Spuneam că tradiționaliștii interbelici au preluat de la înaintași dezideratul acesta al întoarcerii la folclor.

Nicolae Iorga susținuse și el că folclorul poate fi o sursă viabilă pentru marea literatură.

Într-o conferință a vorbit despre baladă[1], luând în discuție vechimea ei, faptul că prezența cântecelor bătrânești sau de vitejie la petrecerile domnești sau însoțind armata a fost semnalată în anale și cronici sau în alte mărturii.

Cu toate că nu s-au păstrat balade de o atare vechime considerabilă (așa-zisul cântec de luptă al lui Ștefan cel Mare fiind o creație târzie, pașoptistă, în tradiția romantică a lui Macpherson (Ossian)), genul acesta a devenit – între toate tipurile de poezie populară – unul prolific și pentru literatura cultă, în sensul că a prins la poeții moderni, care l-au adaptat destul de bine literaturii noi – în afară de Alecsandri și Coșbuc, trebuie amintiți în deosebi Radu Gyr, Ion Barbu, poeții grupați în Cercul literar de la Sibiu care și-au propus resurecția baladei, Nicolae Labiș, etc.

În discuția noastră, ne oprim la baladele lui Radu Gyr – din care mi se pare că s-au inspirat – ca tonalitate poetică –, Ioan Alexandru și Adrian Păunescu.

Nu mă interesează activitatea sa politică, ci activitatea lui poetică.

În librării mai există încă (cred) un volum intitulat chiar Balade, de care ne folosim pentru această dezbatere.

Ceea ce dorim să urmărim este un fenomen care credem că nu a fost totuși atât de bine explicat, și anume interferența între nou și vechi, între tradiție și poezia modernă/modernistă.

Tradiția venea cu subiectul, cu tema poetică, în timp ce modernismul producea tiparul nonconformist al limbajului poetic.

Cui aparține însă viziunea poetică, omului modern sau celui tradițional?

Cu alte cuvinte, este modernul tradiționalist un om care păstrează principiile omului tradițional, sau îi venerează doar amintirea și îi muzealizează urmele?

Sunt temele baladești doar un pretext pentru o poezie modernă, ba chiar un pretext pitoresc, care să confere – paradoxal – poeziei un plus de modernism, așa cum simboliștii și respectiv impresioniștii în pictură, descopereau arta primitivă (cum sesiza tot Iorga într-o altă conferință, în discuția despre folclor)?

Întrebări la care vom căuta să oferim un răspuns pe parcurs…

Prefața volumului despre care am vorbit, a lui Radu Gyr, o constituie un articol publicat în Gândirea, din 1938, intitulat Baladă și eroism, din care aflăm apologia poetului pentru baladă.

Autorul afirmă că „arta populară” este „spovedania unui neam întreg, în tot ce spovedania cuprinde mai curat și mai adânc ca trăire internă”[2].

Preferințele sale sunt motivate astfel: „Iar dintre toate genurile poetice, balada mi se pare cea mai încăpătoare pentru profunzimile sufletești ale unui neam. În doina noastră, sau în alte producții lirice populare de aiurea, se închide exclusiv sensibilitatea unui suflet. În baladă, sufletul aduce cu el, pe lângă afectivitate, funcțiuni ale intelectului – reprezentările și imaginația – cât și energia volițiunii[3].

Cântecele de vitejie (chansons de geste, Nibelungenlied) întrupează valorile eroismului în literatura europeană, spune el mai departe. Iar în ce privește „eposul popular românesc”, în baladă „pot fi descoperite adevăratele fundamente ale sufletului nostru autohton”[4].

Desprinde patru balade „reprezentative pentru sufletul etnic românesc”, Miorița, Mănăstirea Argeșului, Corbea și Toma Alimoș, în care se cuprinde „întreaga verticală a elevațiunii noastre spirituale în poezie”[5].

Conchide: „tinerețea noastră se recunoaște numai în două mari oglinzi: în ideile lui Eminescu și în sufletul baladei populare[6].

Numai că ideile lui Eminescu sunt bune de citit și de aplaudat, fără a se și repezi mulți să le urmeze.

Spre exemplu, munca de rob pe care a făcut-o Eminescu spre a cunoaște și a valorifica tradiția literară veche nu a fost urmată deloc cu fidelitate de gândiriști.

Fără a desconsidera cumva creația populară, nu ne putem opri totuși să observăm că folclorul era mai la îndemână


[1] Nicolae Iorga, Balada populară românească. Originea și ciclurile ei, Ed. Neamul Românesc, Vălenii de Munte, 1910.

[2] Radu Gyr, Balade, Ed. Lucman, București, 2006, p. 5.

[3] Idem, p. 9.

[4] Idem, p. 15.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 23.

Did you like this? Share it: