Folclorul în concepția „tradiționaliștilor” [2]

Dacă Pillat făcea trimitere la Ovid Densusianu și la „luminoasele d-sale cercetări din cele două volume: Viața păstorească și poezia populară română”[1], Ovidiu Papadima își datorează studiul despre viziunea românească populară asupra lumii, după cum mărturisește în prefață, unui material bibliografic mai cuprinzător: „începând cu cărțile mari ale Elenei Voronca și ale lui T. Pamfile și S. Fl. Marian, am căutat să trecem în revistă atent culegerile de folclor pe cari le avem în toate domeniile, de la basm până la descântec”[2].

Lucrarea sa nu este atât o antologie de folclor, cum spune undeva, cât mai degrabă o încercare de a delimita o filosofie românească pornind de la texte folclorice, cercetările sale debutând cu un studiu din 1936, „cu titlul de azi al cărții, în același timp când d-l Lucian Blaga începea acordurile largi de gândire asupra Spațiului mioritic”[3].

E vorba, prin urmare, nu de culegere de folclor propriu-zisă, ci de un comentariu al faptelor de folclor, care forțează însă integrarea într-o viziune creștină a tuturor acestor fragmente culese și interpretate de autor.

E adevărat că, în marea lor majoritate, ele pornesc sau au legătură cu creștinismul, iar unele chiar poartă cu adevărat o amprentă definitorie a credinței ortodoxe, dar sunt și multe exemple care sunt pure apocrife: legende, basme, născociri care prezintă imixtiuni bogomilice (Diavolul e prezent în mod activ la crearea cosmosului[4]: „La început, cosmosul era un nesfârșit noian de ape. Dumnezeu și Diavolul umblau peste ele, pentru ca să vadă pe ce se pot pune temeliile creației…”, etc.) și păgâne și care sunt edulcorări ale învățăturilor creștine până la a nu mai reprezenta decât niște rudimente ce pot fi puse mai degrabă în relație, ca mentalitate, cu miturile antice (sau cu tot felul de mituri).

Alegem un alt exemplu de cosmogonie:

„Pământul e statornicit pe stâlpii așezați la rându-le pe spinarea unui animal fabulos, un balaur, un pește, un bivol, un urs chiar, după experiența de viață a celui ce socotește. Așa trebuie să fie, pentru că altfel nu s-ar lămuri cutremurele.

Dar aceste temelii uriașe înseși, depind în durata lor de mărunta faptă a omului. Stâlpii sunt roși necontenit de Iuda, care vrea să prăbușească astfel în neființă lumea lui Dumnezeu. Ar izbuti curând, dacă în această lume nu s-ar întâmpla mereu un fapt minuscul, dar plin de consecințe magice: femeile cern, bătând voinicește sita în palme; zgomotul bătăii se prelungește până la Iuda, cu intensități de tunet ce prevestește trăsnetul; speriat, Iuda se oprește și ascultă; atâta e destul ca stâlpii să se împlinească la loc și lumea să fie salvată”[5].

Materialul de la care a pornit O. Papadima este eclectic (cuprinzând atât literatură folclorică, dar și literatură populară ajunsă în atenția gândiriștilor în urma studiilor publicate de N. Cartojan) și autorul nu ne lămurește asupra criteriilor după care a operat selecția de texte.

Este, altfel spus, un eseu, destinat să susțină ideologia gândiriștilor, conform căreia folclorul reprezintă tradiția literară a poporului și el ilustrează viața și experiența creștin-ortodoxă într-un mod naiv.

Teoria e falsă, în bună măsură.

Folclorul reprezintă o parte din tradiția literară, și anume literatura orală a maselor populare în care intră foarte multe elemente neomogene. Subîmpărțirile pot fi numeroase și în nici un caz nu pot fi apreciate toate ca formând o viziune ortodoxă unitară.

Cu multă îngăduință ar putea fi acceptat, să zicem, un flux subteran de mentalitate ortodoxă, care iese mai mult sau mai puțin la suprafață în aceste creații populare.

Aproape că e de discutat fiecare caz în parte…

Basmele, cosmogoniile și superstițiile de tot felul reprezintă însă o formă de decrepitudine a materialului și a viziunii creștine, chiar dacă se mai păstrează, așa cum s-a spus adesea, urme ortodoxe – cum ar fi credința în forța compasiunii/milostivirii sau în biruința finală a binelui ori sentimentul solidarității cosmice – diseminate în acest spațiu preponderent al fanteziei, care tinde să facă joncțiunea cu magia/vrăjitoria și ocultismul.

Ca o paranteză, se poate consulta capitolul Întâmplări fantastice și surprinzătoare produse în timpul narării de basme. Relatări a unor experiențe de teren, dintr-un studiu apărut recent, în care sunt relatate „fenomene paranormale”, „stranii”[6], cu care cercetătorii  s-au ciocnit în mod neașteptat (în România, Germania, Spania, Italia, Grecia), în procesul culegerii de basme, venind în contact cu diverși povestitori. Unele fenomene neobișnuite au rămas înregistrate pe bandă magnetică…

Revenind la cartea lui O. Papadima, avem dubii asupra unor concluzii (prezentate chiar în prefață) despre care susține că ar fi în concordanță cu Ortodoxia:

„Viziunea folclorică a lumii pe românește nu e numai o imagine, grandioasă și amănunțită în același timp, a întregii vieți cosmice, ci totodată e și ordine desăvârșită a vieții pământești. Cu alte cuvinte, nu e numai un fel de a gândi al țăranului nostru, ci și un fel de a trăi. […]

Dar creștinismul său e ortodoxie și ortodoxia sa e românească. În consecință, nu va căuta deloc să-l despartă pe om de trupul lui, de viață, de pământ. Perspectivele sale vor fi totdeauna cosmice și totuși necontenit umane. […] Viața de după moarte va fi în chip firesc o prelungire a celei de pe pământ, după cum cea de aici e o pregătire a celei de apoi [În realitate, nu există o relați de consecuție logică între cele două afirmații, iar deducția că viața viitoare va fi o prelungire a celei terestre e străină concepției creștin-ortodoxe]. Cosmosul va fi o prelungire a sufletului său, după cum, el, omul, nu-i decât o verigă din lanțul de armonii materiale ale cosmosului. […]

Bunăoară, omul respectă sfinții ca niște imagini ideale a căror perfecțiune el tinde să o ajungă, dar totodată el îi închipuie arând, cosind, mâncând la fel cu el aici pe pământ. El mută astfel sociologia în cer și teologia pe pământ…”[7].

Recunoaștem perspectiva cu care ne-am întâlnit la Pillat și ne putem întâlni în creațiile poetice și ale altor autori din jurul Gândirii.

S-ar părea că gândiriștii au dedus viziunea ortodoxă mai mult din folclor decât din teologia ortodoxă sau din tradiția veche, ceea ce nu poate fi decât sursă de erori dintre care unele destul de grave.

Din păcate, cred că este o confuzie pe care o fac foarte mulți până în ziua de astăzi, atât în critica literară, cât și în viața de zi cu zi.