Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11.

Unde Lebăda, pentru firea Nilului,
fântânele, adaogerea și scăderea lui,
într-acesta chip a-mi povesti începu:
„Sfântă aceasta a Nilului apă,
din cei ai noștri pre la fântâne lui lăcuitori bătrâni,
așe audzim și noi cu ochii noștri așe am vădzut.
De la cetatea aceasta spre apus câmpul carile vedzi,
1.700 de mile să întinde,
până unde la munții carii Monomotapa să cheamă
să sfârșește, și ca cum Nilul prin mijloc i-ar tăia,
înluntrul munților întră. Munții, în lungiș,
toată marginea despre ochianul apusului
și amiadzădzii cuprind, care margine
în limba noastră să cheamă Cafaron,
ce să tâlcuiește: neîmblat.

Iară în lățime opt sute și noaădzăci și trii de mile cuprind.
Deci după ce Nilul în munți într-aceștea întră,
de dese stincele, carile înainte îi ies,
vasul, cât de mic și de vârtos,
mai mult de trii sau patru mile,
fără primejdiia zdrobirii, să margă nu poate,
și așe pre apă cineva munții a covârși nu ieste cu putință.

Așijderea pre uscat munții atâta sint de aspri și de înalți,
cât nu Camilopardal, jiganie ca tine de mare,
ce nici caprele sălbatici pe dânșii a să urca nu să pot.
La care locuri (precum ț-am și mai dzis),
penele și aripile și și acelea nu cu puțină ostenință
și nu în scurtă vreme a străbate pot.
Iară la mijlocul munților, ca o cunună împregiur
munții să lărgesc și, ca cum groapa carea
la rădăcinele lor ieste ar îngrădi,
lacul acela 600 de mile încungiură.

Iară în capătul unde munții despre crivăț
vor să să împreune și gârla Nilului,
carea despre amiadzădzi vine,
pintre dânșii trece, din rădăcinele munților
în loc de apă tină cleioasă și lipicioasă izvorește.
Carea nu peste toată vremea,
ce într-un an 40 de dzile numai,
atâta de mult varsă, cât gârla Nilului
în trii dzile iezăsc
și după ce gârla să iezește,
tina aceia într-atâta înălțime crește,
cât cu vârvul munților să potrivește.

Deci Nilul într-acesta chip
denainte a cura oprindu-să,
din gârla sa
înapoi începe a da.
Ce locul de unde fântânele îi izbucnesc
(adecă vârvul munților Cafaron),
cu trii mile mai sus decât munții Monomotapa fiind,
iarăși apa Nilului înapoi împinge.
Carile din gârla sa
a să vârsa
începând, tot lacul carile
în vârvul munților Monomotapii ieste
împle, atâta cât apa
de atocma
cu munții să suie.

Iară după ce soarele
în zodiia Racului să coboară
(căci vârvul munților acelora
supt zodiia Aretelui să află)
și umedzala aerului și a pământului să înmulțește,
tina aceia, ca munții la iezetura Nilului grămădită
și de fierbinteala soarelui întărită,
din vârv a să muia
și ca omătul a să topi
începe. Deci și apa carea în lacul munților
era adunată, loc de curgere aflând,
încă mai vârtos, cu răpegiunea sa
acmu moale tina aceia a săpa
și mai vârtos a o răzsipi începe.

Carea precum în patrudzăci de dzile
crescând să boțește,
așe prin patrudzăci de dzile răzsipindu-să
și topindu-să,
Nilul în gârla sa cea din fire să coboară.
Aceasta dară,
o, priietine,
pricina adaogerii și scăderii Nilului ieste.

Însă aceasta mai vârtos a ști ți să cade
că din vârvul munților Monomotapii,
unde gârla Nilului să iezește,
până în țara Eghiptului,
unde în Marea Roșie să deșartă,
55 de mire cerești,
de la amiadzădzi spre crivăț să măsură,
și la fietecare miră cerească
câte 73 de mile pemintești,
după socoteala gheometrilor,
dând, pre dunga dreaptă fac mile 4.015.

Ce apa Nilulul, decât alalte ape
cu multul mai șuvăită
și covăită
fiind, la patru părți încă
o parte mai adaogem,
pentru ca cursul apii urmând,
călătoriia lui adevărat câte mile face
să aflăm. Și așe încă 1.000 de mile adăogând,
peste tot, de la munții Monomotapii
până în marginea Mării Roșii
5.015 de mili să numără,
pre carile trupul apei Nilului prăvălindu-să merge.

Însă cei vechi nu pentru altă pricină
apa Nilului în numărul bodzilor au numit
și cu sărbători și jitfe pe an,
la adaogere și la scădere l-au cinstit,
fără numai princet curgerea lui socotind
și în scurtă vreme atâta călătorie ce face vădzind
și adevărat de mirat lucru ieste
că cu câtă lină curgere ce are,
aceste 5.015 de mile în 40 de dzile le călătorește,
de care lucru au socotit
că ca cu un duh oarecarile împins,
de patru ori pre fund mai repede
decât în față să cură.
Deci așe precum s-au pomenit,
din hăleșteul munților
apa cea strânsă slobodzindu-să,
în fundul său Livia și Eghiptul acopere
și bivșugul locurilor acelora,
precum audzim, pricinește.

Iară cât pentru fântânele și izvoarăle lui putem ști,
povestea aceasta ieste:
Pre marginea ocheanului, despre amiadzădzi,
ieste o țară carea să cheamă Zangvi,
carea pre marginile mării,
de la coasta Cafaronilor spre răsărit să întinde;
în capătul aceștii țări sunt niște munți
în marginea ocheanului stând,
pe supt a cărora rădăcină
120 mile spre uscat un cot de mare iese.

Iară în fundul cotiturii,
unde munții o împregiură,
de la pământ în sus ca de 15 coți,
în coastele munților,
în mulțime nenumărate gauri să văd.
Așijderea, toată coasta munților acelora,
ca buretele potricălită și găunoasă ieste.
Deci când ocheanul crește,
peste găunășiturile munților
de dzece coți mai sus trece
(căci ocheanul dintr-acea parte
în șese luni crește
și în șese scade
și până la 25 de coți să înalță).

Și așe, apa ocheanului
toate gaurile munților acelora împlând,
une izvoară prin munți într-o parte
și într-altă parte izbucnesc.
Iară o parte,
la coasta munților de ceasta parte ieșind,
cu mari puhoaie în lacul ce să cheamă Zaflan
să coboară. Din care lac gârla Nilului
în ceasta parte purcede,
și în cale alte pâreaie și văi tumpinându-l,
în mărimea în carea îl vedzi crește
și să mărește.

Că după cea de obște socoteală
a filosofilor noștri
(toate apele dulci din marea amară ies
și toate pâreaiele tulburi
în marea limpede să limpedzăsc),
de care lucru izvoarăle Nilului
prin grosimea atâțea munți trecând
și atâtea pietri strâmpte pătrundzind,
materiia cea groasă, amară și sărată
ca printr-un limbic să lămurește
și, ca dintr-un vas într-alt vas
prităcindu-să, să curățeste
și să îndulcește.

Așijderea, de la lacul Zaflan
până ce la acesta loc vine,
nu puțină piatră lovește,
nu peste puține cataracte să zdrobește,
carile toată amărâmea sugând
îi opresc și de ce mai mult îl clătesc
și-l zdrobesc,
de aceia mai tare îl îndulcesc.
Deci și cetatea aceasta,
pentru a Nilului pricină,
pre stâlpi într-atâta nălțime,
precum o vedzi, ieste râdicată,
și când năbușește Nilul,
până la ușile cetății să suie.

Căci aicea mai mult să înalță apa
decât la Livia, întâi căci iezitura
îi este mai aproape, apoi căci de aicea până acolo,
în multe ape și gârle împraștiindu-să, să cheltuiește
și mai vârtos dacă supt dunga Isimeriii agiunge,
împotriva țării carea să cheamă Congo,
în pământ să soarbe,
a căruia huiet cale de 8 mile să aude.
Și din sorbitură pre supt pământ,
drept de-a crucișul spre apus ca la 400 de mile mărgând,
în lacul carile Medra să cheamă izbucnește,
și din lac iarași în gârlă purcegând,
spre ocheanul despre apus cură.

Și dacă de-a lungiș din capăt până în capăt
prin toată țara nigritilor trece,
pre dinaintea orașelor Gomvut și Gvinea,
în marea despre apus să deșartă.
Care apă în lungiș cu cinci mire cerești
decât Nilul mai scurtă să numără
și macar că de pre numele țării
și apa Nigris să cheamă,
însă adevărul ieste că fără nici un prepus
din Nil să desparte
și în lacul Medra izbucnește.

Care lucru, macar că de multe ori
și de la mulți s-au ispitit,
însă acmu de curând,
mai curată și mai aievea probă a să face
s-au tâmplat. Trii filosofi, ghimnosofiste,
pentru ca cataractele Nilului
(celea ce dincolo de munții Lunii să află)
a privi, de poftă încingându-să,
cu vasele cele de piiele de fil
(căci aici la noi corăbii
din piei de fil cusute
și foarte cu frumos meșterșug alcătuite
fac), pre gârla Nilului
în gios au purces
și până la locul unde Nilul
în pământ să soarbe vânslind,
corăbiierii și cei ce cu vânslele trăgea,
de ostenință biruiți
și de somn omărâți,
huietul carile apa acolo face
n-au audzit. Și așe, fără veste,
cu apa supt pământ s-au sorbit
(că amintrilea, păzindu-să,
pre despre amiadzădzi abătându-să,
vasele cu funi
din coajea finicului împletite
de pre uscat trag,
și dacă din holbura apii trec,
iară că vânslele a vânsla purceg).

Unul din filosofi
supt cămara corăbiii aflându-să
și ușa cu carea gura hambariului
cu suptul apii deasupra închidzindu-să,
de apă nedodeit,
trii dzile și trii nopți au rămas.
După trii dzile, cu tâmplarea
câțiva păscari în lacul Medra pentru vânarea
peștelui năvodul în baltă aruncând,
în loc de vânat corabie
și în loc de pește pre filosof
din fundul corăbiii scot.

Care lucru păscarii vădzind,
întâi de minune s-au fost uluind,
apoi pe filosof cine ieste
și de unde ieste întrebând,
le spusă precum
de la cetatea Epithimiii ieste
și precum cu corabiia
la cataractele Nilului
cu alalte soții era să să coboară,
iar tâmplarea cum l-au purtat
și cum în mreaja păscarilor s-au aflat,
nici știe, nici pricepe,
fără numai că din apa Nilului
în balta Medrii precum au izbucnit cunosc.

Așe filosoful și pre supt pământ
lucrurile firești ispitind,
apa Nigris din Nil a să despărți
pre toți au învățat”.

Acestea și altele ca acestea
Lebăda povestindu-mi
și de lucrurile carile mare poftă aveam
a mă învăța înștiințindu-mă,
zbură și încotro să dusă a ști nu mai putuiu”.

Povestea aceasta Râsul
prin lungă vreme cătră alalți povestind
și precum de la Camilopardal
mai în trecutele dzile să o fi audzit
cu giurământ întărind,
dzisă: „De vreme ce după atâta
a tuturor trudă prin munți
și ostenință prin codri,
coarne lepădate a afla nu s-au putut,
eu socotesc ca cu toții împreună
la lăcașul Camilopardalului mărgând,
hrizmosul Pleonexiii,
carile în cetatea Epithimiii au audzit,
a ni-l tâlcui să-l rugăm,
ca doară și noi, jirtfă Pleonexiii aducând,
cercarea să ne aflăm
și pofta să ne plinim”.

Sfatul Râsului cătră toți viclenii plăcut fu
și „cum mai curând la Camilopardalon,
tâlcuitoriul hrizmurilor, să mergem”, striga.
Unde după ce marsără,
împreună cu sine și pe Cămilă ducând,
și precum le ieste povestea îi spusără.
Camilopardalul dzisă
(în grădini boți de lut în chipul omului fac,
pentru ca pasire să sparie,
iară oamenii boți de lut în mână țin,
pentru ca să amăgească pre alții):
„Între voi dară, o mamină
să vede, ca și boțul în grădină
(pe Cămilă cu degetul arătând),
iară boț de lut în mână
nici să vede, nici să aude.
A ști dară vi să cade
că eu în numărul fiilor Pleonexii< i >
prin hrizmos sint chemat
și în urmele ei a îmbla sint învățat.

Pre care învățătură cu lutul galbăn
în cetatea Epithimiii am cumpărat-o.
Deci, precum am cumpărat-o,
așe a și o vinde mi să cade.
De care lucru întâi învățătura hrizmosului învățați,
apoi tâlcuirea lui,
după învățătura ce viți lua, vă cumpărați:

Țărna tipărită din fire văpsită
Cu alb și cu galbăn într-un loc tecsită,
Varsă denainte, hrismosul învață.
Că la cale scoate fără de povață,
Coarne cine-așteaptă urechile puie,
Cuvintele le-asculte, cămara nu-ncuie.”

Acesta hrizmos pasirele și dobitoacele
toate de la Camilopardal audzind,
unele de prostime nu înțălegea,
iară altele, înțălegând, a nu ști să făcea.
Iară cele de sigeata cuvintelor rănite
pentru cercarea coarnelor
urechile a le primejdui socotiia.

Din toate Râsul mai mult
a Camilopardalului cunostință și prieteșug având
(căci amestecarea singelui amestecă sufletele)
și pre taină tâlcul
hrizmosului Camilopardalului întrebând,
dzisă: „Rogu-te, Ca milopardale, în taină,
fără meteahnă și-n ascuns,
fără prepus,
să vorovim. Precum fiiul Pleonexiii să fii
singur mai denainte ne-ai spus
și precum în urmele ei calci, n-avem prepus,
însă învălătucite cuvintele hrizmosului tău
ce vor să însămnedze aievea
să-mi spui te poftesc”.

Camilopardalul dzisă: „Boul răstoarnă țărna,
plugariul samănă,
stăpânul sau vinde, sau mănâncă,
însă aceasta la lucrurile voastre
ce folos aduce?
(Chipul de om cu chipul de om să vâneadză
și ochii întunecați cu lumina galbănă să lumineadză).

Cuvintele scumpe
și voaă svinte, cu slove mănunte,
în tăblițe rătunde
să cumpără, carile hrizmosul Pleonexiii a tâlcui
și fundul Epithimiii a pipăi
pot”. Acestea precum sint
Râsul bine înțelegând
și hrismosul în ce lut
galbăn și alb lovește, deplin pricepând,
preste tot anul, cinci piei de jder
cu țărnă albă împlute Camilopardalului giurui,
ca hrizmosul Pleneoxiii să le tâlcuiască
și ei coarnele ce cearcă unde vor fi
să nemerească.

Camilopardalul jirtva giuruită,
în alb cu negru muruită,
o pofti, ca sămnul giuruinții
în arătarea adeverinții
să-i fie. Pre carea Râsul,
îndată gătind-o
și cu multe picături negre
pe dedesupt împistrind-o,
Camilopardalului o dede.
Camilopardalul, îndată
la vrăjitorii locului mărgând,
de să cade a jigănii ca acelea
hrizmosul a tâlcui întrebă
(căci vrăjitorii și următorii Pleonexii<i>
în tot locul și în tot rodul
să află). Carii într-acesta chip
îi răspunsără: „(Al nostru ieste plata a lua,
iară hrismosul cum să va tâlcui,
vremii îi ieste a-l arăta),
de care lucru, ce înainte ți să întinde
prinde,
și ce din dărăpt te agiunge,
nu împinge”.

Camilopardalul, toate
tâlcuirile vrăjitorilor bine înțălegând
(căci toate după pravilile Pleonexiii mergea),
înapoi să întoarsă. Cătră carii
într-acesta chip tâlcul hrizmosului dede:

„În muntele cel înalt coada struțului,
În copaciul cel mai mare cornul boului.
Galbinul și albul toate biruiește,
În chip de Cămilă corn de buâr crește.
Vrăjitorii vândzători ce nu nemeresc?
Pe frumos soare și lună, toate povestesc”.

Hrismosul și tâlcul lui,
macară că nici așe tuturor fu înțeles,
însă Pardosul și Râsul bine-l pricepură.
Adecă precum la vrăjitorii locului aceluia
mâzdă și plată trebuie,
pentru ca pofta să-și poată plini
(că mâzda tot ochiul orbește
și mita tot pierdutul nemerește).

Și așe, cu toții împreună,
după hrizmosul Camilopardalului
la vrăjitorii locului mărgând,
cu multă mită li să îmbunară,
de le vor muntele cel mai înalt
și copaciul cel mai mare arăta
(căci între munți și între copaci
pre aceia vreme
mare vorbură și amestecătură a să scorni începusă
și carile mai mic și carile mai mare ieste
a să alege mai nu să putea).
Deci dintre vrăjitori, unul într-acesta chip le răspunsă:

„În șesul cel gios muntele cel înalt ieste
și în rediul cel mic copaciul cel mare să află,
unde coada păunului
și cornul buărului
supt rădăcinile lor încuiate sint”.
Aședară, răspunsul de la vrăjitori luând
și muntele cu copaciul aflând,
de supt rădăcinele lor
întâi coarnele taurului scoasără,
și nici ceva mai multă zăbavă făcând
(căci acmu munții și copacii începusă
a să clăti), în capul Strutocamilii le pusără,
înaintea a căriia toate dobitoacele închinându-să,
„într-ani mulți și buni, trăiască”, strigară.

După aceasta pe Strutocamilă
într-o șură
închidzând, mâncarea și băutura la măsură
îi orânduiră. Supt a căriia nume
alalte jigănii (carile rădăcina
și începătura vicleșugului era)
toată pășunea mănoasă
și toată oaia și vita grasă
și frumoasă
zugrumând și giunghind,
mânca și să desfăta.
Acestea într-acesta chip dacă le aședzară,
în toate părțile și olaturile
de lucrul ce s-au isprăvit știre dederă.

Adecă precum din gâlceava Liliacului,
a Vidrii să scornisă,
dintr-a Vidrii a Strutocamilii să ațițase,
și precum în ceastă dată
siloghizmul Corbului întărindu-să,
prin multă nevoința
a sfetnicilor dintr-îmbe monarhiile,
hotărârea Strutocamilii s-au ales
și la capul Cămilii,
coarnele taurului aflându-să,
s-au pus. Așijderea,
coada păunului a să afla
și la Strutocamilă a o aședza
au rămas și precum și aceasta s-ar fi aflat,
numai clătirea munților
și vorbura copacilor
prin puțintică vreme a să mai zăbăvi,
pricină au fost,
însă în bună nedejde să află,
precum după aședzimântul epitropii
și podoaba chipului fără prepus i să va găti.

Iară după ce veștile acestea tuturor trimasără,
îmbe părțile cătră monarhii săi dzisără:
„Cuvântul nostru înaintea împăraților noștri
plăcut de va fi
și slobodă voia monarhilor noștri de va învoi,
de iznoavă la svătuire
să întrăm socotim ca nu cumva,
mai mult vremea prelungindu-să
și prin locuri streine lucrurile mai mult tăvălindu-să,
vreo tâmplare oare carea împotrivă ieșindu-ne,
cele de apoi decât cele dintâi
mai proaste și mai aspre ni să vor face
(că aiurea zăbava nu să laudă,
fără numai în alegerea prietinilor,
și aiurea graba nu să hulește,
fără numai în aflarea sfaturilor).

De care lucru, a înțelepților
și a celor întregi la minte axiomă ieste:
Tot lucrul cu grabă să să cerce,
iară de bun și de rău cu îngăduință să să aleagă.
(Că piierderea vremii bune
ieste maica și sămânța vremii rele)
(nici călătoriul înțelept de ploaie
și de arșiță socotește,
ce de cele ce la cale trebuitoare sint
și de povață să grijește)”.

Sfatul sfetnicilor plăcut fu
înaintea împăraților
și, în toate deplin putere dându-le,
în locul cel de sfat cu toții să adunară,
unde întracesta chip
proimiul sfătuirii făcură
(tot sfatul sămnul lucrurilor
cu prepus viitoare ieste),
în carile minte
și într-o parte și într-alta întorcându-să,
princet, princet,
ca cuțitul pre cute
să ascute
și în simceoa briciului întorcându-să,
părul peste simțire despică.

Întracesta chip mintea,
de un sfat și de altul atingându-să
și într-un chip supțiindu-să,
cele mai clinciuroase a lucrurilor noduri pătrund
și din încâlcitură le descurcă.

„Liliacul, lighioaie fără nici un folos,
carile într-îmbe părțile
altă ceva să aducă nu poate,
fără numai scandală și price în deșert,
că de vreme ce neamul
și hotărârea Struțului atâta de grea
și cu nevoie alegere au avut,
cu cât mai vârtos alegerea Liliacului
mai cu nevoie va fi,
fietecine a cunoaște poate.

Așijderea că Struțul aieve
pasire oătoare și cu pene fiind
și alalte a zburătoarelor hirișii
după fel și asămănare având,
ce numai căci aripile mai mici
decât după măsura trupului ar trebui,
fiindu-i, cu câtă a tuturor ostenință
și nevoință,
și aceasta cu mare primejdie
și cu ispite de hrizmuri și vrăji
lucrul la săvârșit s-au adus.

Și încă și pentru aceasta
mai toată nedejdea s-ar fi pierdut
de nu întâi agiutoriul ceresc
(fără carile ceva între muritori nici să clătește,
nici să odihnește),
apoi cu îndămănarea aripilor Vulturului
s-ar fi agiutorit.
(Că tot lucrul muritorilor
din voia slobodă purcede,
iară sfârșitul cu bine a să videa
din cele de sus să așteaptă).

Și acmu, laudă fie Vulturului și Leului ceresc,
între toate dobitoacele mai de cinste
și mai de slavă a fi s-au ales.
De care lucru pentru mică și rătăcită jiganie,
păsăruță aceasta,
foarte cu bună socoteală sama a lua
să cade (că pentru lucrul mic
sfatul mare a face a înțelepților,
iară lucrul mic a samă a nu să băga,
sau a mândrilor sau a nebunilor lucru ieste).

Că pre amănuntul sama de-i vom lua,
toată anomaliia
și rătăcirea firii la dânsa vom afla.
Și macar că iute la zburat
și bine într-aripat ieste
(care lucru aievea
monarhiii Vulturului îl supune),
însă și alte multe
a multe jiganii hirișii are,
carile nu puțină materie de gâlceavă
și de scandală înainte pune:
întâi că fată ca dobitoacele,
a doa că la cap ieste ca șoarecele,
la aripi ca albinele ieste,
a patra că la picioare în fire
pe altul să i să asemene nu are,
de vreme ce aripile în picioare
și picioarele în aripi îi sint.
A cincea că dzua orbăcăiește,
iară noaptea ca puhacea
purecele în prav ascuns zărește.

Adevărat dară, iarăși să dzic,
că arătarea firii
în jigănuiță într-aceasta să arată.
Pentru care lucru,
după al mieu cuvânt și socoteala de obște
de va urma,
adecă pentru ca
toate vorbele de împoncișeturi aducătoare
și toate cuvintele de scandală purtătoare,
ca cu briciul ața
tot și peste tot
deodată să le curmăm
(căci mai mare vrednicie
a să socoti nu poate,
decât îndată gâlceava în pace a întoarce,
și pre cât mai în grabă ar fi,
cu atâta mai lăudată ieste).

Did you like this? Share it: