Interviuri de conștiință (vol. 1) [1]
Interviuri de conștiință
(vol. 1)
*
Realizate
de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
***
Teologia în viața noastră
Cu Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Popescu[1]
Prima parte. 8 iulie 2008[2]
Pr. Dorin Picioruș: Părinte Profesor Dumitru Popescu ne bucurăm foarte mult că dumneavoastră ați acceptat acest interviu cu noi…Poate [chiar] o carte de interviuri…
Pentru că în opinia noastră, interviul este o sinteză a vieții…[Și, în cazul de față, a] înțelepciunii dumneavoastră…
Și iată acum, la 79 de ani, dumneavoastră puteți vorbi cu foarte multă pătrundere despre ce înseamnă teologie, viață teologică sau [despre] problemele cu care noi ne confruntăm…
[Și] prima noastră întrebare ar fi: Cum vedeți teologia, modul de a face teologie, de la vârsta dumneavoastră? De la capacitatea aceasta pe care toată lumea o recunoaște la dumneavoastră…aceea că sunteți un spirit foarte sintetic…
Cum observați…cum faceți teologie…cum gândiți teologic la această vârstă [la care ați ajuns]?
Pr. Prof. Dumitru Popescu: Teologia înseamnă vorbire despre Dumnezeu. Și în nenumărate ocazii am înțeles că una e să faci teologie la catedră…și alta e: să te rogi în Biserică.
Fiindcă – e adevărat – teologia este vorbire despre Dumnezeu, însă această vorbire trebuie să se întemeieze pe experiența întâlnirii tale cu Dumnezeu, care se realizează numai în cadrul cultului divin.
Iar dacă e lipsită de acest fundament spiritual, teologia riscă să se transforme într-un discurs formal, care poate să lumineze mintea dar niciodată nu poate să încălzească inima.
Și adevărata teologie este teologia care îți dă posibilitatea ca să exprimi în cuvinte cât mai apropiate experiența spirituală pe care o încerci[3] în raportul tău cu Dumnezeu.
Pentru că Dumnezeu, în ființa Lui, rămâne necunoscut. Dar această experiență are caracter apofatic[4]. [Și asta] fiindcă depășește orice concept omenesc, care ar putea să Îl exprime.
[Căci] cu cât e trăirea mai profundă cu atât îți dai seama că n-ai să găsești niciodată cuvintele potrivite ca să poți exprima această experiență cu totul particulară și unică a omului.
Dar pe de altă parte, trebuie avut în vedere că teologia are un rol important. Fiindcă ea este cea care îl călăuzește, care îi indică calea pe care trebuie să se desfășoare această experiență spirituală.
[Iar] o experiență spirituală care e lipsită de lumina rațiunii pierde calea care te duce către Dumnezeu…
Pr. Dorin Picioruș: Corect!…
Pr. Prof. Dumitru Popescu: …și se poate întâmpla ca să te refugiezi de lume, într-un turn de fildeș, care îți rupe orice contact, autentic și real, și cu Dumnezeu și cu realitatea lumii în care trăiești.
[Pentru că] de multe ori se pleacă de la premisa că spiritualitatea trebuie să fugă de lume. [Și asta] pentru că lumea „e stăpânită de diavol”, e „rea” și „te îndepărtează” de Dumnezeu…
Însă adevărul e, că din punct de vedere biblic, concepția despre lume are două semnificații.
Pe de o parte este lumea răului, este lumea care te îndeamnă la păcat…
Dar, pe de altă parte, nu trebuie să uităm că această lume a fost creată de Dumnezeu, și oricât este ea contaminată de păcat…[păcatul] nu a putut să îi distrugă esența ei bună.
Fiindcă Dumnezeu este mai puternic decât diavolul și decât păcatul care poate să contamineze lumea.
Și de aceea trebuie făcută această deosebire între lumea rea și lumea bună. Fiindcă, dacă le amesteci pe cele două, sau ajungem la o concepție foarte optimistă despre spiritualitate, care nu îți mai dă posibilitatea să te lupți cu răul din tine și din lume, sau evadezi din lume (cum spuneam mai înainte), ca să nu mai poți să răspunzi la problemele [cu] care [se] confruntă omul și societatea contemporană.
[Iar] adevărata teologie este cea care știe să țină echilibrul între gândire și experiența spirituală.
Pentru că o teologie care face abstracție de trăirea spirituală se transformă în pură speculație despre Dumnezeu. Care nu mai poate să-ți încălzească inima, care te poate încânta din punct de vedere intelectual dar nu are rezonanță cu viața și cu existența umană.
[Și aici] aș putea să spun că una dintre marile probleme…grave…care confruntă creștinismul contemporan constă în faptul că această teologie speculativă l-a făcut pe om să uite de viața spirituală și l-a făcut să se angajeze numai într-o acțiune exterioară.
[Acțiune exterioară] care nu mai poate să exprime adevărata putere spirituală a creștinismului, care e menită să schimbe omul și societatea în care [el] trăiește.
[Și] creștinismul a pierdut enorm…pentru că a neglijat viața spirituală.
[De]sigur, au existat cazuri [în] care s-a pus invers [accentul]. S-a pus accentul atât de mult pe viața interioară în detrimentul celei exterioare încât omul s-a mulțumit numai să privească către Dumnezeu fără să-și mai dea seama că la Judecata din urmă, Mântuitorul Iisus Hristos îl va judeca după faptele făcute pentru aproapele său. Fiindcă El îți cere să faci pentru aproapele ceea ce îți cere să faci pentru El.
Din această cauză, trebuie să ținem echilibrul între o teologie care pune în evidență trăirea și viața spirituală și o spiritualitate care trebuie să țină seama de luminile rațiunii.
[Pentru că] spiritualitatea nu trebuie să fugă de lume ci să îl înalțe pe om către Dumnezeu.
Pentru că Mântuitorul spune că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său L-a dat pentru mântuirea lumii”.
Căci lumea este bună în esența ei.
Însă, pe de altă parte, asta nu înseamnă că lumea e atât de bună încât să uităm de existența păcatului în ea.
Iar Ortodoxia are marele merit pentru faptul că, pe de o parte, îl îndeamnă pe om la fapte bune…pentru că mântuirea se obține prin credință și…
Pr. Dorin Picioruș: fapte bune…
Pr. Prof. Dumitru Popescu: …fapte bune…dar, pe de altă parte, pune accentul pe lupta cu patimile din ființa omului.
[Iar] dacă lumea, la ora actuală, a ajuns să fie dominată de atâta agresivitate și violență [asta] se datorează faptului că se pleacă de la ideea nefericită de predestinație divină, care îi face pe unii să fie „destinați la mântuire” iar pe alții „să se piardă”…
Pr. Dorin Picioruș: Da!…
Pr. Prof. Dumitru Popescu: …fiindcă nu e omul cel care își hotărăște soarta[5] lui ci Dumnezeu „hotărăște”[6] pentru om.
Însă în cazul ăsta[7] nu mai văd ce rost are să te mai cheme Dumnezeu la judecată, dacă tot ceea ce faci tu este dependent de voința Creatorului și faptele nu au nimic de-a face cu voința omului.
[Însă] Dumnezeu te ajută cu condiția să depui și tu un efort personal, care e necesar. [Pentru] ca să adaugi lucrarea ta la lucrarea lui Dumnezeu…și să te lupți cu patimile din tine, să te ridici peste ele, ca să poți să iubești pe Dumnezeu și pe semenii tăi.
[Fiindcă] totdeauna creștinismul a vorbit despre iubirea de aproapele ca fiind nedespărțită de iubirea de Dumnezeu. Pentru că este o legătură fundamentală între ele…Căci, așa cum spune Apostolul Ioan, cum poți să spui că Îl iubești pe Dumnezeu, pe Care nu Îl vezi, dacă nu îl iubești pe aproapele tău, pe care îl vezi?
Iar, în consecință, semnul iubirii mele pentru aproapele este semnul iubirii mele pentru Dumnezeu.
[2] Fila audio are 20. 58 minute.
[3] O experiezi, o trăiești.
[4] Care presupune o continuă înțelegere, aprofundare.
[5] Soartă e folosit aici cu înțelesul de traiectorie asumată a vieții tale spre veșnicie și nu cu sensul păgân de destin implacabil.
[6] În sensul că Dumnezeu decide în locul omului…alungând astfel orice idee de libertate din existența noastră personală. Aceasta e perspectiva nefastă a teoriei protestante a predestinației.
[7] Dacă privim lucrurile din perspectiva predestinației învățate de Jean Calvin. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Jean_Calvin.
Unul dintre capitolele asupra caruia am revenit recent cu lectura, este cel intitulat „Duhul care e Dumnezeu”, din Mica dogmatica a parintelui Staniloae.
Spune parintele la un moment dat:
„Viziunea parintilor greci si a Ortodoxiei in general, este o viziune potrivit careia lumea nu este incheiata: cand se vorbeste despre depasirea limitelor simplei naturi, se vobeste despre limitele datului natural; depasirea inseamna atunci faptul de a duce la deplinatatea sa, la desavarsirea sa, acest dat natural. In acest sens, supranaturalul este naturalul ajuns la deplinatate prin lucrarea energiilor Duhului Sfant.
Pacatul este cel care introduce noi limite, si mai cu seama o granita stricta intre natura si supranatura. Sfarsim prin a considera normal acest fapt: stim ca ne putem ridica pana la acest punct si ca dincolo de el nu ne mai putem ridica.
Totusi, vocatia noastra de creatura este de a depasi acest dat, de a urca pana la o desavarsire, care este in acelasi timp implinirea naturii noastre.Scopul Evangheliei nu este de a produce un supraom, ci de a permite umanului depasirea limitelor obisnuite ale umanitatii sale, care nu sunt limitele naturale.
Prin Evanghelie, omul descopera faptul ca aceea ce el putea considera drept limite naturale, sunt de fapt limite nascute sub stapanirea pacatului.(…) In acest sens, Hristos nu restaureaza numai darul natural initial, ci duce acest dar initial la o desavarsire care este desavarsirea la care aspira natura, dar care n-a fost niciodata atinsa din cauza pacatului”.
Iar rolul teologiei in acest sens, este covarsitor. Pentru ca oamenii, cei carora se adreseaza preotii in predicile lor, nu mai sunt cei de ieri. Pentru ca preocuparile si viata lor s-a schimbat, de fapt este intr-o continua schimbare, iar acest lucru nu trebuie trecut usor cu vederea si nici subestimat.
Cat de frumos a exprimat parintele D.Popescu in cuvinte simple, o intreaga teologie!
Nu de putine ori m-am intrebat de ce permite Dumnezeu amagirea omului, inselarea, testarea lui. La o judecata omeneasca sumara, rece, pare a fi un Dumnezeu care nu iubeste pe om, din moment ce stie din start ca omul pe care El L-a creat, este slab si neputincios. Si totusi, trimite asupra lui incercari.
Dar vine Hristos, Dumnezeu intrupat care ne spune ca putem fi, dupa har, asemenea Lui, Creatorului. Ba, mai mult, moare pe Cruce si Inviaza. E un paradox aici. Moartea care separa pe om de Dumnezeu, este calcata in picioare, este desfiintata. Murind pentru El, de fapt te apropii de El. Moartea devine viata, din pacatosi ridica sfinti. Cele uitate si ascunse ale lumii sunt scoase la iveala.
In nici o alta religie, din cate stiu eu, Dumnezeu, Creatorul, nu devine asemenea creatiei Sale. Atunci ma intorc si intreb: cum pot vedea eu toate incercarile, suisurile si cobarasurile din viata mea, poticnelile, caderile? Doar ca pe o dragoste nemarginita a Lui fata om, de a-l avea cu Sine, de a-l aseza alaturi de El, desi omul nu merita. O dragoste care a mers pana la sacrificul suprem. Ca om, nu pot realiza dimensiunea caderii mele decat apropiindu-ma de Legile Lui, incercand sa-L cunosc si sa-I vorbesc cu inima mea.
Abia atunci realizez cat de departe sunt si ca, ceea ce eu numesc realitate, este de fapt un drum care ma indeparteaza pe zi ce trece. Cred ca traiesc bine, dupa legi si morala omeneasca, cred ca imi fac datoria fata de Creatorul meu daruindu-i o picatura din gandurile si timpul meu. Si acela doar pentru a-I cere ajutor, de multumiri nu mai am vreme. Nu mai pun la socoteala faptul ca uneori ma simt nedreptatit de efectele indepartarii de El si ignorarii cu buna stiinta a Legilor Lui.
Ce mi-a mai spus Hristos? Ca pot sa-L cunosc inca din viata asta, dar am uitat, preocupat de alte griji, materiale, mult mai importante pentru mine acum. Sa indraznesc, ca lumea poate fi biruita. Ce este pentru mine lumea? O sursa continua de griji si necazuri pe care le percep abia cand nu le mai pot depasi prin propriile forte.Insa pentru mine, ca om, echilibrul dintre gandire si experienta este vital.
De ce-L iubesc pe Hristos? Pentru ca pe mine, ca om, ma implineste. De fapt, este iubirea Lui care se rasfrange asupra mea si careia-i raspund. Nu pot sa-mi dau seama de darul primit pana ce nu l-am pierdut, pana ce nu simt golul din sufletul meu lasat de indepartarea Lui. Si atunci, abia atunci, Il recunosc si-L doresc si mai mult in viata mea.
Parinte, Iertati-mi indrazneala, dar cred ca trebuie sa cunoastem mai multe despre prezenta lui Dumnezeu in viata noastra, despre prezenta Duhui Sfant. Cred ca nu este suficient a ne limita doar la Legea Morala a Vechiului Testament. Privesc cu tristete in jur si constat cu durere ca oameni maturi, echilibrati, adera la idei straine ortodoxiei. Daca ar fi vorba doar de filozofia orientala, n-ar fi nimic, pot fi combatute cu usurinta. Dar este un amalgam periculos de idei care alatura numele lui Hristos si crestinismul de practici oculte. Totul pleaca, din punctul meu de vedere, din necunoasterea sau interpretarea eronata a ortodoxiei. Exclud din start reaua-credinta.
Trebuie să cunoaștem tot mai mult pe Dumnezeul nostru treimic, doamnă Camelia…și nu doar pe una sau pe alta dintre persoanele Treimii!
Și asta prin rugăciune și prin mărturisirea păcatelor, prin împărtășire și prin citiri teologice asidue.
Pentru că fundamentul vieții și al teologiei noastre trebuie să fie unul triadologic.
Sfânta Treime trebuie să fie centrul reflecției noastre…pentru că de aici începe și se desăvârșește totul.
Harul coboară de la Tatăl prin Fiul întru Duhul Sfânt.
Prin Sfântul Duh, harul Treimii coboară la noi.
Dar nu numai Sfântul Duh e prezent în viața noastră…sau nu numai al Lui e harul…ci al întregii Preasfintei Treimi.
De aceea să fim triadologici…în orice clipă a vieții noastre!
Am inteles, Parinte si va multumesc pentru raspuns!
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [2] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [3] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [4] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [5] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [6] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [7] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [8] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [9] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [10] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [11] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [12] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [13] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [14] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [15] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [16] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [17] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [18] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [19] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [20] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [21] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [22] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [23] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [24] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [25] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [26] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [27] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [28] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [29] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [30] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [31] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [32] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [33] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [34] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [35] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [36] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [37] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [38] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [39] | Teologie pentru azi
Pingback: Interviuri de conștiință (vol. 1) [40] | Teologie pentru azi