Note la „Caritas in veritate” [1]

Papa Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, Ed. Presa Bună, Iași, 2009, 107 p.

***

Pentru autor, caritas este echivalentul lui iubire, p. 3. / „Caritatea este calea principală a doctrinei sociale a Bisericii”, p. 4/ „numai în adevăr caritatea strălucește”, p. 5/adevărul e logos și el creează dialog, adică „comunicare și comuniune”, p. 5/

”Un creștinism al carității fără adevăr poate fi confundat cu ușurință cu o rezervă de sentimente bune, utile pentru conviețuirea socială, însă marginale”, p. 6. Adică papa vrea să spună că nu putem promova un creștinism iubitor, deschis dacă nu e plin totodată de adevărurile evanghelice. Pentru că atunci devine un creștinism util în domeniul social dar fără fundamente dogmatice. Îi ajutăm pe oameni cu medicamente, cu loc de muncă sau cu loc de dormit, spre exemplu, dar nu îi conducem la Dumnezeu.

pentru o societate „în curs de globalizare” e nevoie de „dreptatea și binele comun”, p. 7/ nu poate exista dreptate fără caritate, p. 7/ e citat papa Paul al VI-lea, p. 7 și 9/ „Biserica nu are soluții tehnice de oferit și nu pretinde câtuși de puțin să se amestece în politica statelor. Ea are însă de îndeplinit o misiune de adevăr, în orice timp și împrejurare, pentru o societate pe măsura omului, a demnității și a vocației sale”, p. 10-11. Însă Vaticanul e un stat care are politica lui și se amestecă în politica altor state./

„tradiția credinței apostolice” este „patrimoniu vechi și nou”, p. 13/  dezvoltarea integrală a omului, p. 14/ „Fără perspectiva unei vieți veșnice, progresul uman în această lume rămâne lipsit de respirație”, p. 14/ „instituțiile singure nu sunt suficiente”, p. 14/ iar autorul susține că după Vatican II nu s-a schimbat doctrina socială a bisericii romano-catolice, p. 15/ „Coerență nu înseamnă închidere într-un sistem, cât mai ales fidelitate dinamică față de o lumină primită”, p. 16/

„A absolutiza în mod ideologic progresul tehnic sau a dori fierbinte utopia unei umanități întoarsă la starea originară de natură sunt două moduri opuse pentru a separa progresul de evaluarea sa morală, deci de responsabilitatea noastră”, p. 18.

Însă când a fost omul vreodată redus la „starea…de natură”…când omul a fost creat de Dumnezeu drept o persoană, care își personalizează natura umană? De la preponderența ființei în detrimentul persoanelor în Treime…s-a ajuns în romano-catolicism și la preponderența naturii umane față de persoană? Cum să aibă întâietate conținutul…față de cel care are un conținut? Cum să aibă întâietate carnea sau sufletul meu…când ele nu pot exista decât în compusul uman al persoanei mele, care are suflet și trup?

Sfânta Scriptură vorbește în Facerea despre crearea omului, adică a persoanei umane și nu despre elementele umane, trup și suflet, care sunt destinate să ființeze separat.

cuplul marital: „un cuplu deschis vieții”, p. 18, adică procreației/ Hristos „îndrăgește omul întreg”, p. 19/ fiecare viață are vocația ei, p. 19/ citează enciclica Populorum progressio a papei Paul al VI-lea ca să vorbească despre vocație, citând textul: „nu există umanism adevărat dacă nu este deschis spre absolut, recunoscând o vocație [numită mai sus „apel transcendent”, adică chemarea noastră de către Dumnezeu n.n.], care oferă ideea adevărată a vieții umane”, p. 20.

„dezvoltarea umană integrală presupune libertatea responsabilă a persoanei și a popoarelor”, p. 20. Te dezvolți/ te desăvârșești pentru că ți-o dorești și pentru că te implici integral în parcursul transfigurării tale/ „mesianismele” fabricatoare de iluzii, p. 20/ „aservirea [sclavagizarea n.n.] omului redus la condiția de mijloc [de producție n.n.] pentru dezvoltare”, p. 21, economică/

„valoarea necondiționată a persoanei umane și sensul creșterii sale”, p. 22. Adică omul nu e valoros pentru că e bogat, frumos, sănătos, culturalizat…ci prin faptul că e om, că e creația lui Dumnezeu. Și sensul lui fundamental e sfințenia și nu prosperitatea materială sau intelectualizarea. Însă nici nu le exclude.

 „Rațiunea, singură, este în măsură să perceapă egalitatea între oameni și să stabilească o conviețuire civică între ei, dar nu reușește să întemeieze fraternitatea”, p. 24.

Nu! Rațiunea umană nu e în stare să perceapă, de una singură, nici egalitatea, nici conviețuirea și nici fraternitatea dintre oameni. Și istoria dovedește acest lucru, cum că până la Hristos oamenii nu erau egali și nici nu exista ideea unei societăți cu valori comunitare sau cu membrii frați între ei.

Toate acestea sunt realități creștine, edulcorate între timp, dar care nu există în societatea indiană, spre exemplu, unde castele, „reîncarnările”, inegalitățile dintre oameni, statutate „teologic”, sunt evidențe până astăzi.

Biserica a schimbat lumea…și această schimbare atât de profundă nu a fost distrusă nici în postmodernitate, unde persoana nu mai are „fundament” și nici „sens” dar e „o valoare socială” și e „creatoare de valori”.