia,
arăta.
Așijderea,
tot feliul de pasiri, de jiganii, de lighioi
și de pasiri peste toate locurile să arăta,
unele în pomșori cuiburile își făcea,
altele, acmu făcute, pe oaâ clociia,
altele hrană puișorilor își aducea,
unele muște prin aer goniia,
altele lăcuste prin pajiște prindea,
căile puii cloșcii să apuce să slobodziia,
stârcii ca prin apă îmblând,
piticii și peștii a prinde chitiia,
pajorile șerpii
(carii pintre frundzele iederăi să șipuriia)
să-i apuce clonțurile își vârâia,
brehnacea de sus iepurile supt stâncă vârit,
când va ieși, în unghi să-l apuce pândiia,
mâța, carea pre șoarece
pe supt frundzele din copaci cădzute,
precum îmblă simțind
ni cu urechea asculta,
ni pasul prea cu liniște spre sunet muta,
ni cum l-ar apuca
și cum mai fără veste s-ar răpedzi,
cu picioarele cumpănindu-să, să găta,
vulpea prin pomi și prin copăcei
găinele și păsăruicele scociorâia,
și unele acmu vânatul dobândind,
cu coada bârzoiată spre bârlogul țincilor săi,
cum putea mai tare, să ducea.
Lupul după turma oilor pre piept să târâia,
ciobanii, unii, ca de somn adormitând,
în cârlige rădzimați,
alții, ca de ploaie și de vânt rece
cu glugile peste cap lăsate
și pre un cot la pământ lăsați era,
iară dulăii, unii în picioare sta
și ca cum de departe mirosul lupului ar adulmăca,
alții pre brânci lăsați
și capul pentre picioarele denainte întinzându-și dormiia
și ca cum în vis lupul în oi ar fi dat părându-li-să,
prin somn ca cum ar scânci
și ar brehăi
să videa.
Iară la alte turme, ca când lupul oaia ar fi apucat,
ciobanii chiuia,
cu mâna dulăilor lupul arăta,
dulăii goniia,
lupul cu cârlanul în gură fugiia,
alți ciobani de la alte turme în timpinare îi ieșiia,
lupul întraltă parte șuvăia
și ca cum spre o pădure,
carea înaintea lui aproape să videa,
năzuia.
Așijderea
alalte turme de dobitoace sălbatice,
cerbii și buârii prin dumbrăvi,
caprile prin stânci,
ciutele pre șesuri,
unele cu vițălușii
după dânșii,
altele, acmu aproape de fătat,
pântecele de mijloc în gios le trăgea.
Iară într-un loc lucru foarte frumos
la privală să arăta,
unde vânătorii măiestrii [curse]
spre vânarea fililor [elefanților] punea:
întâi o groapă adâncă și largă săpa,
apoi din fundul groapei
un gârlici strâmpt,
până la fața pământului,
costiș scotea, în gura a căruia
gârlici un harbuz punea.
După aceia,
fietecare vânătoriu,
câte o dobă în spate luând,
în pădurea cea mare intra,
unde filii îmblând să videa.
După ce pre furiș în pădure întra
și fietecarile într-un copaciu înalt să urca,
apoi, din toate părțile în dobe lovind,
pădurea să răzsuna.
Filii, de sunetul dobelor spăimântându-să,
la marginile pădurii spre câmp ieșiia,
unde la gura gârliciului peste harbuz nemeriia.
Vânătorii din copaci,
vadzind precum filul la harbuz au nemerit,
dobele a bate părăsiia.
Filul cu botul harbuzul clătind,
harbuzul pre gârlici în gios a să prăvăli purcedea.
Filul după harbuz,
pentru ca să-l prindză urmând,
în groapa cea largă,
carea în fundul gârliciului era săpată,
întră, și altă grijă nepurtând,
harbuzul să mănânce să nevoiește.
Vânătorii îndată din pădure ieșind,
cum mai curând,
cu pari și cu alte zăvoară,
carile acolea mai denainte gătate au,
gura gârliciului astupă.
După aceia, prin câteva dzile
pre fil cu foamea domolind,
cu lanțuh de grumadzi îl scoate
și unde voia ethiopului ieste,
acolo îl duce
(că mai tare și mai vrăjmașă jiganie
decât foamea alta nu ieste).
Acestea dară
și altele multe mai ciudate
și mai minunate
în temelia capiștii săpate
și vărsate
să videa.
Iară deasupra temeliii,
până supt streșinile cele mai de gios,
patru păreți
din patru marmuri
de porfiră încheiați era,
adecă fietecare părete
dintr-un marmure sta,
și încheietura în colțuri,
pe unde, sau cum s-au împreunat,
nu ochiul muritoriu,
ce așeși mai și cel nemuritoriu,
precum n-ar fi putut alege
îndrăznesc a dzice.
Tot păretele de sus până gios
neted și decât diamantul mai luciu era,
atâta cât dzua lumina soarelui
ca printr-un preacurat criștal
înluntru pătrundea
și lumina dinluntru
cu cea dinafară una să făcea,
atâta cât nu mai puțină lumină în capiște
decât în aer era.
Iară noaptea,
pe dinluntru, candile la număr
decât numărul mai multe,
și de sus până gios,
pre lângă părete frumos
orânduite, avea,
și fietecare candilă 5 ocă de aur arăpăsc trăgea,
iară înluntru 1 ocă de nard lua
(căci în capiștea Pleonexiii
undelemnul maslinului nu arde).
Carile, după ce ochiul ceriului să închidea
și perdeaoa nopții peste fața pământului să trăgea,
toate să aprindea
și deosăbit de lumina
carea înluntrul capiștii făcea,
prin străluminoși păreții ei
lumina candilelor pătrundzind,
peste toată cetatea,
ca soare lumina
și ca luna între alte stele să arăta
(căci la toată casa în cetate
câte un cerdăcuț de acea materie de marmure să afla),
și așe, tot orașul — precum noaptea, așe dzua —
cu strajea luminii să păziia,
nici altă strajă sau pază trebuia.
Deci până la streșinile cele mai de gios,
precum s-au pomenit era.
Iară de acolo în sus, despre răzsărit,
șepte,
și despre apus așijderilea șepte
înalte și cu mare meșterșug făcute trule avea.
Trula cea din mijloc
drept asupra isimeriii căuta,
și când soarele în zodiia
Cumpenii era,
cu radzele tocma
în trula din mijloc lovind răzsăriia.
Așijderea
când apunea,
tocma în trula cea din mijloc despre apus
lovind apunea.
Așijderea alalte trule
fietecarea în dreptul zodiii ceriului
din meșterșug era pusă,
și așe soarele, în ce zodie să afla,
în trula a aceii zodii răzsăriia
și în vârful trulii, peste acoperimânt,
sămnul zodiii, de aur curat
și cu iscusit meșterșug făcut,
pus era.
Trulele dară
de prinpregiur așe fiind,
în mijlocul lor era o trulă mai înaltă
și mai groasă decât alalte,
decât toate.
Carea cu acesta meșterșug era facută
că cu umbra ei ceasurile
în celelalte arăta,
ca și alalte trule
după măsura gnomonului era puse.
Iar în vârful trulii aceii mari
chipul boadzii Pleonexiii în picioare sta,
carea cu mâna dreaptă
despre polul arctic
spre polul antarctic,
cu degetul întins, ceasurile arăta.
Deci când umbra vârvului degetului
în mijlocul trulelor celor mai mici sosiia,
după numărul lor ceasurile să înțelegea.
Iară denaintea ușii capiștii,
o cămară, carea pe șepte stâlpi era ridicată,
înainte să întindea
și fietecare stâlp în chipul unii planete era făcut,
ca precum numărul planetelor,
așe chipul lor aievea să arete.
Iară sclipul cămării
carile din vârvurile acelor șepte stâlpi să râdica,
giumătate de sfera ceriului închipuia
și din fietecare stâlp
pe supt sclip
cu frumos meșterșug
cununi de marmure era întoarse,
carile drumul a fietecare planetă
precum ieste arăta.
Alalte zidituri și lucruri iscusite
carile în giurul împregiurul capiștii era,
cine le poate povesti?
Eu, dară, așe (dzicea Camilopardalul),
ca cel strein,
de toate carile videam peste măsură mirându-mă,
și nu atâta de minunea lucrurilor vădzute mă miram,
cât de carea întâi m-oi mira, mă minunam
și de unile, a cărora
nici începutul, nici săvârșitul a pricepe puteam,
socotiiam,
oare în ce chip a le cunoaște ași putea
și cine să mi le arete s-ar afla
chitiiam.
Și după ce de multă cutreierare
și mai cu de-adins de peste măsură mirare
obosit,
supt umbra a unor frumoși
și umbroși
copaci (carii denaintea capiștii sădiți era)
ca puțină odihnă
tuturor mădularelor să-mi dau, acelea,
unde ca cei în agona morții dzăceam,
o Lebădă bătrână și albă lângă mine să apropie
și, dacă bună dzua după obiceiu îmi dede,
de unde sint și ce pre acelea locuri caut
mă întrebă. Eu, după ce îi spuș,
precum din locurile marginii Ethiopiii sint
și precum pentru ca izvoarăle Nilului să aflu
și din începăturile lui apă să beau,
în gând mi-am pus
și cu aceasta pricină
pre aceste locuri, îmblu, dacă-i dziș,
ea răspunsă: Greu și aspru lucru,
lungă și primejdioasă cale înainte ț-ai pus,
o, priietine. De vreme ce eu,
după ce din oul maică-mea am ieșit,
până a nu putea zbura,
cu răpegiunea apii și cu vânslirea talpelor
câtăva vreme am călătorit,
iară după ce penele mi-au crescut
și aripele vrednice de zburat mi s-au făcut,
în aer m-am ridicat și,
tot pe deasupra apii zburând,
de trii ori soarele învârtijirea ș-au sfârșit,
până eu la acesta loc am sosit.
Și deosăbi de aceasta,
la cale ca aceasta,
nu talpe, ce pene, nu picioare, ce aripi trebuiesc,
căci înălțimea munților,
strâmptorile poticilor
și lățimea
și lungimea câmpilor,
toate împotriva firii tale stau.
De care lucru, fără cereasca agiutorință
(carea spre toate poate),
spre acea cale mai mult înainte a păși,
nu numai lipsa vinelor,
ce și a crierilor a fi, decât toată ivala mai aievea ieste.
Acestea Camilopardalui de la Lebădă audzind,
învățătura din praxin în theorie își mută
și calea delungată
în odihna mângâiată
își schimbă.
Însă către Lebădă într-acesta chip grăi:
Eu, o, priietină nu atâta ostenința căii,
cât știința lucrului în samă bag.
Ce fiind de față știința,
de va lipsi ostenința
și mai bine va fi
(că toată agonisita lucrului deplin,
macară că fără sudori
și durori
a fi nu poate,
însă când voia voilor
și puterea puterilor
cuiva
ceva
de la sine dăruiește,
nici ostenința trebuiește,
nici lenea să probozește).
Și de vreme ce trecutele tale ostenință
bățul agiutorinții slăbiciunilor
și neputințelor mele a fi să văd,
cu multă plecăciune te rog
ca pentru firea Nilului
și pentru izvoarăle lui
și adaogerea și scăderea lui,
ce mai cu adeverință ai ști,
pre cest la pravul talpelor picioarelor tale cădzut
neînștiințat să nu lași
(că toată știința atuncea
de știință să dovedește,
când după adeverință
pre altul a înștiința știe).
Atuncea Lebăda cătră Camilopardal dzisă:
Priietine, obiciuit lucru între filosofii noștri ieste
ca când cineva pentru Nil voroavă a face ar vrea,
întâi în capiște mărgând,
jirtfă boadzii locului să facă,
apoi, în marginea Nilului coborându-să,
pre mâni și pre obraz cu apa lui să să spele,
deciia, la locul său întorcândusă,
ce i-ar fi voroavă să vorovască
(că cine de la sine cuvântul începe,
cuvântul a sfârși cu nevoie
și preste voie
îi va fi, iară cine
de la cuvântul cuvintelor începutul începe,
sfârșitul sfârșiturilor la cel poftit
și dorit sfârșit
fără prepus îl duce).
Cătră carile răspuns (dzice Camilopardalul):
Cu dulce suflet și cu dragă inimă
chipul bodzului a privi
și cu înfrângerea inimii la picioarele lui a mă tăvăli
ași pofti,
însă ce vrednică ieste sărăciia mea
jirtfă Pleonexiii a aduce
și în ce chip strâmptă mâna mea
largi grumadzii ei a sătura
va putea?
Lebăda-mi dzisă: Pentru aceasta în întristare nu întra,
o, priietine (că Pleonixia de la cei bogați tot,
iară de la cei săraci pre giumătate ia),
și cine ce i-ar duce, întâi priimește,
apoi oare ce i-ar mai putea aduce
și cu cuvântul și cu lucrul ispitește.
Eu cătră dânsa dziși: Eu peste mine aer,
supt mine țărnă,
iară în mine nemică ceva lucru de materie nu am,
fără numai duhul, carile mă poartă.
Lebăda-mi dzisă: Dintraceste trii,
oricarea mai îndămână
și mai pre lesne îți va fi, cu tine ia
și cum mai curând la capiște să mergem,
ca și eu, de ce am învoit,
și tu, de ce ai poftit,
să ne îndestulim.
Eu în mine și cu mine socotindu-mă
precum aerul nu să prinde,
sufletul nu să scoate
(că pofta fără stâmpărare nu numai trupul,
ce și sufletul giuruiește
și dăruiește),
în pumni puținteluș lut galbăn luaiu
și cătră Lebădă arătându-l, dziși:
Iată pominocul jirtfii mele
și, cu acesta împreună, pre tot pre mine
spre jirtfă mă dau
și, mai mult nezăbăvind,
la capiște să mergem
și, țeremoniile obiciuite plinind,
la giuruita noastră să ne întoarcem.
Lebăda îndată cu mine
împreună sculându-să,
înluntrul capiștii întrăm.
Unde în mijlocul capiștii,
boadza Pleonexis într-un scaun de foc ședea,
supt a căruia picioare
un coptoraș de aramă plin de jăratec
aprins a fi să videa.
Iară din giur împregiur
făclii de tot feliul de materie ardzătoare
cu mare pară, vârtos ardea.
La chip veștedă și gălbăgioasă,
ca cei ce în boala împărătească
cad a fi să părea,
cu sinul deșchis
și cu poale în brâu denainte sumese,
ca cum ceva într-însele a pune s-ar găti, sta.
Cu ochii închiși și cu ureche plecată,
ca când ce în poale i s-ar pune
să nu vadă,
iară ce materie ar fi carea s-ar pune audzind
să înțăleaga.
În mâna dreaptă cumpănă ținea,
în carea de o parte, în locul dramului,
piatra ce-i dzic ahortatos
și anevsplahnos
(căci piatra aceia doaâ numere are)
pusese,
iară de altă parte,
chipul a toată lumea pus a fi
să părea.
Insă cumpăna
din dreapta la pământ atârna,
iară cumpăna
din stânga ca pana în aer giuca
(că unde nesațiul stăpânește,
acolo toată lumea
decât bobița strugului mai mică ieste).
Iară în mâna stângă ținea o leică,
a căriia țievie până gios,
la picioarele scaunului agiungea
și deasupra cuptorașului celui de aramă
într-o gaură ce avea
să sprijieniia.
Deci, pre cât socoteala mea
agiungea,
prin leică printr-aceia
toate celea ce să punea
trecea
și în cuptorașul cel de aramă să topiia,
deciia în pară aprindzându-să
scaunul în carele boadza ședea
să făcea.
Iară dacă mai aproape de chipul boadzei
ne apropiem,
ca când mai denainte ar fi știut
și ca cum din ceas în ceas așteptând,
ne-ar fi păzit,
întâi ochii ce avea închiși,
decât a puhacii mai mari
și decât a mâții mai luminoși
steli.
Iară după ce darurile ce purtam
bine cunoscu,
ca să nu le vadă, ochii închisă.
Iară când în cumpănă le vom arunca,
pentru ca să audză,
urechea pusă.
Deci eu lutul cel galbăn
în cumpănă aruncând,
preotul carile pururea boadzii slujiia
(a căruia nume bine nu țiiu minte,
dară, pre cât mi să pare,
Filohrisos îl chema)
îndată din cumpănă lutul luă
și în leica ce ținea
în mâna stângă îl aruncă,
carile îndată ca ceara să topi
și ca undelemnul în cuptoraș
și în para scaunului să amistui.
Că pre cât puteam cunoaște,
supt fundul coptorașului gura Tartarului era,
și din fundurile pământului
focul nestins în fundul coptorașului loviia,
de unde atâta putere de fierbinteală și de văpaie
ca pre o cahlă izbucniia.
Carea nu numai lutul galbăn,
ce și cărămida roșie ar fi amistuit
(că focul din cuptoriul Pleonexiii nu ceința,
ce câtința
materiii cearcă;
așijderea, nu de mulțime să oțărește,
ce de cel ce ar rămânea jelind să gălbenește).
După aceia preotul Filohrisos mă întrebă
ce mi-ar fi pofta
și cu ce gând am adus jirtfa.
Eu, dacă-i spuși precum la fântânele Nilului
să agiung mă nevoiesc,
el de mi-au mai rămas ceva lut,
de carile întâi jirtfă am făcut,
mă întrebă. Eu dziși că la mine nu am,
ce, de-i va fi voia,
un cescuț să mărg dă aduc.
El, nu sta, îmi dzisă,
și cum mai curând aleargă
și cât mai mult vii putea, adu.
Eu, cu multă grabă din capiște ieșind,
la locul ce știiam mă dusăiu
și, după ce buzunarile, sinul și poalele îmi împluiu,
iarăși la capiște cum mai de sirg mă întorseiu
(căci și aceasta fire Pleonexia are,
ca cei ce vor să-i jirtfască,
cât de mult și cât de curând
jirtfa a săvârși să silească.
Și dacă lutul în cumpănă pusăiu,
întâi, oarece, cumpănă a să clăti să videa,
apoi piatra ahortasiii
clătirea oarecum simțind,
ca cum nu cu greuimea,
ce cu răpegiunea
în gios să slobodzi
și toată greuimea lutului
la pământ atârnă.
Preotul Hrisofilos îmi dzisă:
Priietine, scutură-ți poalele,
sinul și buzunarele,
ca rămășița pravului ce va fi rămas
asupră-ți să nu rămâie
(că orice în capiștea Pleonexii întră,
iarăși afară a scoate
preste firea boadzii ieste),
și în ceva scârbindu-să,
și jirtfa și ostenința în zădar
poate să-ți iasă.
Iară după ce, după cuvântul lui Filohrisos făcuiu
(căci atâta de tare peste tot mă scuturaiu,
cât nu numai pravul ce ar fi aținat rămas,
ce încă și stramțele de pre mine
împreună cu pravul cădea),
din fundurile capiștii un glas supțire
ca de coruiu, piuind-grăind,
la urechi îmi vini.
Iară preotul Filohrisos dzisă:
O, de trii ori fericit, priietine,
că hrismos minunat ca acesta
prea puțini au ascultat
și în fericire ca aceasta
mai nime n-au întrat.
Eu, cu multă plecăciune,
dacă pre Filohrisos pentru ca hrismosul să-mi arete rugai,
el dzisă: Hrismosul ieste acesta:
În pământul negru cine lut galbăn găsește,
Acela în toată pofta nu să obosește.
Cine lutul galbăn pentru dzua neagră scoate,
Fântâna Nilului în casă-și a avea poate.
În dragoste te-am luat, fiiul meu te numește,
Tuturor și-n tot lucrul numele-mi pomenește.
Într-acesta chip hrismosul dacă luaiu,
împreună cu Lebăda,
de pre poarta carea împotriva capiștii era,
la marginea Nilului ne coborâm
și după învățătura Lebedii,
dacă pre mâni și pre obraz mă spălaiu
și alalte obiciuite țeremonii făcum,
iarăși la locul unde Lebăda mă aflasă
ne înturnăm.
