Autorul încearcă să pună de acord concepții ortodoxe cu superstiții și basme/ apocrife eterodoxe/ urme de mitologii păgâne, străduindu-se ca, din exemplele propuse, să deducă o etică ortodoxă care în mod evident nu reiese din textele folclorice propuse.

El suprapune folclorului teologia și etica ortodoxe, dar în cea mai mare parte a cazurilor, ele nu sunt asumabile de către literatura populară/ folclorică pe care o invocă în sprijinul demonstrațiilor sale.

Ne vom opri mai departe la câteva exemple.

În ceea ce privește crearea lumii, „Cel de sus în săvârșirea ei nu a crezut de prisos nu numai lucrul Diavolului, ci chiar sfatul și ajutoarele celor mai umile dobitoace: al ariciului, al albinei (s. n.). Lumea e rezultatul voinței de bine a Divinității, dar această voință de bine s-a infiltrat în sufletul tuturor făpturilor Sale și ele vin să participe la creație. Lumea e astfel o imensă simfonie în care fiecare făptură, de carne sau de piatră, își spune glasul său la semnul magic la degetului Celui Preaputernic”[1].

Nu! În concepția ortodoxă nu participă nimeni la actul creației, alături de Dumnezeul treimic. Nu Îl „ajută” pe Dumnezeu nicio existență creată pentru ca să zidească alte creaturi. „Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?” (Rom.11, 34). Numai Dumnezeu-Cuvântul este numit Înger de mare sfat, Sfetnic minunat[2].

Dimpotrivă, în miturile păgâne își fac apariția astfel de intervenții, ale creaturilor.

În schimb, toată teologia creștin-ortodoxă susține că singurul Ziditor al lumii este Dumnezeul treimic. Temeliile acestei credințe se află în Scriptură, chiar în pasaje care au plăcut foarte mult poeților (romanticilor în general), cum ar fi capitolele 38 și 39 din Iov[3].

Poetizând Psaltirea, Dosoftei dogmatiza în versuri: A Ta este, Doamne, lumea şi pământul, / Ce le-ai împlut singur dintâi cu cuvântul (Ps. 23, 1-2); Ce-au poruncit sângur cu cuvântul / De s-au făcut ceriul şi pământul (Ps. 133, 13-14).

Dumnezeu a gândit lumea din veşnicie şi a adus-o întru existenţă atunci când a dorit, într-o armonie deplină, nemaiexistând nimeni care să cunoască sfatul Treimii şi gândul Său: Cela ce-au pus stelelor măsură / Şi numere careaş pre făptură [care a dat nume stelelor], / Mare este Domnul de tărie, / Şi gândul Lui nime nu-i să-l ştie (Ps. 146, 13-16).

La creația lumii materiale nu au participat Îngerii – care fuseseră aduși întru ființă anterior – ci ei doar au asistat și au lăudat pe Dumnezeu.

Conform hexaimeronului ortodox (din care am mai citat cu alte ocazii: vezi, spre exemplu, Palia istorică, având integrat comentariul Sfântului Epifanie al Salaminei), diavolul a căzut în ziua a patra a creației și, cu atât mai mult după cădere, nu a avut nicio contribuție la zidirea lumii.

Cred că e de prisos să mai aducem argumente pentru a demonstra faptul că, în creștinism, ființele fără rațiune nu participă la crearea lumii.

Așa încât ceea ce susține O. Papadima că ar fi viziune ortodoxă în astfel de credințe folclorice sunt simple adaosuri eretice sau rămășițe ale unei perspective precreștine.

Faptul că în textele aduse în atenție de autor există și unele elemente creștine nu este suficient pentru a susține ortodoxia lor.

Un alt exemplu:

„Între stele și pământ sunt vămile văzduhului. Ele sunt cutreierate și de diavoli. În orice loc din văzduh și pământ sunt diavoli. Fiindcă atunci când Dumnezeu i-a blestemat pe îngerii răzvrătiți din cer și-a început căderea lor, au prins a cădea atâția încât părea că rămâne cerul pustiu. Atunci a strigat Sfete Arhanghel: Stați! Și fiecare a încremenit, diavol, unde l-a prins porunca. Pe aceștia îi urmăresc stelele cu ochii și sfântul Ilie cu trăsnetul. Ei se ascund în orice, în pietre, în oameni. A întrebat odată Sfântul Ilie pe Dumnezeu: Dar, Doamne, dacă se ascunde diavolul în om, îl trăznesc? – Da, a răspuns Domnul, și eu îi voi duce îndată sufletul în rai”[4].

Existența în sine a vămilor văzduhului reprezintă o perspectivă ortodoxă.

Restul însă e…imaginație care brodează în jurul unor concepții ortodoxe.

Autorul notează: „Departe de a fi un conglomerat de superstiții, credințele acestea – văzute astfel prin spiritul care le străbate – încheagă, precum am spus, o viziune organică, în sens creștin, a lumii noastre. […] E un creștinism – dacă vreți rudimentar, fără prea multe putințe de zboruri în transcendent – dar organic și adânc[5].

Se vede de departe că autorul forțează concluziile…


[1] Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii…, op. cit., p. 14.

[2] Isaia 9, 5: „Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie”.

[3] „Unde erai tu, când am întemeiat pământul? Spune-Mi, dacă ştii să spui.  Ştii tu cine a hotărât măsurile pământului sau cine a întins deasupra lui lanţul de măsurat? În ce au fost întărite temeliile lui sau cine a pus piatra lui cea din capul unghiului, atunci când stelele dimineţii [îngerii] cântau laolaltă şi toţi îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau [vorbește Hristos/ Înțelepciunea/ Dumnezeu-Cuvântul]?

Cine a închis marea cu porţi, când ea ieşea năvalnică, din sânul firii, și când i-am dat ca veşmânt negura şi norii drept scutece, apoi i-am hotărnicit hotarul Meu şi i-am pus porţi şi am zis: până aici vei veni şi mai departe nu te vei întinde, aici se va sfărâma trufia valurilor tale?

Ai poruncit tu dimineţii, vreodată în viaţa ta, şi i-ai arătat aurorei care este locul ei, ca să apuce pământul de colţuri şi să scuture pe nelegiuiţi de pe pământ? În revărsatul zorilor, pământul se face roşu ca roşiile peceţi şi ia culori ca de veşmânt. Cei răi rămân fără noaptea (prielnică lor) şi braţul ridicat este frânt.

Ai fost tu până la izvoarele mării sau te-ai plimbat pe fundul prăpastiei? Ţi s-au arătat oare porţile morţii şi porţile umbrei le-ai văzut? Ai cugetat oare la întinderea pământului? Spune, ştii toate acestea? Care drum duce la palatul luminii şi care este locul întunericului, ca să ştii să-l călăuzeşti în cuprinsul lui şi să poţi să nimereşti potecile care duc la el acasă?

Tu ştii bine, căci atunci erai născut şi numărul zilelor tale e foarte mare. [Dumnezeu Își arată înțelepciunea supremă în fața căutărilor umane care bâjbâie – n.n.]. Ai ajuns tu la cămările zăpezii? Ai văzut tu cămările grindinei, pe care le ţin deoparte pentru vremuri de strâmtorare, pentru zilele de bătălie şi de război?

Unde se risipesc aburii şi se răspândeşte pe pământ vântul de la răsărit? Cine a săpat albie puhoaielor cerului şi cine a croit drum bubuitului tunetului, ca să plouă pe un pământ nelocuit şi pe o pustietate unde nu se află fiinţă omenească și să adape ţinuturile sterpe şi uscate şi să scoată pajişte de iarbă din întinderea pleşuvă?

Are ploaia un tată? Cine a zămislit stropii de rouă?  Din sânul cui a ieşit gheaţa? Şi cine este cel ce naşte promoroaca din cer? Apele se încheagă şi se întăresc ca piatra şi fala mării se face sloi! Poţi tu să legi cataramele Pleiadelor sau să deznozi lanţurile Orionului? Poţi tu să scoţi la vreme cununa Zodiacului şi vei fi tu cârmaci Carului Mare şi stelelor lui?”, etc.

[4] Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii…, op. cit., p. 22.

[5] Idem, p. 23.

Did you like this? Share it: