Zi: 24 septembrie 2012

Interviuri de conștiință (vol. 1) [1]

45 comments

Interviuri de conștiință

(vol. 1)

          *

Realizate

de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Teologia în viața noastră

 Cu Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Popescu[1]

Prima parte. 8 iulie 2008[2]

Pr. Dorin Picioruș: Părinte Profesor Dumitru Popescu ne bucurăm foarte mult că dumneavoastră ați acceptat acest interviu cu noi…Poate [chiar] o carte de interviuri…

Pentru că în opinia noastră, interviul este o sinteză a vieții…[Și, în cazul de față, a] înțelepciunii dumneavoastră…

Și iată acum, la 79 de ani, dumneavoastră puteți vorbi cu foarte multă pătrundere despre ce înseamnă teologie, viață teologică sau [despre] problemele cu care noi ne confruntăm…

[Și] prima noastră întrebare ar fi: Cum vedeți teologia, modul de a face teologie, de la vârsta dumneavoastră? De la capacitatea aceasta pe care toată lumea o recunoaște la dumneavoastră…aceea că sunteți un spirit foarte sintetic…

Cum observați…cum faceți teologie…cum gândiți teologic la această vârstă [la care ați ajuns]?

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Teologia înseamnă vorbire despre Dumnezeu. Și în nenumărate ocazii am înțeles că una e să faci teologie la catedră…și alta e: să te rogi în Biserică.

Fiindcă – e adevărat – teologia este vorbire despre Dumnezeu, însă această vorbire trebuie să se întemeieze pe experiența întâlnirii tale cu Dumnezeu, care se realizează numai în cadrul cultului divin.

Iar dacă e lipsită de acest fundament spiritual, teologia riscă să se transforme într-un discurs formal, care poate să lumineze mintea dar niciodată nu poate să încălzească inima.

Și adevărata teologie este teologia care îți dă posibilitatea ca să exprimi în cuvinte cât mai apropiate experiența spirituală pe care o încerci[3] în raportul tău cu Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu, în ființa Lui, rămâne necunoscut. Dar această experiență are caracter apofatic[4]. [Și asta] fiindcă depășește orice concept omenesc, care ar putea să Îl exprime.

[Căci] cu cât e trăirea mai profundă cu atât îți dai seama că n-ai să găsești niciodată cuvintele potrivite ca să poți exprima această experiență cu totul particulară și unică a omului.

Dar pe de altă parte, trebuie avut în vedere că teologia are un rol important. Fiindcă ea este cea care îl călăuzește, care îi indică calea pe care trebuie să se desfășoare această experiență spirituală.

[Iar] o experiență spirituală care e lipsită de lumina rațiunii pierde calea care te duce către Dumnezeu…

Pr. Dorin Picioruș: Corect!…

Pr. Prof. Dumitru Popescu:  …și se poate întâmpla ca să te refugiezi de lume, într-un turn de fildeș, care îți rupe orice contact, autentic și real, și cu Dumnezeu și cu realitatea lumii în care trăiești.

[Pentru că] de multe ori se pleacă de la premisa că spiritualitatea trebuie să fugă de lume. [Și asta] pentru că lumea „e stăpânită de diavol”, e „rea” și „te îndepărtează” de Dumnezeu…

Însă adevărul e, că din punct de vedere biblic, concepția despre lume are două semnificații.

Pe de o parte este lumea răului, este lumea care te îndeamnă la păcat…

Dar, pe de altă parte, nu trebuie să uităm că această lume a fost creată de Dumnezeu, și oricât este ea contaminată de păcat…[păcatul] nu a putut să îi distrugă esența ei bună.

Fiindcă Dumnezeu este mai puternic decât diavolul și decât păcatul care poate să contamineze lumea.

Și de aceea trebuie făcută această deosebire între lumea rea și lumea bună. Fiindcă, dacă le amesteci pe cele două, sau ajungem la o concepție foarte optimistă despre spiritualitate, care nu îți mai dă posibilitatea să te lupți cu răul din tine și din lume, sau evadezi din lume (cum spuneam mai înainte), ca să nu mai poți să răspunzi la problemele [cu] care [se] confruntă omul și societatea contemporană.

[Iar] adevărata teologie este cea care știe să țină echilibrul între gândire și experiența spirituală.

Pentru că o teologie care face abstracție de trăirea spirituală se transformă în pură speculație despre Dumnezeu. Care nu mai poate să-ți încălzească inima, care te poate încânta din punct de vedere intelectual dar nu are rezonanță cu viața și cu existența umană.

[Și aici] aș putea să spun că una dintre marile probleme…grave…care confruntă creștinismul contemporan constă în faptul că această teologie speculativă l-a făcut pe om să uite de viața spirituală și l-a făcut să se angajeze numai într-o acțiune exterioară.

[Acțiune exterioară] care nu mai poate să exprime adevărata putere spirituală a creștinismului, care e menită să schimbe omul și societatea în care [el] trăiește.

[Și] creștinismul a pierdut enorm…pentru că a neglijat viața spirituală.

[De]sigur, au existat cazuri [în] care s-a pus invers [accentul]. S-a pus accentul atât de mult pe viața interioară în detrimentul celei exterioare încât omul s-a mulțumit numai să privească către Dumnezeu fără să-și mai dea seama că la Judecata din urmă, Mântuitorul Iisus Hristos îl va judeca după faptele făcute pentru aproapele său. Fiindcă El îți cere să faci pentru aproapele ceea ce îți cere să faci pentru El.

Din această cauză, trebuie să ținem echilibrul între o teologie care pune în evidență trăirea și viața spirituală și o spiritualitate care trebuie să țină seama de luminile rațiunii.

[Pentru că] spiritualitatea nu trebuie să fugă de lume ci să îl înalțe pe om către Dumnezeu.

Pentru că Mântuitorul spune că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său L-a dat pentru mântuirea lumii”.

Căci lumea este bună în esența ei.

Însă, pe de altă parte, asta nu înseamnă că lumea e atât de bună încât să uităm de existența păcatului în ea.

Iar Ortodoxia are marele merit pentru faptul că, pe de o parte, îl îndeamnă pe om la fapte bune…pentru că mântuirea se obține prin credință și…

Pr. Dorin Picioruș: fapte bune…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: …fapte bune…dar, pe de altă parte, pune accentul pe lupta cu patimile din ființa omului.

[Iar] dacă lumea, la ora actuală, a ajuns să fie dominată de atâta agresivitate și violență [asta] se datorează faptului că se pleacă de la ideea nefericită de predestinație divină, care îi face pe unii să fie „destinați la mântuire” iar pe alții „să se piardă”…

Pr. Dorin Picioruș: Da!…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: …fiindcă nu e omul cel care își hotărăște soarta[5] lui ci Dumnezeu „hotărăște”[6] pentru om.

Însă în cazul ăsta[7] nu mai văd ce rost are să te mai cheme Dumnezeu la judecată, dacă tot ceea ce faci tu este dependent de voința Creatorului și faptele nu au nimic de-a face cu voința omului.

[Însă] Dumnezeu te ajută cu condiția să depui și tu un efort personal, care e necesar. [Pentru] ca să adaugi lucrarea ta la lucrarea lui Dumnezeu…și să te lupți cu patimile din tine, să te ridici peste ele, ca să poți să iubești pe Dumnezeu și pe semenii tăi.

[Fiindcă] totdeauna creștinismul a vorbit despre iubirea de aproapele ca fiind nedespărțită de iubirea de Dumnezeu. Pentru că este o legătură fundamentală între ele…Căci, așa cum spune Apostolul Ioan, cum poți să spui că Îl iubești pe Dumnezeu, pe Care nu Îl vezi, dacă nu îl iubești pe aproapele tău, pe care îl vezi?

Iar, în consecință, semnul iubirii mele pentru aproapele este semnul iubirii mele pentru Dumnezeu.

[2] Fila audio are 20. 58 minute.

[3] O experiezi, o trăiești.

[4] Care presupune o continuă înțelegere, aprofundare.

[5] Soartă e folosit aici cu înțelesul de traiectorie asumată a vieții tale spre veșnicie și nu cu sensul păgân de destin implacabil.

[6] În sensul că Dumnezeu decide în locul omului…alungând astfel orice idee de libertate din existența noastră personală. Aceasta e perspectiva nefastă a teoriei protestante a predestinației.

[7] Dacă privim lucrurile din perspectiva predestinației învățate de Jean Calvin. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Jean_Calvin.

Note la „Codul canoanelor Bisericilor orientale”

Leave a comment

*** Codul canoanelor Bisericilor Orientale, pro manuscripto, text paralel latin-român, trad. și editare de Pr. Drd. Iuliu Vasile Muntean, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001, 777 p.

*

Însă în loc să aflu din cartea cât o cărămidă care sunt, pentru Biserica Romano-Catolică, Bisericile Orientale Catolice, le-am găsit online. Aici. Adică tot ceea ce catolicii au putut să fărâmițeze și să atragă la „unirea” cu ei din Bisericile Ortodoxe sau din altele eterodoxe.

Fapt pentru care acest „cod canonic”, adoptat de papa Ioan Paul al II-lea la 1 octombrie 1991, se adresează tuturor acestor „biserici” în parte:

Lista Bisericilor Catolice Orientale:

„De rit alexandrin:

De Rit Antiohian(sau vest-sirian):

  • Maronite Church (patriarhie): Liban, Cipru, Iordania, Israel, Palestina, Egipt, Siria, Argentina, Brazilia, SUA, Australia, Canada, Mexic
  • Syrian Catholic Church (patriarhie): Liban, Irak, Iordania, Kuwait, Palestina, Egipt, Sudan, Siria, Turcia, SUA, Canada, Venezuela
  • Syro-Malankara Catholic Church (arhiepiscopie majoră): India, SUA

De Rit Catolic Armean:

  • Biserica Armeano-Catolică (patriarhie): Liban, Iran, Irak, Egipt, Siria, Turcia, Palestina, Ucraina, Franta, Grecia, America Latina, SUA, Canada, Europa de Est

De Rit Est-Sirian(sau Chaldeean):

De rit bizantin (sau constantinopolitan), cunoscute ca „biserici greco-catolice”:

*

Însă din conținutul „codului canonic” de față rezultă faptul că Biserica lui Hristos „subzistă în Biserica catolică cârmuită de urmașul lui Petru și de Episcopii în comuniune cu el”, p. 9.

Ce dialog mai poate avea catolicismul cu Ortodoxia…dacă Biserica Romano-Catolică se consideră „singura Biserică a lui Hristos”? Am citat „canonul 7” din acest „cod canonic”.

Din can. (can. = canon) 28. 2 aflăm numai că e vorba de biserici care „își au originea în tradițiile Alexandrină, Antiohiană, Armeană, Caldeeană și Constantinopolitană”, p. 17, dar fără toate aceste denumiri ale lor, așa cum am găsit în Wikipedia.

Din can. 43, p. 25, aflăm cine se consideră papa de la Roma în „codul canonic romano-catolic”:

„Episcopul Bisericii din Roma, în care dăinuie sarcina dată de Domnul doar lui Petru, primul dintre Apostoli, care trebuie transmisă succesorilor săi, este capul Colegiului Episcopilor, Vicarul lui Hristos și Păstorul Bisericii universale aici pe pământ; de aceea el, în virtutea sarcinii sale, are puterea ordinară supremă, deplină, nemijlocită și universală în Biserică, [putere] pe care o poate exercita întotdeauna în mod liber”.

Am citat întregul „canon”…din care rezultă că papa e „dumnezeul pământean al bisericii romano-catolice”.

*

Însă câte neadevăruri cuprinde „canonul 43”?

1. Că doar în el „dăinuie” harisma preoției;

2. că doar Sfântul Petru a primit-o…și nu toți Sfinții Apostoli;

3. că Sfântul Petru a fost deasupra celorlalți Sfinți Apostoli;

4. că preoția totală e numai în membrii succesiunii papale;

5. că e vicarul lui Hristos;

6. că e păstorul Bisericii universale;

7. că are putere decizională absolută și

8. că se vede deasupra Bisericii.

Un „canon” plin de falsuri teologice și istorice strigătoare la cer.

*

Din can. 44. 1 rezultă că poate fi ales papă și cineva care nu e episcop. Însă înainte de a deveni papă trebuie hirotonit episcop, p. 25.

Iar din can. 44. 2 aflăm că papa poate „să renunțe la funcția sa” iar renunțarea sa „nu trebuie aprobată de nimeni”, p. 25.

Dar dacă vrea să revină…după ce a renunțat…mai poate?

Din can. 91, p. 49, rezultă că „patriarhul” unei biserici orientale unită cu Roma „trebuie să fie pomenit la Divina Liturghie și în laudele divine, după Pontiful Roman, de către toți Episcopii și de către toți clericii, după prescrierile cărților liturgice”.

*

Însă mă interesează cel mai mult capitolul referitor la Taine, care începe la p. 361.

Despre botez, de la p. 365.

În can. 675. 1 se spune că la botez folosesc apă naturală și că botează în numele Sfintei Treimi, p. 365.

În caz de necesitate, cf. can. 677. 2, „botezul poate fi administrat în mod licit de către diacon sau, când acesta este absent sau împiedicat [să o facă], [de] un alt cleric, ori un membru al unui institut de viață consacrată sau oricare alt credincios creștin; tatăl sau mama” copilului, p. 365-367.

Cf. can. 680,  „fătul avortiv”, adică copilul născut printr-un avort spontan, „dacă este viu și aceasta este posibil, va fi botezat”, p. 367.

Cf. can. 681. 2, copilul găsit de către cineva abandonat, dacă nu se știe dacă a fost botezat…se va boteza, p. 367.

Cf. can. 681. 3, cei care sunt „lipsiți de uzul rațiunii” (alienații mintali sau cu tot felul de degenerări la nivelul creierului) vor fi botezați, p. 367.

Nașul la botez, can. 684. 1, p. 369/ și e interesant faptul că patriarhul unei astfel de biserici unite cu Roma „sfințește” „sfântul mir” și nu papa, cf. can. 693, p. 373/ și în can. 695. 1 se stipulează faptul că „ungerea cu sfântul mir trebuie să fie administrată împreună cu botezul”, p. 373, deși romano-catolicii nu le administrează împreună.

Can. 697 spune că „Divina Euharistie va fi administrată credinciosului creștin cât mai repede, după botez și ungerea cu sfântul mir”, p. 375. Se poate înțelege de aici faptul…că nu e neapărat să fie administrată în aceeași zi cu botezul și mirungerea.

În can. 698, primul care se ocupă de euharistie, se spune că preotul, la liturghie, „acționează în persoana lui Hristos asupra ofrandei Bisericii”, p. 375. Adică e un fel de hristos, care repetă cuvintele de instituire…și darurile „devin” Hristos.

*

Și iată, din nou, cum nu poate exista „con-celebrare” a romano-catolicilor sau a greco-catolicilor de la noi…cu ortodocșii: „Sacerdoților catolici le este interzisă concelebrarea Divinei Liturghii împreună cu sacerdoți sau miniștri necatolici”, can. 702, p. 377.

Adică atunci când ÎPS Nicolae Corneanu „s-a împărtășit” cu greco-catolicii…nu a fost o eroare numai din perspectivă ortodoxă ci și din perspectivă greco-catolică…Pentru că ierarhii greco-catolici, potrivit „canonului 702”, nu aveau voie „să concelebreze” și, implicit, „să se împărtășească” împreună cu un ierarh ortodox.

*

spovedanie mai înainte de împărtășire, cf. can. 718, p. 383/ doar preotul spovedește, cf. can. 722, p. 385/ Cf. can. 726. 1 și 2, pentru un păcat grav, facultatea de a spovedi îi poate fi retrasă preotului, el nemaiputând spovedi niciunde pe fața pământului, p. 387/

în can. 733. 1 se spune ce e „sigiliul sacramental” = păstrarea secretului spovedaniei de către preot, p. 391/ can. 740 spune că „ungerea bolnavilor”, adică corelativul Sfântului Maslu al nostru, poate fi primit și de „credincioșii creștini, grav bolnavi, care și-au pierdut simțurile sau uzul rațiunii”, p. 393.

numai episcopul „hirotonește”, can. 744, p. 395/ poate fi „hirotonit” „numai  bărbatul botezat”, can. 754, p. 399/ can. 759. 1: diacon la 23 de ani și preot la 24 de ani, p. 401/ can. 800. 1 spune că bărbatul se poate căsători la 16 ani și femeia la 14 ani, p. 423/

în can. 813, p. 427 este interzisă căsătoria între un catolic și un necatolic dacă nu are „permisiunea prealabilă a autorității competente”, adică a episcopului/ can. 1386. 3 vorbește despre oprirea dreptului de a sluji al unui preot, p. 685/

*

Codexul canonic de față are „1546 de canoane”, p. 759.

Cu soarele la braț

Leave a comment

  • „România e o ţară de telespectatori”.
  • PSD a făcut acord de colaborare cu Partida Romilor.
  • „Uitarea este indiferenţă, iertarea este un gest de responsabilitate”.
  • Mâna Sfintei Tecla, Întâia Muceniță a Bisericii și Întocmai cu Apostolii, se află într-o Biserică din Sarajevo.
  • 3, 3 miliarde de lei: prețul „prieteniei” dintre Ion Cristoiu și T. Băsescu.
  • Trecătoarea și mormântul Sfintei Tecla. În Siria…
  • Dacă ar fi fost religia „a garbage” [un gunoi]…s-ar mai fi muncit cineva să o ironizeze? Însă tocmai pentru că nu e…de aceea vor „să o demitizeze”.

Note la teza doctorală a Părintelui Profesor Vasile Citirigă [2]

Leave a comment

Partea întâi…
***
trupul lui Hristos cel înviat este izvor de viață dumnezeiască, p. 76/ „În Biserică există bazele sobornicității”, p. 77/ relația dintre episcop și comunitate, p. 78-79/

*

Cap. II. Sfânta Treime, comuniune mai presus de fire, ca bază a conlucrării dintre preoția specială și preoția universală, p. 83 sq.

autorul apreciază definiția lui Homiakov: Biserica este „viața lui Dumnezeu în oameni”, p. 83/ „la Cincizecime găsim originea ca putere a tuturor Tainelor și în Taine găsim cel mai evident pe Duhul Sfânt în Biserică, așa că, mai ales pe baza Sfintelor Taine, putem susține că Biserica este templu al Duhului Sfânt”, p. 85/ teologia îndumnezeirii, conchide autorul, are la baza ei liberul arbitru și harul Sfântului Duh, p. 87/

faptele bune, născându-se din ontologia noastră restaurată, „au un profund caracter ontologic și soteriologic”, p. 88/ și subliniază lucrul foarte important…și anume acela că în Ortodoxie persoana Sfântului Duh nu se confundă cu harul necreat pe care ea îl dăruie, p. 88/ „Conform Sfintei Scripturi, Hristos devine o persoană istorică numai în Duhul (Matei 1, 18-20; Luca 1, 35), ceea ce înseamnă că fundamentele Hristologiei sunt puse pnevmatologic”, p. 90/

„Duhul Sfânt nu intervine a posteriori în structura Hristologiei ca un ajutor care învinge distanța dintre existența obiectivă a lui Hristos și a noastră”, p. 91/ Cincizecimea este „un act de putere [dumnezeiască] dar și un act revelațional”, p. 92/ „singura prezență a lui Hristos în lume este cea în compania Sfântului Duh”, p. 92/ eclesiologia e înrădăcinată în același timp în hristologie și pnevmatologie, p. 92/

„Duhul este acela care [îl] deschide pe om lui Hristos ca să prindă chip sau formă în el”, p. 94/ prezența sufletului în tot trupul e ca prezența lui Dumnezeu în toți membrii Bisericii, p. 101/ „Esența raporturilor dintre preoția universală și cea sacramentală o constituie ascultarea în iubire, care este de origine divină și care se află dincolo de dihotomia libertății și a autorității, fiindcă ea vine din perfecțiunea vieții în Hristos și în Duhul Sfânt”, p. 104/

*

Cap. III. Rolul preoției universale în Biserică, p. 105 sq.

fundamentare scripturală bogată/ „orice mirean este preot prin existența lui, căci întreaga sa viață este un șir întreg de jertfe, iar cel mai mare dar pe care îl face lui Dumnezeu este viața sa însăși”, p. 114/ „vocația misionară”, p. 115/ capacitățile creatoare ale omului, p. 116/ „temeiul antropologic al responsabilității”, p. 116/ În Biserică toți suntem răspunzători pentru fiecare în parte, p. 118 dar și pentru viața și mântuirea întregii umanități și a creației/

mântuirea gândită individualist e „o periculoasă degenerare”, p. 119, a soteriologiei/ prin Sfintele Taine „se exercită puterea sfințitoare a Bisericii”, p. 127/ Da, e adevărat, „didascalii  au apărut ca dar, nu ca funcție” în Biserică, p. 134. Și întotdeauna va fi la fel, când Dumnezeu va dărui unor oameni harisme dumnezeiești pentru întărirea Bisericii și pentru misiune/ desăvârșirea e un țel al tuturor creștinilor, p. 153/

*

Cap. IV. Preoția universală în societate, p. 163 sq.

mirenii sunt în același timp Biserică și lume, p. 164/ „prezența laicului în lume este o epicleză continuă”, p. 169/„Liturghia este școala și laboratorul unde se pregătește misiunea” Bisericii, p. 173/ „rătăcirea de la adevăr a devenit în ultimul timp o rană deosebit de dureroasă pe trupul Bisericii”, p. 178/ mărturia eclesială a mirenilor, p. 192/

„În Biserica Ortodoxă materia este socotită un vehicul al harului de la Dumnezeu la credincios”, p. 213/

*

Concluzii, p. 221-231/ distincția între dumnezeieștile harisme și Sfânta Preoție, p. 223/

*

O carte bine structurată și concentrată. Fără derapaje teologice mari și întristătoare.

Raportările la Sfinți Părinți și la teologi sunt peste tot…numai că nu prezintă o mergere la surse și lucru pe text.

De asemenea, autorul nu a făcut nicio raportare la textele liturgice în teza sa…sau la textele dogmelor și ale canoanelor Bisericii.

Folclorul în concepția „tradiționaliștilor” [4]

Leave a comment

Mitul blajinilor/ rohmanilor, considerat de autor „de toată frumusețea și înțelepciunea”[1] – ivit „dintr-un ecou al unui capitol din mult răspândita Alexandrie, acela al întâlnirii lui Machedon cu brahmanii”[2] – reprezintă un alt exemplu de contagiune între perspective religioase diferite.

Faptul că lumea blajinilor prezintă aspecte care pot fi împrumutate din viziunea creștină a lumii sfinților este un aspect care nu ne îngăduie totuși să încreștinăm un mit care nu are nimic de-a face cu Ortodoxia:

„Rohmanii unde sunt ei, postesc tot anul pentru noi, ei țin lumea cu postul, ca să nu ne prăpădim. Numai odată pe an se înfruptă, cu aceea ce rămâne din găoacele de la noi, când coacem de Paști, de aceea e păcat tare să scurgi atunci ouăle”[3].

De multe ori, etica și teologia ortodoxe sunt împletite cu explicații sau adaosuri populare care sunt greu de segregat (mai ales pentru necunoscători) și care creează impresia falsă a unui creștinism curat și autentic:

„O credință bucovineană spune că, după ce a desăvârșit creația, Dumnezeu S-a suit la ceruri cu sfinții Săi și a făcut acolo altă lume: Dumnezeu are în cer de toate, ca și aice. Parcă dacă n-am avea noi pâne, nu ni-ar da Dumnezeu? De ce dimineața găsești pe frunzele copacilor ceva dulce ca mierea? Aceea e mana lui Dumnezeu”[4].

Unele concepții sunt întru totul ortodoxe, dar puține. Ca spre exemplu: „Sufletul când vine de la Dumnezeu, e așa de strălucitor, ca o lumină strălucitoare și frumoasă”[5].

Nu vedem însă în ce constă „pitorescul” și „ingenuitatea” și „puritatea gândirii populare”[6] într-o construcție pe cât de fantezistă, pe atât de rudimentară și lipsită de sens ca aceasta: „Dumineca Mare e tot duminica asta, numai cât este mai mare decât toate duminicile de peste an; Dumineca Mare e mama Domnului Hristos. […] Sf. Luni e văcar; el e pe vite, pe oi, pe toate vitele; numai pe cai nu, căci caii sunt ai dracului”[7].

Necreștină este și antropomorfizarea elementelor cosmice neînsuflețite, ca pământul, stelele, vântul, sau optica folclorică despre imperfecțiunea creației:

„Vântul e om; stă în al treilea scaun în jos de la Dumnezeu și Dumnezeu îi dă voie când să deie vânt și cât de tare” sau „Vântul e om. Când șuieră tare, atunci el țipă, că se zgârie în mărăcinii de prin gard”[8].

„Pământul e om viu și el, are sânge și vine de sânge ca omul”[9], numai că Dumnezeu a transformat sângele pământului în apă pentru ca oamenii să poată ara mai departe.

„La început soarele și luna își mergeau calea lor zilnică prin aer și le era foarte greu […]. A fost necesară un fel de clacă făcută de toți sfinții din porunca lui Dumnezeu, care din pietre scumpe aduse din adânc, din țara rohmanilor, au clădit cerul ca o imensă cupolă tare și transparentă”[10].

Adică Dumnezeu nu e chiar atât de atotputernic și atotștiutor: El creează, în viziunea folclorică, lumea cu imperfecțiuni și defecte, clădește un univers care are nevoie de reparații și renovări, așa cum se petrec lucrurile în existența umană cotidiană.

Și aici are dreptate O. Papadima să remarce foarte adesea faptul că, pentru optica populară, ce e pe pământ este și în cer. Cu alte cuvinte, nu există o diferență fundamentală, ontologică, între transcendență și imanență.

Mai grav, diavolul e cel care face uneori rectificările:

„Încă din zilele dintâi ale creației, el, Diavolul, a observat că nu e lumină: Doamne, nu se vede! Și Dumnezeu a făcut luminătorii. El a băgat de seamă că oamenii dintâi n-au cu ce se hrăni – și Dumnezeu a făcut grânele și plantele”[11].

Satana pare chiar mai important decât Dumnezeu, ceea ce autorul nu poate să ne convingă că este o atitudine și o perspectivă măcar convergentă cu cea ortodoxă.

Și, după cum remarcă însuși O. Papadima, „nici Diavolul aproape nu e privit cu dușmănie” și există „legende care îl privesc pe Diavol cu și mai multă îngăduință – cu un fel de compătimitoare simpatie chiar”[12], cum ar fi:

„Dracii de aceea trebuie să fie, căci altfel n-ar avea cine ridica soarele. Soarele e tare fierbinte […] În fiecare zi trebuie șaptezeci și șapte de draci ca să-l rădice. Cât e de mare, ei pun mâna pe dânsul, nu-i frige; iar cum îl scot afară toți cad arși și a doua zi vin alții în loc [adică numărul lor e infinit?]”[13].

Pe când dracii par a munci mult, în schimb „Dumnezeu are câteodată în concepția populară gesturi de o neînduplecată cruzime: Lui Sf. Ilie i-a luat Dumnezeu o mână căci trântea prea tare [cu fulgerul, probabil]”[14], etc.

Putem continua astfel cu exemplele, dar credem că este de ajuns pentru ceea ce ne interesează.

Este evident însă că O. Papadima nu a solicitat atât literatura folclorică, pentru studiul său, cât mai degrabă miturile sau legendele folclorice. Ne amintim că și Eminescu începuse o epopee cosmogonică, Genaia (cca. 1868), în care vroia să înfățișeze „creațiunea pământului după o mitologie proprie română” (cf. M. Eminescu, Opere, IV, ed. Perpessicius, București, Ed. Academiei RPR, 1952, p. 459 ș. u.), dar a părăsit-o (putem spune) în fașă.

Concluzia lui O. Papadima este aceea că: „creștinismul folclorului nostru e o realitate, dar o realitate specifică lui, nu una pur teologică, adică de o nedezmințită fidelitate față de dogme. În paginile acestei cărți vin […] multe exemple în care viziunea noastră etnică se depărtează de cea biblică, urmându-și liniile ei proprii de structură, deși rămâne mereu creștină, în spiritul ei”[15].

Exemplele recoltate din culegerile de folclor nu ne conving însă în sensul apologiei susținute de autor.

Suntem de acord cu el că nu pot fi valabile nici încercările de a descoperi întreagă „mitologia latină” în legendele și superstițiile românești, dar nici nu se poate delimita din acest folclor o viziune pur creștină și ortodoxă asupra lumii.

Deși „astăzi noțiunile de folclor și creștinism coincid aproape la noi”[16], această atitudine se datorează diletantismului, atât în materie de teologie, cât și în materie de folclor, a celor care pot să confunde cele două perspective.

Discuția poate deveni oricând mult mai vastă – și aici intervin foarte mulți factori – , însă nu intenționăm să inițiem o dezbatere amplă despre folclorul românesc, ci doar să discutăm despre ideologia unui curent literar, gândirismul.

[1] Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii…, op. cit., p. 44.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 45.

[5] Idem, p. 112.

[6] Idem, p. 101.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 98.

[9] Idem, p. 100.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 125.

[12] Idem, p. 126.

[13] Idem, p. 127.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 206.

[16] Idem, p. 207.