Zi: 21 septembrie 2012

Note la „Caritas in veritate” [2]

Leave a comment

Papa Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, Ed. Presa Bună, Iași, 2009, 107 p.

***

Partea întâi…

*

autorul găsește că papa Paul al V-lea avea „o viziune articulată asupra dezvoltării” persoanei umane și a societății în ansamblul ei, p. 25/ profitul rău al factorilor economici „riscă să distrugă bogăția și să creeze sărăcie”, p. 25/ criza financiară actuală „devine…ocazie de discernământ și de nouă planificare”, p. 26, a resurselor de care dispunem/ creșterea bogăției mondiale aduce cu ea și o creștere a inegalităților dintre oameni și popoare, p. 27/

nu e de ajuns doar progresul economic și tehnologic, p. 28/ se reduce cuantumul de siguranță socială, p. 30/ însă trebuie să învățăm faptul, subliniază papa, că „primul capital care trebuie salvgardat și valorizat este omul, persoana, în integralitatea sa”, p. 31/

autorul observă și un sporit „eclectism cultural” în societatea noastră…însă „asumat adesea în mod necritic”, p. 32/ pentru că relativizarea reciprocă a culturilor „nu ajută adevăratul dialog intercultural”, p. 32/ un alt pericol al interacțiunii între culturi e „aplatizarea culturală și de omologarea comportamentelor și a stilurilor de viață”, p. 32/

toate duc, spune papa, la „separarea culturii de natura umană”, p. 32 și omul e redus la statutul de „realitate culturală”, p. 33 și nu de ființă religioasă prin excelență/ foametea din țările sărace, p. 33/ toți trebuie să avem acces la alimentație și la sursele de apă, p. 34/ respectul față de viață, p. 34/ mortalitatea infantilă, p. 35/ contracepție și avort, p. 35/ libertatea religioasă, p. 36/ „Dumnezeu este garantul adevăratei dezvoltări a omului”, p. 37/

„Exigențele iubirii nu contrazic exigențele rațiunii. Știința umană este insuficientă și concluziile științelor nu vor putea indica singure calea spre dezvoltarea integrală a omului”, p. 39.

Asta după ce secole la rând iubirea a fost teoretizată în romano-catolicism ca fiind în conflict sau separată de rațiune. De unde credința era doar „de domeniul inimii” iar teologia sau filosofia sau știința se făceau „doar cu mintea”. Din care teză falsă au reieșit pietismul a-teologic și științele seculare fără raportare la Revelație.

Și papa vede doctrina socială a Bisericii ca pe „o dimensiune interdisciplinară”, p. 39. Și cred că e o perspectivă corectă în principiu…Din perspectiva sa, credința, teologia, metafizica și științele trebuie să colaboreze „în slujba omului”, p. 39.

Problema e cine sunt cei care lucrează pentru Biserică la ei și la noi? Pentru că interdisciplinaritatea în folosul Bisericii cere oameni cu ample valențe duhovnicești și intelectuale.

Nu e de ajuns ca un matematician sau un fizician să vrea să discute cu un teolog…ci trebuie ca un teolog să fie în același timp un fizician, un matematician, un literat sau un inventator…pentru ca să vorbească pe picior de egalitate cu alți specialiști și, în același timp, să îi depășească prin vocația și experiența sa mistică.

Câți preoți avem noi care să aibă multiple specializări? Dacă nu au…interdisciplinaritatea e doar o metaforă ipocrită. Pentru că trebuie să faci, realmente, lucruri în comun împreună cu alți specialiști…în folosul Bisericii.

Eu pledez pentru multidisciplinarism și pentru interdisciplinarism, pentru specializări multiple și pentru interconectarea teologiei cu diverse științe și tehnologii. Dar trebuie să ne asumăm cunoștințele și limitele în domeniile în care ne-am specializat. Altfel suntem penibili.

accesul la muncă trebuie să fie prioritar, p. 40/ sensurile și scopurile economiei, p. 41/ interdependența planetară, p. 42/ și autorul cere „extinderea rațiunii” pentru o perspectivă dinamică la nivel social, p. 43/

păcatul strămoșesc, p. 45/ piața economică „nu trebuie să devină locul samavolniciei celui puternic asupra celui slab. Societatea nu trebuie să se protejeze prin piață”, p. 49. Dacă mâncăm din piața muncii…pe ce alt lucru să ne bazăm când vine vorba de „traiul zilnic” câștigat onest?

conștiința morală și responsabilitatea personală a factorilor economici, p. 49/ autorul vorbește din perspectiva globalizării întotdeauna…și reamintește acest lucru în finalul p. 49. / în spatele unei decizii economice stă o consecință morală, p. 50/

Papa ne invită să introducem logica gratuității în raporturile comerciale, p. 50-51. Unde? La nivel de angajat…la nivel de companie…sau la nivel de bunuri de consum? Din ideea de „dar fără contrapartidă”,  p. 51, eu înțeleg că sunt vizați lucrătorii în economie și consumatorii particulari.

„În epoca globalizării, activitatea economică nu poate face abstracție de gratuitate, care răspândește și alimentează solidaritatea și responsabilitatea față de dreptate și față de binele comun în diferiții săi subiecți și actori”, p. 51/

solidaritatea dintre noi…care „nu poate să fie delegată numai statului”, p. 51. Adică să nu așteptăm de la stat ceea ce noi, creștinii, putem să facem unii pentru alții și pentru toți la un loc/activități marcate de gratuitate și comuniune, p. 53. Activități caritabile și non-profit. O mai mare implicare socială, cu alte cuvinte, a organizațiilor de tot felul care sprijină activitatea și viața Bisericii/

investiția și semnificația ei morală, p. 54/ cum folosim resursele financiare, p. 55/ inițiativa întreprinzătoare, p. 55/ autorul se raportează în continuu la papa Paul al VI-lea în ceea ce privește doctrina socială dar are și accente critice la adresa perspectivei sale sociale/ ajutorul internațional, p. 57/ atitudinile fataliste față de globalizare, p. 57/

„globalizarea trebuie desigur înțeleasă ca un proces socio-economic însă aceasta nu este unica ei dimensiune. Dincolo de procesul mai vizibil există realitatea unei umanități care devine tot mai interconectată; ea este constituită din persoane și din popoare cărora acel proces trebuie să le fie de utilitate și de dezvoltare, grație asumării atât din partea fiecăruia cât și din partea colectivității a responsabilităților respective”, p. 57-58/

Însă globalizarea din perspectivă creștină, nuanțează în continuare autorul, trebuie să favorizeze dezvoltarea personalistă cu deschidere spre transcendență, p. 58. Pentru că e mediul propice al misiunii creștine și al cunoașterii reciproce. Iar spațiul online este primul pas și cel mai la îndemână pentru o perspectivă globală asupra umanității.

„Grija nu poate fi niciodată o atitudine abstractă”, p. 67/ „soluțiile [de tot felul n.n.] trebuie adaptate la viața popoarelor și a persoanelor concrete”, p. 67. Asta trebuie spus factorilor politici și decizionali…care trebuie să ia măsuri politice și economice nu anti-umane și anti-sociale ci în favoarea cetățenilor. A tuturor cetățenilor.

Predică la Duminica a XVIII-a după Rusalii

Leave a comment

†

[Pescuirea minunată]

‘În vremea aceea, Iisus şedea lângă lacul Ghenizaret şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele.

Atunci El, urcându-Se într-una din corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat şi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a încetat să vorbească, i-a zis lui Simon: Îndepărteaz-o la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre ca să pescuiţi.

Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic n-am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi, făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. De aceea, au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, ca să vină să-i ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se scufunde.

Iar Simon-Petru, văzând aceasta, a căzut în genunchi, înaintea lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos! Căci spaimă îi cuprinsese, pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuirea atâtor peşti.

Tot aşa şi pe Iacob, şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El’.

(Luca 5, 1-11)

***

În Sfânta Evanghelie din Duminica a 18-a după Rusalii vedem cum pescuirea minunată devine prilej de chemare sfântă pentru Sfântul Apostol Petru şi cei împreună cu el, Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, şi anume sunt chemaţi de Mântuitorul Iisus Hristos ca să devină pescari de oameni. Acestei chemări sfinte ei îi răspund cu multă convingere şi bucurie: ‘Şi trăgând corăbiile la uscat, au lăsat totul şi au mers după El’ (Luca 5, 11).

Promisiunea făcută de Mântuitorul lui Petru: ‘Nu te teme. De acum te voi face pescar de oameni!’ (Luca 5, 10), se adresează, de fapt, tuturor Sfinţilor Apostoli, pentru că toţi cei 12 Apostoli au câştigat mulţimi de oameni, prin mreaja Cuvântului, Care adună oamenii pentru Împărăţia cerurilor.

Mântuitorul Iisus Hristos alege pe cei 12 Apostoli şi-i trimite să vestească Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Marcu 3, 13-19; Matei 10, 1-42). După Înviere, Domnul le promite ‘făgăduinţa Tatălui’ (Luca 24, 49), Care le va da putere să fie martorii Evangheliei Lui până la marginile pământului (cf. Fapte 1, 8) şi le descoperă că misiunea aceasta trebuie să continue până la sfârşitul veacurilor (cf. Matei 28, 20).

Izvorâtă din adâncurile apei celei vii, adică din puterea Duhului Sfânt, predicarea Evangheliei lui Hristos produce în suflete credinţa, iar prin credinţă şi Botez se constituie Biserica (cf. Romani 10, 17). De ce? Pentru că Însuşi Dumnezeu – Cuvântul Întrupat este prezent în cuvintele Sfintelor Scripturi, îndeosebi în Sfânta Evanghelie.

Deci, Sfinţii Apostoli au fost chemaţi de Mântuitorul Iisus Hristos la o lucrare sfântă, şi anume misiunea de a binevesti Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu în lume, o lucrare pe care Mântuitorul Iisus Hristos o săvârşeşte El Însuşi mai întâi şi apoi o împărtăşeşte celor pe care i-a ales, spre a fi împreună-lucrători cu El la mântuirea lumii.

Sfinţii Apostoli Îl propovăduiesc pe Hristos şi Evanghelia Sa, arătând că în Hristos şi prin Hristos se află şi se dăruieşte nesfârşita iubire a lui Dumnezeu pentru oameni, pentru persoane şi popoare. Hristos Domnul, Care a fost trimis de Dumnezeu Tatăl în lume pentru mântuirea lumii, trimite şi El pe ucenicii Săi în lume, ca să lucreze pentru mântuirea oamenilor.

Prin trimiterea în misiune, ucenicii devin Apostoli, adică trimişi ai Domnului. Mandatul pe care ei îl primesc de la Hristos este în acelaşi timp misionar şi pastoral, în el este cuprinsă în mod concentrat şi iconic (paradigmatic) toată activitatea misionară şi pastorală a Bisericii pentru mântuirea oamenilor: ‘Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă; şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului’ (Matei 28, 19-20).

Binevestirea prezenţei şi lucrării Împărăţiei lui Dumnezeu, care vine spre oameni ca o arvună a vieţii veşnice, se realizează atât prin cuvântul credinţei, cât şi prin fapta iubirii milostive, vindecătoare de boli, alinătoare de suferinţă, eliberatoare de demoni şi de patimile egoiste pe care adesea demonii le folosesc pentru a desfigura şi degrada natura umană.

Toate lucrările minunate săvârşite de Mântuitorul şi la care El îi cheamă şi pe ucenicii Săi sunt semne ale Împărăţiei lui Dumnezeu, ale vindecării oamenilor de neştiinţă, de păcat, de boală şi de teama de moarte. Prin Apostolii Săi, Hristos Domnul cheamă pe oameni să cunoască iubirea lui Dumnezeu şi să o arate altora prin cuvânt şi prin faptele iubirii creştine.

Asemenea Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii sunt ‘pescari de oameni’, călăuziţi de Sfântul Duh spre a aduce pe oameni în iubirea lui Dumnezeu, ‘învăţând toate neamurile’. ‘Apostolii…au transmis învăţătura (lui Hristos) celor cărora le-au încredinţat Bisericile lor’, spune Sfântul Irineu de Lyon (†202), ‘au vrut ca cei pe care i-au lăsat urmaşi şi cărora le-au predat însuşi locul de învăţătură al lor să fie desăvârşiţi şi ireproşabili în toate’ 1*.

Prin cuvânt, cateheză, cult, Sfinte Taine, agape, corespondenţă, tratate teologice, şi mai ales prin puterea sfântă a dragostei duhovniceşti, Sfinţii Părinţi au câştigat sufletele oamenilor pentru Hristos, pentru mântuire.

Aşadar, Sfinţii Părinţi, cei mai mulţi dintre ei fiind episcopi sau preoţi, în calitate de urmaşi ai Apostolilor, au avut misiunea de a predica tuturor oamenilor Evanghelia, de a păstra tezaurul mărturisirii apostolice şi de a-l transmite mai departe generaţiilor viitoare. Continuitatea cu Biserica apostolică şi fidelitatea faţă de ea au marcat conştiinţa misionară şi pastorală a Sfinţilor Părinţi, conştiinţă exprimată nu numai în scrierile şi activităţile lor pastorale şi misionare, ci şi în mod solidar şi solemn în Sinoadele Ecumenice care au ca paradigmă Sinodul Apostolic de la Ierusalim din anul 50 (cf. Fapte cap. 15).

Aceasta explică de ce, în Crezul niceo-constantinopolitan din 381, Biserica este mărturisită ca fiind una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Ea transmite credinţa Apostolilor ca normativă şi nu încetează a fi misionară şi pastorală asemenea Bisericii Sfinţilor Apostoli.

Înainte de a deveni păstori ai comunităţilor locale şi învăţători ai Bisericii universale, Sfinţii Părinţi au fost fiii credincioşi ai Bisericii celei una a lui Hristos, având o profundă experienţă a vieţii liturgice şi ascetice dublată de o vastă cultură. Ca fii ai Bisericii, ei aveau un singur ideal: propria lor mântuire.

Însă, ca părinţi şi păstori ai Bisericii, au înţeles că mântuirea lor depinde de mântuirea celor păstoriţi de ei, de apărarea dreptei credinţe, ca lumină şi hrană pentru suflet, şi de promovarea sfinţeniei vieţii creştine. Lucrarea pastorală şi misionară a Sfinţilor Părinţi în şi pentru Biserică a fost imensă şi diversă. Această lucrare poate fi rezumată şi enumerată astfel: în primul rând, fixarea canonului Sfintei Scripturi, Scriptură care devine, apoi, pentru ei normă şi izvor de inspiraţie pentru toată teologia, spiritualitatea şi activitatea lor în Biserică şi în lume.

Teologia lor este, de fapt, o multiplă şi bogată interpretare a Sfintei Scripturi. Ei au slujit Evanghelia unică a lui Hristos, în Biserica unică a lui Hristos, pentru umanitatea unică iubită de Sfânta Treime, după al Cărei chip a fost creat omul.

În al doilea rând, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au contribuit în mod decisiv la formularea normei credinţei prin definiţii dogmatice, îndeosebi Crezul niceo-constantinopolitan (325 şi 381) şi Mărturisiri de credinţă, care au ajutat Biserica să distingă adevărul de erezie şi să păstreze unitatea Bisericii în dreapta credinţă.

În al treilea rând, Sfinţii Părinţi, ca mari păstori de suflete, vindecători de patimi şi păcate, au elaborat şi statornicit în sinoade locale şi ecumenice reguli pentru viaţa creştină şi pentru organizarea vieţii bisericeşti, numite Sfinte Canoane.

În al patrulea rând, Sfinţii Părinţi au lăsat drept moştenire Bisericii Universale rânduielile şi textele de bază ale vieţii liturgice. Toate aceste lucrări ale lor arată dragostea lor fierbinte faţă de Biserică şi responsabilitatea lor pastorală pentru comunităţile eclesiale păstorite de ei pe calea mântuirii sau a vieţii veşnice.

Sfinţii Părinţi s-au străduit ca Evanghelia lui Hristos să fie vestită şi să devină roditoare la toate neamurile, adică în toate etniile şi în toate generaţiile, în orice context cultural şi în orice epocă. Creştinarea lumii greco-romane şi a altor zone culturale a fost o lucrare misionară şi pastorală căreia Sfinţii Părinţi s-au dăruit cu jertfelnicie şi înţelepciune, cu pasiune şi bucurie, cu dragoste părintească şi cu pricepere pastorală de mari dascăli ai lumii şi ierarhi.

Diversitatea şcolilor teologice, a vieţii liturgice şi monahale din epoca patristică arată şi diversitatea culturilor cărora li se adresa Evanghelia mântuirii în Hristos. Sfinţii Părinţi, prin lucrarea lor misionară şi pastorală, ca învăţători ai credinţei şi păstori ai comunităţilor eclesiale, au pus în stare de comunicare şi comuniune popoare şi culturi diferite, într-o Liturghie de gândire şi simţire creştină sincronică şi diacronică, astfel încât neamuri şi generaţii diferite să poată aduce lui Hristos slava lor despre care vorbeşte Cartea Apocalipsei (21, 26).

Consensul teologic al Părinţilor Bisericii în privinţa credinţei Bisericii este baza spirituală a comuniunii liturgice, iar norma vieţii liturgice era o garanţie pentru dreapta credinţă.

‘Credinţa noastră este conformă cu Euharistia, iar Euharistia o confirmă‘ – spunea Sfântul Irineu de Lyon.

Calendarul liturgic ortodox confirmă permanent legătura dintre Consensus Patrum (Consensul Părinţilor) şi Communio Sanctorum (Comuniunea Sfinţilor), deoarece calitatea de Sfânt Părinte al Bisericii cuprinde deopotrivă ortodoxia credinţei, sfinţenia vieţii şi acordul teologic cu generaţiile precedente.

Datorită Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, Sfânta Tradiţie Apostolică arătată în Evanghelie şi transmisă de-a lungul veacurilor de către Biserică a devenit pentru Ortodoxie principiul ermeneutic al Revelaţiei divine biblice.

Asemenea Sfinţilor Apostoli şi în comuniune cu ei, Sfinţii Părinţi ai Bisericii arată că taina lui Hristos este conţinutul identic al Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii, al scrierilor şi rugăciunilor sfinţilor.

Pentru Sfinţii Părinţi, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie nu stau una lângă alta, ci una în alta.

Sfânta Scriptură este forma concentrată, fundamentală şi definitiv fixată a Tradiţiei, în timp ce Tradiţia este forma desfăşurată, misionară şi dinamică a Sfintei Scripturi.

De aceea, scrierile şi vieţile Sfinţilor Părinţi rămân izvor viu de inspiraţie pentru tâlcuirea Sfintei Scripturi în comuniunea sfinţilor.

Hrăniţi cu prezenţa lui Hristos-Cuvântul din cuvintele Sfintei Scripturi şi din Sfintele Taine ale Bisericii, Sfinţii Părinţi au dezvoltat şi o lucrare pastorală bazată pe prezenţa tainică a lui Hristos în aproapele nostru care are nevoie de ajutorul şi iubirea noastră (cf. Matei cap. 25).

Hristos Cel tainic prezent în Sfânta Euharistie pe masa Sfântului Altar nu poate fi despărţit de prezenţa smerită a lui Hristos în ‘Taina Fratelui (Aproapelui)’, aşa cum ne arată, de pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur în predicile sale şi Sfântul Vasile cel Mare în lucrarea sa filantropică numită apoi Vasiliada.

În acest sens, pastorala caritativă sau filantropică a Sfinţilor Părinţi nu se reduce la o etică socială, ci este o filantropie mistagogică, deopotrivă eclesială şi socială, o filantropie care se inspiră din Liturghia Euharistică şi devine faptă milostivă sau ofrandă a credinţei adusă lui Hristos Cel tainic prezent în oamenii săraci şi bolnavi, în cei suferinzi şi întristaţi.

Din cele prezentate mai sus, înţelegem că în Biserica lui Hristos păstorii de suflete au ca modele sau repere în activitatea lor misionară pe Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi.

Vorbind despre marea responsabilitate a păstorilor Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) zice: ‘Este o încercare mare păzirea Bisericii, o primejdie mare care are nevoie de multă înţelepciune şi de un curaj ca cel despre care vorbeşte Iisus Hristos, acela ca să-şi dea viaţa pentru oile sale, ca niciodată să nu le părăsească, ca să fie tare, ca să stea curajos în faţa lupului. În aceasta se deosebeşte păstorul de mercenar. Acesta se îngrijeşte puţin de oile sale, şi nu veghează decât pentru propriul său interes, dar celălalt se uită pe sine însuşi, şi veghează în mod unic numai la mântuirea turmei sale’ 2*.

Aşadar, păstorul cel bun se deosebeşte atât de furii sau hoţii care intră în staulul oilor pentru a răpi, cât şi de cei ce păstoresc doar pentru plată, el înţelegând că scopul prim şi ultim al lucrării pastorale nu trebuie să fie profitul personal, ci mântuirea credincioşilor, adică atât apărarea lor în faţa celor ce răstălmăcesc dreapta credinţă şi sfâşie unitatea Bisericii, cât şi îndrumarea lor pe calea unirii lor cu Hristos prin rugăciune, viaţă curată şi fapte bune.

Desigur, această lucrare pastorală necesită multă dăruire de sine, activitate jertfelnică, multă dragoste părintească şi înţelepciune duhovnicească din partea tuturor celor ce sunt păstori de suflete, adică ierarhi, preoţi de mir şi preoţi de mănăstire, ajutaţi de credincioşi mireni iubitori de Hristos şi de Biserică.

De aceea, Sfântul Ignatie Teoforul îndeamnă pe Sfântul Policarp al Smirnei, zicând: ‘Te rog în harul în care eşti îmbrăcat să adaugi la alergarea ta şi osteneala de a-i îndemna pe toţi să se mântuiască…Ai grijă de unire (unitate, comuniune, n.n.), că nimic nu este mai bun decât aceasta. Poartă-i pe toţi, cum şi Domnul te poartă pe tine. Suportă-i pe toţi în iubire…Fă-ţi răgaz pentru rugăciuni neîncetate, cere pricepere mai multă decât ai. Priveghează având duh neadormit. Vorbeşte cu fiecare în egală deschidere. Poartă bolile tuturor ca un atlet desăvârşit…’ 3*.

Deşi într-o vreme de secularizare sau sărăcire spirituală este greu de organizat şi menţinut comunităţi creştine vii şi dinamice, totuşi Hristos Domnul dăruieşte şi azi oamenilor putere, curaj şi bucurie după măsura credinţei lor în El şi a iubirii lor faţă de El şi de Biserica Sa.

De aceea, El cheamă şi astăzi oameni să fie ucenici ai Săi, pentru a binevesti Evanghelia iubirii milostive şi a păstori pe credincioşi pe calea mântuirii, spre slava Preasfintei Treimi şi bucuria Bisericii. Amin.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note:

1. Irineu, Contra ereticilor, III, 1; în Ioan I. Ică jr, Canonul Ortodoxiei, vol. I, Deisis/ Stavropoleos, 2008, p. 484.
2. Sf. Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Omilia 60, 1, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1998, p. 296.
3. Sf. Ignatie Teoforul, ‘Către Policarp’, I, 2-3; în Canonul Ortodoxiei, vol. 1, Ed. Deisis/ Stavropoleos, 2008, p. 457.

Note la „Caritas in veritate” [1]

2 comments

Papa Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, Ed. Presa Bună, Iași, 2009, 107 p.

***

Pentru autor, caritas este echivalentul lui iubire, p. 3. / „Caritatea este calea principală a doctrinei sociale a Bisericii”, p. 4/ „numai în adevăr caritatea strălucește”, p. 5/adevărul e logos și el creează dialog, adică „comunicare și comuniune”, p. 5/

”Un creștinism al carității fără adevăr poate fi confundat cu ușurință cu o rezervă de sentimente bune, utile pentru conviețuirea socială, însă marginale”, p. 6. Adică papa vrea să spună că nu putem promova un creștinism iubitor, deschis dacă nu e plin totodată de adevărurile evanghelice. Pentru că atunci devine un creștinism util în domeniul social dar fără fundamente dogmatice. Îi ajutăm pe oameni cu medicamente, cu loc de muncă sau cu loc de dormit, spre exemplu, dar nu îi conducem la Dumnezeu.

pentru o societate „în curs de globalizare” e nevoie de „dreptatea și binele comun”, p. 7/ nu poate exista dreptate fără caritate, p. 7/ e citat papa Paul al VI-lea, p. 7 și 9/ „Biserica nu are soluții tehnice de oferit și nu pretinde câtuși de puțin să se amestece în politica statelor. Ea are însă de îndeplinit o misiune de adevăr, în orice timp și împrejurare, pentru o societate pe măsura omului, a demnității și a vocației sale”, p. 10-11. Însă Vaticanul e un stat care are politica lui și se amestecă în politica altor state./

„tradiția credinței apostolice” este „patrimoniu vechi și nou”, p. 13/  dezvoltarea integrală a omului, p. 14/ „Fără perspectiva unei vieți veșnice, progresul uman în această lume rămâne lipsit de respirație”, p. 14/ „instituțiile singure nu sunt suficiente”, p. 14/ iar autorul susține că după Vatican II nu s-a schimbat doctrina socială a bisericii romano-catolice, p. 15/ „Coerență nu înseamnă închidere într-un sistem, cât mai ales fidelitate dinamică față de o lumină primită”, p. 16/

„A absolutiza în mod ideologic progresul tehnic sau a dori fierbinte utopia unei umanități întoarsă la starea originară de natură sunt două moduri opuse pentru a separa progresul de evaluarea sa morală, deci de responsabilitatea noastră”, p. 18.

Însă când a fost omul vreodată redus la „starea…de natură”…când omul a fost creat de Dumnezeu drept o persoană, care își personalizează natura umană? De la preponderența ființei în detrimentul persoanelor în Treime…s-a ajuns în romano-catolicism și la preponderența naturii umane față de persoană? Cum să aibă întâietate conținutul…față de cel care are un conținut? Cum să aibă întâietate carnea sau sufletul meu…când ele nu pot exista decât în compusul uman al persoanei mele, care are suflet și trup?

Sfânta Scriptură vorbește în Facerea despre crearea omului, adică a persoanei umane și nu despre elementele umane, trup și suflet, care sunt destinate să ființeze separat.

cuplul marital: „un cuplu deschis vieții”, p. 18, adică procreației/ Hristos „îndrăgește omul întreg”, p. 19/ fiecare viață are vocația ei, p. 19/ citează enciclica Populorum progressio a papei Paul al VI-lea ca să vorbească despre vocație, citând textul: „nu există umanism adevărat dacă nu este deschis spre absolut, recunoscând o vocație [numită mai sus „apel transcendent”, adică chemarea noastră de către Dumnezeu n.n.], care oferă ideea adevărată a vieții umane”, p. 20.

„dezvoltarea umană integrală presupune libertatea responsabilă a persoanei și a popoarelor”, p. 20. Te dezvolți/ te desăvârșești pentru că ți-o dorești și pentru că te implici integral în parcursul transfigurării tale/ „mesianismele” fabricatoare de iluzii, p. 20/ „aservirea [sclavagizarea n.n.] omului redus la condiția de mijloc [de producție n.n.] pentru dezvoltare”, p. 21, economică/

„valoarea necondiționată a persoanei umane și sensul creșterii sale”, p. 22. Adică omul nu e valoros pentru că e bogat, frumos, sănătos, culturalizat…ci prin faptul că e om, că e creația lui Dumnezeu. Și sensul lui fundamental e sfințenia și nu prosperitatea materială sau intelectualizarea. Însă nici nu le exclude.

 „Rațiunea, singură, este în măsură să perceapă egalitatea între oameni și să stabilească o conviețuire civică între ei, dar nu reușește să întemeieze fraternitatea”, p. 24.

Nu! Rațiunea umană nu e în stare să perceapă, de una singură, nici egalitatea, nici conviețuirea și nici fraternitatea dintre oameni. Și istoria dovedește acest lucru, cum că până la Hristos oamenii nu erau egali și nici nu exista ideea unei societăți cu valori comunitare sau cu membrii frați între ei.

Toate acestea sunt realități creștine, edulcorate între timp, dar care nu există în societatea indiană, spre exemplu, unde castele, „reîncarnările”, inegalitățile dintre oameni, statutate „teologic”, sunt evidențe până astăzi.

Biserica a schimbat lumea…și această schimbare atât de profundă nu a fost distrusă nici în postmodernitate, unde persoana nu mai are „fundament” și nici „sens” dar e „o valoare socială” și e „creatoare de valori”.

Bucurii cu ploaie

Leave a comment
  • Plouă frumos, plouă constant de aseară și până acum la București. O ploaie atât de mult așteptată pentru vegetație dar și pentru a mătura murdăria de pe străzi și din toate cotloanele.
  • Pentru prima dată în viață l-am visat pe Crin. Pe Crin Antonescu…Azi-noapte…Era bucuros să mă întâlnească (mă aflam într-o mulțime de oameni)…Și a venit direct la mine…și mi-a mulțumit pentru că îi sunt prieten…și îl reflectez în mod pozitiv în online. Iar astăzi împlinește 53 de ani…și îi doresc mulți ani fericiți și multă încredere în propriile decizii!
  • „Preşedintele Traian Băsescu îi va trimite, în cursul zilei, şi preşedintelui Senatului, Crin Antonescu, care împlineşte 53 de ani, un coş de flori, asemănător cu cel trimis, joi, premierului Victor Ponta”.
  • „a plecat dintre noi Romulus Vulpescu. Odata cu el se stinge unul dintre marii si adevaratii carturari ai Romaniei. Poet, prozator, dramaturg, traducator, editor, grafician, promotor al culturii profunde, pe care s-a straduit, prin intreaga sa activitate, sa o duca in cat mai multe case de romani, carora sa le insufle dragostea de literatura, dragostea de carte si de scrisul elegant si mestesugit”.
  • Simon Gathercole și Alin Suciu despre fragmentul copt în care se vorbește despre „soția” Domnului.
  • Dubai Mall e cel mai mare mall din lume. A fost deschis „în 2008, are peste 600 de magazine, 22 de cinematografe, un patinoar olimpic, un acvariu gigantic cu 33.000 de animale marine, dar şi o copie a arterei comerciale Regent Street din Londra”.

***

Eveniment cultural european:

Au apărut primele 25 de volume din „Integrala manuscriselor Cantemir”

 Lădiţa cu „Integrala manuscriselor Cantemir”, pe care a primit-o Vladimir Putin

 articol de Ion Spânu, 20 septembrie 2012, joi (© Cotidianul)

Sub coordonarea scriitorului Constantin Barbu, într-o ediţie de lux, au văzut lumina tiparului primele 25 de volume din „Integrala manuscriselor Dimitrie Cantemir”, primul set fiind achiziţionat chiar de către Vladimir Putin, preşedintele Federaţiei Ruse, care a aprobat scanarea documentelor aflate de sute de ani în Arhivele din Moscova.

Vă prezentăm mai jos interviul pe care l-am realizat cu scriitorul Constantin Barbu, cel despre care filosoful Constantin Noica spunea că este „excepţional de înzestrat pentru lucrări de erudiţie şi istorie literară”.

Interviul a fost înregistrat chiar înainte de plecarea la Moscova, unde, împreună cu sponsorul acestei întreprinderi culturale, Paul Tudor, urmează să aducă în ţară fotocopiile următoarei tranşe din ediţia acestei integrale Cantemir.

„Ce manuscrise vrei? – Pe toate!”

Ion Spânu: Cum a început această aventură prin Arhiva Moscovei?

Constantin Barbu: La festivitatea de acordare a unui premiu de excelenţă ambasadorului Federaţiei Ruse, Alexander Churilin, l-am rugat să-mi aprobe intrarea în Arhiva de la Moscova, cu care, în principiu, a fost de acord.

După un timp, am fost surprins să primesc de la domnia sa o scrisoare în care mă întreba „ce manuscrise vrei?”. I-am trimis lista după Tocilescu, completată cu ce mai ştiam eu, dar i-am spus, prevăzător, că le vreau pe toate.

S-a dovedit că am procedat bine, întrucât acolo am descoperit manuscrise despre care nu se ştia nimic!

Abia în mai 2009 am primit confirmarea din partea rusă, inclusiv preţul pentru fiecare filă scanată. Din partea oficialităţilor române nu a fost nimeni dispus să finanţeze această operaţiune, astfel încât abia în toamna lui 2009 am putut pleca la Moscova, când Paul Tudor, un om de faceri care conduce firma SC Besta SA, prin „Fundaţia culturală Tudor”, a avut bunăvoinţa să sponzorizeze tot demersul acesta, cu care România se va mândri multe secole de acum înainte, căci fondul acestor manuscrise este cel mai mare tezaur al României din afara graniţelor!

„Vladimir Putin ne-a dat una dintre aprobări”

Dar cum de a rămas în uitare o asemenea arhivă?

Simplu. Începând din 1878, când Tocilescu a tipărit primul volum Cantemir, şi până azi, Academia Română a publicat doar 9 (nouă) volume de opere! Lui Tocilescu îi aprobase copierea manuscriselor Ţarul Alexandru al II-lea, iar mie, pentru documentele din Arhiva Ministerului de Externe, Vladimir Putin, care era pe atunci prim-ministrul Rusiei!

De aceea, în semn de recunoştinţă, i-am trimis în dar această ladă care conţine primele 25 de volume apărute, într-o ediţie de lux cum rar se tipăresc în lume. Le ştii, nu cred că mă contrazici…

Dar ce manuscrise erau în Arhiva Ministerului de Externe din Rusia?

Acolo am fost surprins să găsesc „Jurnalul persan” în limba rusă şi „Manifestul lui Petru cel Mare”. Despre „Jurnalul persan”, Tocilescu credea că are doar 7 pagini, iar despre „Manifest…” credea că este „Catehismul persan”, care s-ar fi scufundat în mare!

Academia Română spune că s-au mai scanat manuscrise Cantemir.

Da, în anii ’60 s-au făcut fotocopii alb-negru după unele manuscrise, dar vă rog să le comparaţi cu ediţia aceasta, unde documentele sunt mai frumoase decât originalul! Ca să nu mai spun de numărul lor…

De altfel, se ştie că Tocilescu furase, pur şi simplu, 3 fascicule, pe care le rezumăm astfel: 4 pag. din „Epistola dedicatoria” la „Sacro-sancte scientiae indepingibilis imago”, 24 de pag. din „Index Rerum Nobilium”, de la aceeaşi lucrare, şi fila 42 din „Loca Obscura”. Şi pe acestea le-am introdus în ediţia mea, reîntregind astfel „Sacro-sancte scientiae indepingibilis imago” şi „Loca Obscura”.

Constantin Barbu, coordonatorul „Integralei manuscriselor Cantemir”

Bănuiesc că nu e aşa de uşor să cauţi printr-o arhivă cum este cea a Moscovei? Ne povesteşti care a fost cea mai mare surpriză din această aventură prin hârtiile lui Cantemir?

Ştiam din sursă ştiinţifică sigură că arhiva păstrată de Serghei Cantemir, fiul cel mai mic al lui Dimitrie, compusă din 27 de pachete, a fost cumpărată la licitaţie la moartea sa şi se află într-una din arhivele Moscovei.

Mergând prin arhiva de acte străvechi, conduşi de directorul acesteia (căci pe acolo nu te plimbi ca pe Unirii!), m-am trezit în faţa a 76 de lădiţe pe care scria „CANTEMIR”!

Bucuria mea a fost de om smintit.

Directorul ne-a adus opisul şi de la el am aflat că acesta fusese făcut între 1898 şi 1956! Ultimul care ordonase terminarea inventarului fusese Stalin, în 1935, când s-au şi adus în România osemintele lui Cantemir! Şi dacă tot veni vorba, să ne amintim că atunci sicriul lui Cantemir a fost primit pe covor roşu, cu salve de tun, fiind salutat de Guvernul ţării, iar Iorga a stat drepţi în faţa Voievodului!

Din aceste 76 de lăzi câte ai reuşit să scanezi?

Doar una! De fapt, partea rusă a scanat documentele în condiţii excepţionale. În această primă ladă este corespondenţa dintre Antioh, Maria şi Constantin Cantemir şi formează două dintre volumele actualei ediţii! Îţi dai seama cât a mai rămas de tipărit?

„În final, ediţia va avea peste 100 de volume!”

Ai o estimare a numărului total de volume al acestei ediţii Cantemir?

Probabil că, în final vor fi vreo 100 de volume, dacă nu vom mai avea şi alte surprize prin arhivele lumii. Tragedia este că pentru întocmirea acestei ediţii nu plăteşte decât Ludovic al XIV-lea, cum îi spun eu lui Paul Tudor! Cu el şi cu ceilalţi prieteni ai lui Cantemir intenţionez să aduc în ţară şi celelalte manuscrise ale Domnitorului, care se află în alte 10 ţări, în afară de România şi Rusia!

Care speri să fie impactul acestei colosale ediţii Cantemir?

Sper ca în anii viitori să se scrie cărţi şi să se dea doctorate după această ediţie, căci Cantemir, prin toată opera lui, ar putea să tragă după el toată cultura română! Ca să nu mai spun că şi politicienii noştri ar putea sta altfel de vorbă cu mai-marii lumii dacă le-ar pune pe masă o astfel de ediţie! N-ar mai avea tonul acela arogant pe care-l au acum Barroso, Viviane Reding, preşedinta Lituaniei sau chiar doamna Merkel!

Un mesaj pentru final, înainte de plecarea la Moscova?

Trebuie să ţinem minte că, în 1711, cel mai vestit ţar rus, Petru cel Mare, l-a făcut pe Dimitrie Cantemir prinţ al Imperiului rus, şi tot la fel a procedat cu toţi copiii lui, pe care Rusia i-a tratat princiar până la stingerea stirpei!

Asta, în timp ce, în 1714, Constantin Brâncoveanu şi fiii săi erau umiliţi şi decapitaţi la Constantinopol de Sultanul Ahmed al III-lea, despre care se spune că ar fi trăit în „epoca lalelei”. Cantemir era cineva în vremea lui, iar ruşii l-au apreciat cum se cuvine. Nu putem să rămânem mai prejos, noi, cei care-i suntem urmaşi!”.

***

  • „Conform datelor publicate de Econtext, în ultimii 15 ani, numărul dascălilor [din România] a scăzut cu 65.768, de la 313.255 în 1996, la 247.487 la finele anului trecut [2011]. Procentual, scăderea este de 21%! În aceste condiţii, nu este de mirare că, pentru anul şcolar 2012 – 2013, Ministerul Învăţământului a fost obligat să apeleze la studenţi şi la pensionari, pentru a avea oameni la catedră”.
  • Crin Antonescu: „din punct de vedere moral, profund, nu regret nimic şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat posibilitatea să fac, cu bune, cu rele, toate lucrurile pe care le-am făcut în aceşti ani. Spun acest lucru pentru că direcţia spre care s-au îndreptat toate eforturile mele, toate energiile mele, a fost, din punctul meu de vedere, privind acum, în urmă, una bună. Nu totdeauna am reuşit, am avut momente de nemulţumire, de disperare, de mare bucurie. A fost cu de toate, dar, repet, una peste alta, direcţia e bună şi în sensul acesta nu regret nimic fundamental din opţiunile mele”.
  • Idem: „Atât celor care mă iubesc cât şi celor care nu mă apreciază, deşi îi deosebesc între ei, vreau să le transmit acelaşi lucru – Ar fi bine ca noi, toţi, să avem nivelul de forţă spirituală cât să putem să trăim fiecare zi din viaţa noastră ca şi cum ar fi ultima”.
  • Adrian Năstase: „Personalitatea remarcabila a lui Romulus Vulpescu s-a evidentiat, pe langa spatiul literaturii, si in cel politic cand, in zorii democratiei a ajutat la recladirea Romaniei. Implicarea sa in spatiul politicii nu a facut decat sa aduca acel spirit al democratiilor occidentale, din operele carora isi extragea traducerile. L-am întâlnit, ultima data, în urmă cu câteva luni, când l-am vizitat acasă, lângă Piata Rosetti, înconjurat de cărţi şi de video-casete, cu imagini de altădată şi cu filmele prezente…In aceste momente dureroase nu pot decat sa spun: Odihneste-te in pace, maestre! Iar doamnei Ileana Vulpescu: Condoleanţe şi sărutări de mână”.
  • Cântări ale ucenicilor la pomenirea de doi ani a Fericitului Iosif Vatopedinul.
  • „Dan Diaconescu a câştigat Oltchim”.
  • „Dan Diaconescu a fost desemnat câștigător întrucât a oferit 45 milioane de euro pentru pachetul majoritar de acțiuni de 54%”. De unde atâția bani?
  • „Închis de guvernarea Boc, în aprilie, 2011,  în urma restructurării operate în sistemul sanitar, spitalul din Urlați va fi redeschis de la 1 octombrie [2012].  Spitalul  va deservi aproximativ 60.000 de locuitori din localităţile limitrofe”.
  • „Pe 21 octombrie 2012, Consiliul Unirii din Republica Moldova va organiza un marș la București pentru unirea cu România”.
  • Feministele de la Femen au protestat la Paris pe străzi în sânii goi…Pe trupul uneia scria că „Dumnezeul nostru este o femeie”. Pe când alta cerea „libertate laicizată”, adică fără amprentă religioasă.
  • „PDL va depune prima moţiune de cenzură împotriva guvernului Ponta. Vicepreşedintele PDL, Sulfina Barbu, a explicat că au reuşit să strângă toate semnăturile necesare, iar moţiunea va fi citită luni [24 septembrie 2012], în plenul Camerei Deputaţilor. Moţiunea de cenzură va fi depusă pe Educaţie”.
  • Dacă statul italian tocmai acum a recunoscut că trăiesc în granițele lui și credincioși ortodocși, majoritatea români…nu înseamnă că statul român „și-a dat seama” de mai multe secole că există romano-catolici în România?