Mitul blajinilor/ rohmanilor, considerat de autor „de toată frumusețea și înțelepciunea”[1] – ivit „dintr-un ecou al unui capitol din mult răspândita Alexandrie, acela al întâlnirii lui Machedon cu brahmanii”[2] – reprezintă un alt exemplu de contagiune între perspective religioase diferite.

Faptul că lumea blajinilor prezintă aspecte care pot fi împrumutate din viziunea creștină a lumii sfinților este un aspect care nu ne îngăduie totuși să încreștinăm un mit care nu are nimic de-a face cu Ortodoxia:

„Rohmanii unde sunt ei, postesc tot anul pentru noi, ei țin lumea cu postul, ca să nu ne prăpădim. Numai odată pe an se înfruptă, cu aceea ce rămâne din găoacele de la noi, când coacem de Paști, de aceea e păcat tare să scurgi atunci ouăle”[3].

De multe ori, etica și teologia ortodoxe sunt împletite cu explicații sau adaosuri populare care sunt greu de segregat (mai ales pentru necunoscători) și care creează impresia falsă a unui creștinism curat și autentic:

„O credință bucovineană spune că, după ce a desăvârșit creația, Dumnezeu S-a suit la ceruri cu sfinții Săi și a făcut acolo altă lume: Dumnezeu are în cer de toate, ca și aice. Parcă dacă n-am avea noi pâne, nu ni-ar da Dumnezeu? De ce dimineața găsești pe frunzele copacilor ceva dulce ca mierea? Aceea e mana lui Dumnezeu[4].

Unele concepții sunt întru totul ortodoxe, dar puține. Ca spre exemplu: „Sufletul când vine de la Dumnezeu, e așa de strălucitor, ca o lumină strălucitoare și frumoasă”[5].

Nu vedem însă în ce constă „pitorescul” și „ingenuitatea” și „puritatea gândirii populare”[6] într-o construcție pe cât de fantezistă, pe atât de rudimentară și lipsită de sens ca aceasta: „Dumineca Mare e tot duminica asta, numai cât este mai mare decât toate duminicile de peste an; Dumineca Mare e mama Domnului Hristos. […] Sf. Luni e văcar; el e pe vite, pe oi, pe toate vitele; numai pe cai nu, căci caii sunt ai dracului”[7].

Necreștină este și antropomorfizarea elementelor cosmice neînsuflețite, ca pământul, stelele, vântul, sau optica folclorică despre imperfecțiunea creației:

„Vântul e om; stă în al treilea scaun în jos de la Dumnezeu și Dumnezeu îi dă voie când să deie vânt și cât de tare” sau „Vântul e om. Când șuieră tare, atunci el țipă, că se zgârie în mărăcinii de prin gard”[8].

„Pământul e om viu și el, are sânge și vine de sânge ca omul”[9], numai că Dumnezeu a transformat sângele pământului în apă pentru ca oamenii să poată ara mai departe.

„La început soarele și luna își mergeau calea lor zilnică prin aer și le era foarte greu […]. A fost necesară un fel de clacă făcută de toți sfinții din porunca lui Dumnezeu, care din pietre scumpe aduse din adânc, din țara rohmanilor, au clădit cerul ca o imensă cupolă tare și transparentă”[10].

Adică Dumnezeu nu e chiar atât de atotputernic și atotștiutor: El creează, în viziunea folclorică, lumea cu imperfecțiuni și defecte, clădește un univers care are nevoie de reparații și renovări, așa cum se petrec lucrurile în existența umană cotidiană.

Și aici are dreptate O. Papadima să remarce foarte adesea faptul că, pentru optica populară, ce e pe pământ este și în cer. Cu alte cuvinte, nu există o diferență fundamentală, ontologică, între transcendență și imanență.

Mai grav, diavolul e cel care face uneori rectificările:

„Încă din zilele dintâi ale creației, el, Diavolul, a observat că nu e lumină: Doamne, nu se vede! Și Dumnezeu a făcut luminătorii. El a băgat de seamă că oamenii dintâi n-au cu ce se hrăni – și Dumnezeu a făcut grânele și plantele”[11].

Satana pare chiar mai important decât Dumnezeu, ceea ce autorul nu poate să ne convingă că este o atitudine și o perspectivă măcar convergentă cu cea ortodoxă.

Și, după cum remarcă însuși O. Papadima, „nici Diavolul aproape nu e privit cu dușmănie” și există „legende care îl privesc pe Diavol cu și mai multă îngăduință – cu un fel de compătimitoare simpatie chiar”[12], cum ar fi:

„Dracii de aceea trebuie să fie, căci altfel n-ar avea cine ridica soarele. Soarele e tare fierbinte […] În fiecare zi trebuie șaptezeci și șapte de draci ca să-l rădice. Cât e de mare, ei pun mâna pe dânsul, nu-i frige; iar cum îl scot afară toți cad arși și a doua zi vin alții în loc [adică numărul lor e infinit?]”[13].

Pe când dracii par a munci mult, în schimb „Dumnezeu are câteodată în concepția populară gesturi de o neînduplecată cruzime: Lui Sf. Ilie i-a luat Dumnezeu o mână căci trântea prea tare [cu fulgerul, probabil]”[14], etc.

Putem continua astfel cu exemplele, dar credem că este de ajuns pentru ceea ce ne interesează.

Este evident însă că O. Papadima nu a solicitat atât literatura folclorică, pentru studiul său, cât mai degrabă miturile sau legendele folclorice. Ne amintim că și Eminescu începuse o epopee cosmogonică, Genaia (cca. 1868), în care vroia să înfățișeze „creațiunea pământului după o mitologie proprie română” (cf. M. Eminescu, Opere, IV, ed. Perpessicius, București, Ed. Academiei RPR, 1952, p. 459 ș. u.), dar a părăsit-o (putem spune) în fașă.

Concluzia lui O. Papadima este aceea că: „creștinismul folclorului nostru e o realitate, dar o realitate specifică lui, nu una pur teologică, adică de o nedezmințită fidelitate față de dogme. În paginile acestei cărți vin […] multe exemple în care viziunea noastră etnică se depărtează de cea biblică, urmându-și liniile ei proprii de structură, deși rămâne mereu creștină, în spiritul ei”[15].

Exemplele recoltate din culegerile de folclor nu ne conving însă în sensul apologiei susținute de autor.

Suntem de acord cu el că nu pot fi valabile nici încercările de a descoperi întreagă „mitologia latină” în legendele și superstițiile românești, dar nici nu se poate delimita din acest folclor o viziune pur creștină și ortodoxă asupra lumii.

Deși „astăzi noțiunile de folclor și creștinism coincid aproape la noi”[16], această atitudine se datorează diletantismului, atât în materie de teologie, cât și în materie de folclor, a celor care pot să confunde cele două perspective.

Discuția poate deveni oricând mult mai vastă – și aici intervin foarte mulți factori – , însă nu intenționăm să inițiem o dezbatere amplă despre folclorul românesc, ci doar să discutăm despre ideologia unui curent literar, gândirismul.


[1] Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii…, op. cit., p. 44.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 45.

[5] Idem, p. 112.

[6] Idem, p. 101.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 98.

[9] Idem, p. 100.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 125.

[12] Idem, p. 126.

[13] Idem, p. 127.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 206.

[16] Idem, p. 207.

Did you like this? Share it: