Papa Benedict al XVI-lea, Verbum Domini, Ed. Presa Bună, Iași, 2010, 167 p.

***

E o prezentare teologică pentru „poporul lui Dumnezeu”, adică pentru credincioși, a discuțiilor teologice avute la Vatican de către episcopii romano-catolici între 5-26 octombrie 2008, p. 3.

s-a conștientizat importanța cuvântului lui Dumnezeu și nevoia studiilor biblice, p. 5/ „Dumnezeu vorbește și răspunde la întrebările noastre”, p. 7/ au participat la dezbateri și patriarhul ecumenic cât și un rabin. Rabinul (fără nume) pentru prima dată, p. 8/

În 2008, romano-catolicii au sărbătorit 2.000 de ani de la nașterea Sfântului Apostol Pavel/ vrea ca discuțiile sinodale să aibă o „o influență eficientă”, p. 9/ e citat Bonaventura în p. 17 și Toma de Aquino în p. 18, pentru ei fiind „sfinți”/

Am rezonat cu autorul la afirmația: „realist este cel care recunoaște în cuvântul lui Dumnezeu fundamentul a toate”, p. 19. Papa se referă aici la textul Sfintei Scripturi…când spune „cuvântul lui Dumnezeu”. Adică să pornim mereu de la cuvântul și voia lui Dumnezeu în viața și gândirea noastră.

„Cuvântul divin se exprimă…în cuvinte omenești”, p. 21/ în n. 37, p. 22 e citat pentru prima dată Sfântul Maxim Mărturisitorul…fără să pună pe Sfânt în fața numelui său. Un citat însă nelalocul lui, obscur, fără multă relevanță./

Papa se autocitează adesea în această lucrare/ Pantocratorul, p. 23/ e citat Galileo Galilei în p. 24/ „ritm escatologic al cuvântului”, p. 25/ e citat Ioan al Crucii în p. 25; alt „sfânt” al lor/sublinierea persoanei lui Hristos, p. 26/ citează expresia Sfântului Irineu al Lyonului cu cele două mâini ale Tatălui, p. 27/

„orizont pneumatologic”, p. 28/ despre relația dintre Duhul Sfânt și Hristos în mântuirea noastră…citându-l a doua oară pe Sfântul Irineu, tot din Adversus Haereses, p. 28/

În pagina 29 sunt citați Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ieronim, Sfântul Grigorie cel Mare, Riccardo de San Vittore.

Poporul lui Dumnezeu trebuie „să fie educat și format în mod clar”, p. 31, în domeniul teologic/ în p. 32 sunt citați Sfântul Ambrozie al Milanului și Sfântul Augustin de Hippo/ despre inspirația Scripturii, p. 33/ iar „când slăbește în noi conștiința inspirației [Scripturii n.n.], există riscul să citim Scriptura ca pe un document de curiozitate istorică, și nu ca pe o lucrare a Duhului Sfânt”, p. 33/

de inspirația Scripturilor se leagă credința noastră că Scripturile conțin adevărul, p. 34/ însă autorul consideră în mod nefast, în p. 35, că a existat un moment în care Tatăl „S-a îndepărtat” de Fiul și anume: când Fiul era pe Cruce/ „numai Dumnezeu răspunde la setea care se află în inima oricărui om”, p. 37/

Și papa recunoaște că „din păcate, în epoca noastră s-a răspândit, mai ales în Occident, ideea că Dumnezeu este străin de viața și de problemele omului și că, mai mult, prezența lui [a lui Dumnezeu n.n.] poate fi o amenințare la adresa autonomiei sale [a omului n.n.]”, p. 37.

Însă Dumnezeu, dimpotrivă, „vorbește și intervine în istorie în favoarea omului și a mântuirii sale integrale”, p. 37.

din nou Bonaventura, p. 38/ credința e răspunsul propriu dat lui Dumnezeu, p. 39/ Maica lui Dumnezeu ni se prezintă ca „femeia total disponibilă la voința lui Dumnezeu”, p. 41/ amintește de falsa „dogmă” romano-catolică a „neprihănitei zămisliri”, p. 41/ Sfântul Ambrozie e citat din nou în p. 43; numele său fiind „Ambroziu” în traducerea de față/

Din nou Bonaventura, p. 43. E citat excesiv de mult, zic eu…în comparație cu alții/ din nou Toma de Aquino și Sfântul Augustin, p. 44/ Scriptura – și sunt foarte de acord cu asta – se interpretează în „viața Bisericii”, p. 44/ din nou Sfântul Augustin, despre relația dintre Scriptură și Biserică, p. 45/ Sfântul Ieronim și tălmăcirea Scripturii în mijlocul poporului lui Dumnezeu, p. 45/

Până acum autorul s-a referit doar la două texte liturgice și la niciun text dogmatic sau canonic al Bisericii una ci numai la Vatican II. De ce penuria de referiri liturgice, dogmatice și canonice?

Sfântul Grigorie cel Mare în p. 46, după un pasaj din Sfântul Ieronim, p. 45-46/ prima referire la papa antecedent: „venerabilul meu predecesor”, p. 49/

Tot în p. 49, autorul amintește faptul că papa Pius al XII-lea a fost pus în fața „unei exegeze așa-numite mistice care refuza orice abordare științifică”. Cine promova o astfel de exegeză? Teologi romano-catolici?

dualismul hermeneutic, p. 51/ din nou papa Ioan Paul al II-lea, p. 53/ Sfântul Augustin după care Toma de Aquino, p. 55/ pentru prima oară: Ugo de San Vittore, p. 58/ „revelația biblică este profund înrădăcinată în istorie”, p. 62/ în p. 70 sunt citați Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Atanasie cel Mare/

Sunt amintiți pentru prima dată Francisc din Assisi, Clara din Assisi, Tereza a lui Iisus, Dominic de Guzman…toți „sfinți” ai lor, p. 71/ În p. 72: Ignațiu de Loyola, Ioan Bosco, Ioan Maria Vianney, Pius de Pietrelcina, Josemaría Escrivá, Tereza de Calcutta, Tereza Benedicta a Crucii etc. /

Did you like this? Share it: