La 40 de ani de la moartea lui Eminescu, în 1929, Nicolae Iorga a ținut o conferință (publicată la editura Datina Românească, Vălenii de Munte), cu titlul Eminescu. El, generația lui și generația noastră.

Mi s-a părut un document interesant și important, pentru că oferă o mărturie asupra receptării lui Eminescu în prima jumătate de secol după moartea lui și pentru că punctează câteva aspecte esențiale.

Cele afirmate aici fac dovada unui spirit foarte lucid și pătrunzător.

Cred că numai la Mircea Eliade am mai întâlnit această perspectivă asupra lui Eminescu – o anumită înțelegere și apreciere holistică asupra personalității lui:

„Pentru generația de acum, Eminescu poate fi un mare poet, pentru generația mea este mult mai mult decât atât. El este însuși educatorul, însuși creatorul gândurilor înalte și nobile în generația din care fac parte”/ p. 3.

Un fapt absolut semnificativ, acela că Eminescu a fost vectorul, atât în plan literar cât și moral, al generațiilor următoare. Chiar și pe jumătate înțeles, contestat de unii din invidie (Macedonski) și de alții din lipsă de aderență  la poezia lui sau pur și simplu din lipsă de minte, Eminescu a reprezentat însă greutatea care a ținut în cumpănă extremismele de tot felul, ulterioare, inclusiv în literatură.

Revendicat de toți și de nimeni pe deplin, totuși el a oferit acel pământ literar (poetic în special) de la care au putut pleca toate corăbiile pe marea literaturii până astăzi.

Pentru a crea alte insule – alte puncte de reper fundamentale pe harta literară – nu trebuie ca Eminescu să fie înjurat și scufundat, ci dimpotrivă, ca el să fie asumat, cu rolul său esențial în istoria literară.

„Păcat că generația lui Eminescu a scris atât de puțin despre dânsa și despre dânsul!”/ p. 5.

Așa e la români, în general, prețuirea: postumă.

[Eminescu] „Este omul care a cunoscut mai bine ca oricine țara lui.

De obicei, când e vorba de marii noștri învățați, se găsesc multe cuvinte de laudă. Dimitrie Cantemir, Hașdeu au știut desigur foarte multe lucruri, cunoștințele lor însă au rămas ca lucruri învățate și de învățat, n-au fost transformate de întreaga lor personalitate./ p. 5.

Nimic mai greu însă decât să transformi totul prin sufletul tău: până la un rând scris într-o gazetă, până la o vorbă spusă pe stradă, totul să prezinte aceleași trăsături fundamentale și organice. Omul cel mai bine înzestrat este acela care nu pierde nimic din tot ce-i dă viața.

Hașdeu a fost un mare istoric, care a știut multe lucruri și a avut mari merite. El nu a ajuns însă la o îmbogățire prin tot ceea ce a cules în afară”./ p. 6.

Iorga atinge un alt punct nevralgic: erudiția nu e întotdeauna totul, dacă această erudiție nu e și direcționată de o rațiune cu o viziune totalitară/organică asupra lumii, a istoriei și a întregii existențe.

Puțin oameni sunt erudiți, iar meritele lor sunt incontestabile, dar încă și mai puțini asimilează tot ceea ce cunosc și pot să metamorfozeze o informație mare/ plurală într-o viziune proprie și unitară, fără bisectoare.

Pentru cei mai mulți, informația e disjunctivă, materiile acumulate sunt disparate (așa cum se prezintă și în învățământul modern din zilele noastre).

Eminescu unea toate acele acumulări erudite, din multe domenii (literatură, filozofie, știință), printr-o reflecție profundă și epuizantă.

Tocmai de aceea, urmele bibliografiei sale – după ce că era vastă… – sunt dificil de stabilit cu precizie și polemicile asupra diferitelor influențe (și a proporțiilor lor) par inepuizabile.

Asupra cunoașterii integrale, din punct de vedere socio-cultural, a ținuturilor românești, Iorga va reveni și va sublinia și în această privință unicitatea lui Eminescu între spiritele creatoare românești:

„Poezia aceasta s-a hrănit dintr-o cunoaștere fără pereche a fondului românesc propriu. N-a fost om care să cunoască mai bine viața românească din toate provinciile și scrisul românesc din toate timpurile”/ p. 7.

Dar și această cunoaștere a fost un intenționată, nu aleatorie, și pentru care Eminescu a depus mult efort și suferință.

„Trăind așadar, cu oameni din toate locurile și din toate clasele, Eminescu a trăit și cu românii din toate vremile”/ p. 9.

Ca o paranteză, reproducem și interesanta observație a lui Iorga cu privire la clasele sociale și accesul la cultură:

„Se vorbește foarte mult de clasă în timpul nostru. Dacă este [există] un popor la care clasa să nu aibă nici un sens, acesta este poporul nostru. Și să-și aducă aminte cineva vorbele lui Dimitrie Cantemir: Moldova e o țară în care orice țăran poate să ajungă Logofăt Mare și în care orice fiu de Logofăt Mare poate să ajungă țăran. [Vezi și aici.] Așa era atunci și așa este și astăzi”/ p. 8.

Și dă exemplul Franței, unde, spune Iorga, cu mare greutate se poate accede (probabil de către cei fără posibilități) în învățământul secundar și încă și mai greu în cel universitar.

Revenind la Eminescu, într-o vreme când nu se acorda, cum nu se acordă nici astăzi,

„un preț extraordinar vechii noastre literaturi din cărțile bisericești și din manuscriptele scoase din uz”, acesta „a avut curajul, el singur din toată generația, să iubească aceste însemnări, aceste zapise și hrisoave [mult mai mult decât atât], și să se găsească fericit în mijlocul lor. […]

El însă s-a coborât în adâncimea acestei vechi literaturi și a trăit în fiecare carte; fiecare rând din ele i-a zis ceva.

Și vă asigur pe dumneavoastră, cărora împrejurările vieții nu v-au îngăduit să vă duceți des la aceste izvoare de lumină adevărată, că nu este pagină din vechile noastre manuscripte și tipărituri și nu este bucată care să nu fie o adevărată lecție de limbă pentru  graiul de astăzi.

Limba aceasta nu era limba nelucrată a maselor populare, ci era, dimpotrivă, o limbă înfățișând sinteza dintre graiul popular[1] și vechea literatură grecească, și este mult mai ușor să traduci pentru un foileton un roman francez la modă decât să preferi ceea ce gândirea creștină a avut de la început mai adânc și mai subtil.

Și călugării de la 1700 erau niște mari alcătuitori ai scrisului românesc, după ce în românește se putuse traduce, înainte de 1650, Herodot.

Această literatură a cunoscut-o Eminescu, toată, înaintea lui Gaster și înaintea lui Hașdeu.

El s-a cufundat în această limbă – i-a descoperit toate tainele – : a fost astfel ucenicul râvnitor al tuturor scriitorilor pe care ni i-au lăsat veacurile [anterioare] cu mai puțin noroc decât al nostru”/ p. 10-11.

Influența Apusului, pe de altă parte,

„a fost pentru el altceva decât pentru ceilalți”, pentru că „la Eminescu, toate influențele străine, culese din toate părțile, s-au unit între dânsele, păstrând caracterele pe care le aveau, dar și adaptându-se perfect fondului propriu al tradiției românești”/ p. 11.

Iar tradiția aceasta consta în ceea ce a amintit mai sus, adică literatura română veche.

Pe scurt…cred că n-am mai găsit nicăieri o sinteză atât de bună asupra caracterului operei eminesciene.


[1] În sensul nu de limbaj popular/necizelat, ci de limbă cultă, dar înțeleasă de către toți românii.

Did you like this? Share it: