[Pescuirea minunată]

‘În vremea aceea, Iisus şedea lângă lacul Ghenizaret şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele.

Atunci El, urcându-Se într-una din corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat şi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a încetat să vorbească, i-a zis lui Simon: Îndepărteaz-o la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre ca să pescuiţi.

Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic n-am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi, făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. De aceea, au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, ca să vină să-i ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se scufunde.

Iar Simon-Petru, văzând aceasta, a căzut în genunchi, înaintea lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos! Căci spaimă îi cuprinsese, pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuirea atâtor peşti.

Tot aşa şi pe Iacob, şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El’.

(Luca 5, 1-11)

***

În Sfânta Evanghelie din Duminica a 18-a după Rusalii vedem cum pescuirea minunată devine prilej de chemare sfântă pentru Sfântul Apostol Petru şi cei împreună cu el, Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, şi anume sunt chemaţi de Mântuitorul Iisus Hristos ca să devină pescari de oameni. Acestei chemări sfinte ei îi răspund cu multă convingere şi bucurie: ‘Şi trăgând corăbiile la uscat, au lăsat totul şi au mers după El’ (Luca 5, 11).

Promisiunea făcută de Mântuitorul lui Petru: ‘Nu te teme. De acum te voi face pescar de oameni!’ (Luca 5, 10), se adresează, de fapt, tuturor Sfinţilor Apostoli, pentru că toţi cei 12 Apostoli au câştigat mulţimi de oameni, prin mreaja Cuvântului, Care adună oamenii pentru Împărăţia cerurilor.

Mântuitorul Iisus Hristos alege pe cei 12 Apostoli şi-i trimite să vestească Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Marcu 3, 13-19; Matei 10, 1-42). După Înviere, Domnul le promite ‘făgăduinţa Tatălui’ (Luca 24, 49), Care le va da putere să fie martorii Evangheliei Lui până la marginile pământului (cf. Fapte 1, 8) şi le descoperă că misiunea aceasta trebuie să continue până la sfârşitul veacurilor (cf. Matei 28, 20).

Izvorâtă din adâncurile apei celei vii, adică din puterea Duhului Sfânt, predicarea Evangheliei lui Hristos produce în suflete credinţa, iar prin credinţă şi Botez se constituie Biserica (cf. Romani 10, 17). De ce? Pentru că Însuşi Dumnezeu – Cuvântul Întrupat este prezent în cuvintele Sfintelor Scripturi, îndeosebi în Sfânta Evanghelie.

Deci, Sfinţii Apostoli au fost chemaţi de Mântuitorul Iisus Hristos la o lucrare sfântă, şi anume misiunea de a binevesti Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu în lume, o lucrare pe care Mântuitorul Iisus Hristos o săvârşeşte El Însuşi mai întâi şi apoi o împărtăşeşte celor pe care i-a ales, spre a fi împreună-lucrători cu El la mântuirea lumii.

Sfinţii Apostoli Îl propovăduiesc pe Hristos şi Evanghelia Sa, arătând că în Hristos şi prin Hristos se află şi se dăruieşte nesfârşita iubire a lui Dumnezeu pentru oameni, pentru persoane şi popoare. Hristos Domnul, Care a fost trimis de Dumnezeu Tatăl în lume pentru mântuirea lumii, trimite şi El pe ucenicii Săi în lume, ca să lucreze pentru mântuirea oamenilor.

Prin trimiterea în misiune, ucenicii devin Apostoli, adică trimişi ai Domnului. Mandatul pe care ei îl primesc de la Hristos este în acelaşi timp misionar şi pastoral, în el este cuprinsă în mod concentrat şi iconic (paradigmatic) toată activitatea misionară şi pastorală a Bisericii pentru mântuirea oamenilor: ‘Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă; şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului’ (Matei 28, 19-20).

Binevestirea prezenţei şi lucrării Împărăţiei lui Dumnezeu, care vine spre oameni ca o arvună a vieţii veşnice, se realizează atât prin cuvântul credinţei, cât şi prin fapta iubirii milostive, vindecătoare de boli, alinătoare de suferinţă, eliberatoare de demoni şi de patimile egoiste pe care adesea demonii le folosesc pentru a desfigura şi degrada natura umană.

Toate lucrările minunate săvârşite de Mântuitorul şi la care El îi cheamă şi pe ucenicii Săi sunt semne ale Împărăţiei lui Dumnezeu, ale vindecării oamenilor de neştiinţă, de păcat, de boală şi de teama de moarte. Prin Apostolii Săi, Hristos Domnul cheamă pe oameni să cunoască iubirea lui Dumnezeu şi să o arate altora prin cuvânt şi prin faptele iubirii creştine.

Asemenea Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii sunt ‘pescari de oameni’, călăuziţi de Sfântul Duh spre a aduce pe oameni în iubirea lui Dumnezeu, ‘învăţând toate neamurile’. ‘Apostolii…au transmis învăţătura (lui Hristos) celor cărora le-au încredinţat Bisericile lor’, spune Sfântul Irineu de Lyon (†202), ‘au vrut ca cei pe care i-au lăsat urmaşi şi cărora le-au predat însuşi locul de învăţătură al lor să fie desăvârşiţi şi ireproşabili în toate’ 1*.

Prin cuvânt, cateheză, cult, Sfinte Taine, agape, corespondenţă, tratate teologice, şi mai ales prin puterea sfântă a dragostei duhovniceşti, Sfinţii Părinţi au câştigat sufletele oamenilor pentru Hristos, pentru mântuire.

Aşadar, Sfinţii Părinţi, cei mai mulţi dintre ei fiind episcopi sau preoţi, în calitate de urmaşi ai Apostolilor, au avut misiunea de a predica tuturor oamenilor Evanghelia, de a păstra tezaurul mărturisirii apostolice şi de a-l transmite mai departe generaţiilor viitoare. Continuitatea cu Biserica apostolică şi fidelitatea faţă de ea au marcat conştiinţa misionară şi pastorală a Sfinţilor Părinţi, conştiinţă exprimată nu numai în scrierile şi activităţile lor pastorale şi misionare, ci şi în mod solidar şi solemn în Sinoadele Ecumenice care au ca paradigmă Sinodul Apostolic de la Ierusalim din anul 50 (cf. Fapte cap. 15).

Aceasta explică de ce, în Crezul niceo-constantinopolitan din 381, Biserica este mărturisită ca fiind una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Ea transmite credinţa Apostolilor ca normativă şi nu încetează a fi misionară şi pastorală asemenea Bisericii Sfinţilor Apostoli.

Înainte de a deveni păstori ai comunităţilor locale şi învăţători ai Bisericii universale, Sfinţii Părinţi au fost fiii credincioşi ai Bisericii celei una a lui Hristos, având o profundă experienţă a vieţii liturgice şi ascetice dublată de o vastă cultură. Ca fii ai Bisericii, ei aveau un singur ideal: propria lor mântuire.

Însă, ca părinţi şi păstori ai Bisericii, au înţeles că mântuirea lor depinde de mântuirea celor păstoriţi de ei, de apărarea dreptei credinţe, ca lumină şi hrană pentru suflet, şi de promovarea sfinţeniei vieţii creştine. Lucrarea pastorală şi misionară a Sfinţilor Părinţi în şi pentru Biserică a fost imensă şi diversă. Această lucrare poate fi rezumată şi enumerată astfel: în primul rând, fixarea canonului Sfintei Scripturi, Scriptură care devine, apoi, pentru ei normă şi izvor de inspiraţie pentru toată teologia, spiritualitatea şi activitatea lor în Biserică şi în lume.

Teologia lor este, de fapt, o multiplă şi bogată interpretare a Sfintei Scripturi. Ei au slujit Evanghelia unică a lui Hristos, în Biserica unică a lui Hristos, pentru umanitatea unică iubită de Sfânta Treime, după al Cărei chip a fost creat omul.

În al doilea rând, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au contribuit în mod decisiv la formularea normei credinţei prin definiţii dogmatice, îndeosebi Crezul niceo-constantinopolitan (325 şi 381) şi Mărturisiri de credinţă, care au ajutat Biserica să distingă adevărul de erezie şi să păstreze unitatea Bisericii în dreapta credinţă.

În al treilea rând, Sfinţii Părinţi, ca mari păstori de suflete, vindecători de patimi şi păcate, au elaborat şi statornicit în sinoade locale şi ecumenice reguli pentru viaţa creştină şi pentru organizarea vieţii bisericeşti, numite Sfinte Canoane.

În al patrulea rând, Sfinţii Părinţi au lăsat drept moştenire Bisericii Universale rânduielile şi textele de bază ale vieţii liturgice. Toate aceste lucrări ale lor arată dragostea lor fierbinte faţă de Biserică şi responsabilitatea lor pastorală pentru comunităţile eclesiale păstorite de ei pe calea mântuirii sau a vieţii veşnice.

Sfinţii Părinţi s-au străduit ca Evanghelia lui Hristos să fie vestită şi să devină roditoare la toate neamurile, adică în toate etniile şi în toate generaţiile, în orice context cultural şi în orice epocă. Creştinarea lumii greco-romane şi a altor zone culturale a fost o lucrare misionară şi pastorală căreia Sfinţii Părinţi s-au dăruit cu jertfelnicie şi înţelepciune, cu pasiune şi bucurie, cu dragoste părintească şi cu pricepere pastorală de mari dascăli ai lumii şi ierarhi.

Diversitatea şcolilor teologice, a vieţii liturgice şi monahale din epoca patristică arată şi diversitatea culturilor cărora li se adresa Evanghelia mântuirii în Hristos. Sfinţii Părinţi, prin lucrarea lor misionară şi pastorală, ca învăţători ai credinţei şi păstori ai comunităţilor eclesiale, au pus în stare de comunicare şi comuniune popoare şi culturi diferite, într-o Liturghie de gândire şi simţire creştină sincronică şi diacronică, astfel încât neamuri şi generaţii diferite să poată aduce lui Hristos slava lor despre care vorbeşte Cartea Apocalipsei (21, 26).

Consensul teologic al Părinţilor Bisericii în privinţa credinţei Bisericii este baza spirituală a comuniunii liturgice, iar norma vieţii liturgice era o garanţie pentru dreapta credinţă.

‘Credinţa noastră este conformă cu Euharistia, iar Euharistia o confirmă‘ – spunea Sfântul Irineu de Lyon.

Calendarul liturgic ortodox confirmă permanent legătura dintre Consensus Patrum (Consensul Părinţilor) şi Communio Sanctorum (Comuniunea Sfinţilor), deoarece calitatea de Sfânt Părinte al Bisericii cuprinde deopotrivă ortodoxia credinţei, sfinţenia vieţii şi acordul teologic cu generaţiile precedente.

Datorită Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, Sfânta Tradiţie Apostolică arătată în Evanghelie şi transmisă de-a lungul veacurilor de către Biserică a devenit pentru Ortodoxie principiul ermeneutic al Revelaţiei divine biblice.

Asemenea Sfinţilor Apostoli şi în comuniune cu ei, Sfinţii Părinţi ai Bisericii arată că taina lui Hristos este conţinutul identic al Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii, al scrierilor şi rugăciunilor sfinţilor.

Pentru Sfinţii Părinţi, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie nu stau una lângă alta, ci una în alta.

Sfânta Scriptură este forma concentrată, fundamentală şi definitiv fixată a Tradiţiei, în timp ce Tradiţia este forma desfăşurată, misionară şi dinamică a Sfintei Scripturi.

De aceea, scrierile şi vieţile Sfinţilor Părinţi rămân izvor viu de inspiraţie pentru tâlcuirea Sfintei Scripturi în comuniunea sfinţilor.

Hrăniţi cu prezenţa lui Hristos-Cuvântul din cuvintele Sfintei Scripturi şi din Sfintele Taine ale Bisericii, Sfinţii Părinţi au dezvoltat şi o lucrare pastorală bazată pe prezenţa tainică a lui Hristos în aproapele nostru care are nevoie de ajutorul şi iubirea noastră (cf. Matei cap. 25).

Hristos Cel tainic prezent în Sfânta Euharistie pe masa Sfântului Altar nu poate fi despărţit de prezenţa smerită a lui Hristos în ‘Taina Fratelui (Aproapelui)’, aşa cum ne arată, de pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur în predicile sale şi Sfântul Vasile cel Mare în lucrarea sa filantropică numită apoi Vasiliada.

În acest sens, pastorala caritativă sau filantropică a Sfinţilor Părinţi nu se reduce la o etică socială, ci este o filantropie mistagogică, deopotrivă eclesială şi socială, o filantropie care se inspiră din Liturghia Euharistică şi devine faptă milostivă sau ofrandă a credinţei adusă lui Hristos Cel tainic prezent în oamenii săraci şi bolnavi, în cei suferinzi şi întristaţi.

Din cele prezentate mai sus, înţelegem că în Biserica lui Hristos păstorii de suflete au ca modele sau repere în activitatea lor misionară pe Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi.

Vorbind despre marea responsabilitate a păstorilor Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) zice: ‘Este o încercare mare păzirea Bisericii, o primejdie mare care are nevoie de multă înţelepciune şi de un curaj ca cel despre care vorbeşte Iisus Hristos, acela ca să-şi dea viaţa pentru oile sale, ca niciodată să nu le părăsească, ca să fie tare, ca să stea curajos în faţa lupului. În aceasta se deosebeşte păstorul de mercenar. Acesta se îngrijeşte puţin de oile sale, şi nu veghează decât pentru propriul său interes, dar celălalt se uită pe sine însuşi, şi veghează în mod unic numai la mântuirea turmei sale’ 2*.

Aşadar, păstorul cel bun se deosebeşte atât de furii sau hoţii care intră în staulul oilor pentru a răpi, cât şi de cei ce păstoresc doar pentru plată, el înţelegând că scopul prim şi ultim al lucrării pastorale nu trebuie să fie profitul personal, ci mântuirea credincioşilor, adică atât apărarea lor în faţa celor ce răstălmăcesc dreapta credinţă şi sfâşie unitatea Bisericii, cât şi îndrumarea lor pe calea unirii lor cu Hristos prin rugăciune, viaţă curată şi fapte bune.

Desigur, această lucrare pastorală necesită multă dăruire de sine, activitate jertfelnică, multă dragoste părintească şi înţelepciune duhovnicească din partea tuturor celor ce sunt păstori de suflete, adică ierarhi, preoţi de mir şi preoţi de mănăstire, ajutaţi de credincioşi mireni iubitori de Hristos şi de Biserică.

De aceea, Sfântul Ignatie Teoforul îndeamnă pe Sfântul Policarp al Smirnei, zicând: ‘Te rog în harul în care eşti îmbrăcat să adaugi la alergarea ta şi osteneala de a-i îndemna pe toţi să se mântuiască…Ai grijă de unire (unitate, comuniune, n.n.), că nimic nu este mai bun decât aceasta. Poartă-i pe toţi, cum şi Domnul te poartă pe tine. Suportă-i pe toţi în iubire…Fă-ţi răgaz pentru rugăciuni neîncetate, cere pricepere mai multă decât ai. Priveghează având duh neadormit. Vorbeşte cu fiecare în egală deschidere. Poartă bolile tuturor ca un atlet desăvârşit…’ 3*.

Deşi într-o vreme de secularizare sau sărăcire spirituală este greu de organizat şi menţinut comunităţi creştine vii şi dinamice, totuşi Hristos Domnul dăruieşte şi azi oamenilor putere, curaj şi bucurie după măsura credinţei lor în El şi a iubirii lor faţă de El şi de Biserica Sa.

De aceea, El cheamă şi astăzi oameni să fie ucenici ai Săi, pentru a binevesti Evanghelia iubirii milostive şi a păstori pe credincioşi pe calea mântuirii, spre slava Preasfintei Treimi şi bucuria Bisericii. Amin.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note:

1. Irineu, Contra ereticilor, III, 1; în Ioan I. Ică jr, Canonul Ortodoxiei, vol. I, Deisis/ Stavropoleos, 2008, p. 484.
2. Sf. Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Omilia 60, 1, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1998, p. 296.
3. Sf. Ignatie Teoforul, ‘Către Policarp’, I, 2-3; în Canonul Ortodoxiei, vol. 1, Ed. Deisis/ Stavropoleos, 2008, p. 457.

Did you like this? Share it: