Iubiții mei,

ca să faci gesturi surprinzător de frumoase…trebuie să fii bogat.

Adică plin de har.

Să fii un năvod cu virtuți dumnezeiești…sau o inimă bună, încăpătoare…înțelegătoare…atentă…

Pentru că Evanghelia de azi [Lc. 6, 31-36] ne cere să ne iubim vrăjmașii și să fim milostivi.

Iar ca să fii milostiv, ca să dărui…trebuie să fii bun în primul rând și nu să ai bani…Pentru că milostivirea nu se reduce la bani…ci la gesturile de conștiință.

Pentru că și sfatul, și rugăciunea pentru altul, și lacrima pentru altul și fața bucuroasă vizavi de altul, prietenia dezinteresată sunt acte de iubire.

Și nu poți să fii bun până când nu ierți și nu te rogi, cu durere, pentru cei care nu cunosc…bunătatea inimii.

Și când îți pare rău că oamenii sunt strâmbi, că sunt jalnici din cauza păcatelor lor…atunci durerea pentru ei…e un avertisment pentru tine.

Văzându-i…nu vrei să fii ca ei…pentru că, așa cum sunt ei, sunt jalnici.

Sau ei, cei de azi, sunt ca tine, cel de ieri, care mergeai anapoda…și nu cunoșteai calea cumințeniei.

Și din durerea pentru ei…se naște grija față de tine. Grija de a nu păcătui…sau de a te ridica din boala păcatului imediat, prin pocăință, prin durere, prin încredere…în milostivirea lui Dumnezeu.

Căci poruncile lui Dumnezeu nu sunt pentru mintea omului neîndreptat, neplin de har. Ci ele se înțeleg duhovnicește. Se înțeleg când te umpli de realitatea lor divino-umană…când ele te zidesc duhovnicește.

De aceea, v. 31 nu vorbește despre ceea ce vrem noi în general…ci despre ceea ce vrem noi în mod fundamental.

Cu alte cuvinte, „și precum voiți ca să vă facă vouă oamenii, faceți și voi asemenea” [cf. GNT] se referă la ceea ce vrem, în mod fundamental, de la viață și de la relațiile cu oamenii.

Și când întrebi pe cineva ce vrea de la viață, îți spune, în mod invariabil, că vrea să trăiască, să fie împlinit, să fie bucuros, să fie sănătos, să nu se îmbolnăvească…și să nu aibă probleme la nivel social.

Vrem lucruri fundamentale…pe baza cărora le putem realiza și pe celelalte.

Și dacă îți știi nevoile și înțelegi că ele sunt universal valabile…înțelegi că durerea, împlinirea, bucuria, tristețea, păcatul, moartea etc. …sunt peste tot la fel…și că ceea ce ție nu-ți convine…nu convine nici altora…dar că ceea ce te bucură și te împlinește pe tine…bucură și împlinește pe toți ceilalți.

Iar viața ne învață ce e bine și ce e rău în mod continuu.

Cât de exagerată este exagerarea, atât cea în bine cât și cea în rău, și cât valorează sănătatea, prietenia, cunoașterea, vocația, banii, bunurile, speranțele…

Domnul ne cere să creăm ambianța mântuirii pentru toți…după cum o creăm pentru noi.

Să dăm tuturor posibilitatea să fie bun, uman, credincios, duhovnicesc.

Și prin asta știm să fim și oameni sociali și oameni care ne ținem cuvântul și oameni de bun simț și oameni împlinitori ai poruncilor lui Dumnezeu.

Pentru că vrem ca împlinirea noastră să fie împlinirea tuturor.

Vrem ca binele să îl trăiască toți…dar nu și tristețea, păcatul, dezamăgirea.

De aici milostivirea pe care ne-o cere Domnul…

Pentru că iubirea între părinți și copii, între rude, între prieteni, între cunoscuți, între conaționali, între creștini e normală. Se bazează pe niște lucruri comune.

Însă Domnul ne trimite spre ceea ce nu e comun, spre ceea ce nu se cam face în societatea umană: adică spre a-i iubi și a-i ajuta și pe cei care nu ne ajută și nu ne vor.

Și iubirea pentru vrăjmași/ pentru neprieteni și milostivirea ca bunătate/ ca revărsare a inimii sunt harisme dumnezeiești.

Nu sunt însușirile unui om oarecare…ci a unui bogat în sfințenie.

Și spunând acest lucru Domnul nu a vrut să ne facă inactivi…ci să ne facă să ne simțim întotdeauna inconsistența…când vine vorba de fapta bună.

Pentru că omul care lucrează binele și e viu prin binele făcut cu Dumnezeu nu consideră niciodată că e…de ajuns. Că a făcut destul. Sau: mai mult decât trebuia.

Și fapta bună, care e asceză, care e renunțare la tine…e expresia normalității umane.

Așa arată omul: plin de atenție față de toți!

Și grija lui bună, grija lui sănătoasă pentru alții…îi însănătoșește sufletește pe oameni…pentru că oamenii au nevoie de prieteni, de încurajare, de ajutor, de sprijin, de eleganță…și nu de mojicii.

Căci ce înseamnă, de fapt, să fii dușman? Să fii împotriva cuiva?

Înseamnă să îl consideri drept obstacol al tău în calea fericirii. A împlinirii interioare.

Însă această perspectivă exterioară asupra împlinirii…e o eroare de gândire.

Pentru că nu el îți stă în cale ca tu să fii fericit…ci tu îți închizi inima în fața fericirii lui Dumnezeu, care e umplerea de slava Lui.

Da, există și momente în viață, când cel care îți stă împotrivă…îți stă împotriva fericirii tale interioare.

Însă Dumnezeu ne cheamă la un mod paradoxal de a vedea lucrurile: acela de a accepta nefericirea pentru ca ea să se prefacă într-o fericire ascetică.

Fiindcă nu-l putem alunga de lângă noi pe cel care ne nefericește…pentru că el poate fi părintele, soțul, fratele, duhovnicul, colegul de serviciu, prietenul, vecinul…

Și când Domnul vorbește despre vrăjmași nu se referă doar la cei care luptă împotriva Bisericii sau sunt „elemente sociale scandaloase” ci și la cei de lângă noi, care ne urăsc, ne invidiază, ne discreditează, ne vând…deși sunt „casnicii noștri”.

Fapt pentru care auzim în unele rugăciuni…cum că Domnul trebuie să ne scape de „vrăjmășia casnică”…Adică de aceea care e chiar în inima familiei noastre.

Și când soțul sau soția sunt vrăjmașul, mama sau tatăl, bunicii sau rudele, colegii sau prietenii…unde mai fugi de ei?

Așa cum l-am întrebat pe un coleg preot, care militează pentru neacceptarea actelor biometrice sau „a cipurilor” de orice fel, fie că sunt în computer, telefon sau document electronic: unde le propuneți oamenilor să fugă, să se refugieze? În ce munți, în ce deșerturi, pe ce planete…unde sateliții agențiilor de tot felul să nu-i poată detecta?

La fel și aici: unde fugi de acasă, dacă ești copil sau dacă depinzi de banii părinților tăi?

În ce altă Românie vrei să scapi, dacă și în Grecia, și în Spania, și în Irlanda…și oriunde…sunt „aceleași probleme fundamentale” ca și aici?

Pentru că salariul mare și o casă confortabilă nu te scapă nici de păcat, nici de boală, nici de teamă, nici de griji, nici de insatisfacții, nici de hoți, nici de cei care te detestă, nici de legile statului respectiv, nici de faptul că ai o familie proastă, nici de puțina cultură pe care o ai…nici de moarte.

Doar în aparență lucrurile stau mai bine.

Însă binele adevărat, cel interior, adică curățirea sufletului de păcate, umplerea ta de gânduri sfinte și de adevăr, se dobândește prin fapte bune și printr-o continuă asceză ortodoxă.

Și oriunde poți să te umpli de împlinire…dacă Îl lași pe Dumnezeu să te umple, să te împlinească.

Și te poți împlini și când toți te urăsc.

Și când toți îți bagă bețe în roate.

Pentru că împlinirea noastră, a tuturor, constă în aceea că ne dorim voia lui Dumnezeu și că ne nevoim, după puterea noastră, pentru ca să ne facem proprii Lui.

Însă cum scăpăm de vrăjmași? Nu scăpăm!

Căci dacă unul devine prietenul nostru…îi poate lua locul altul…care crede că stăm „în fața”…fericirii lui.

Și chiar dacă nu am avea niciun vrăjmaș, lucru cam greu de realizat, avem unul care nu doarme niciodată…și are o nesimțire clasică, cunoscută de către toți Sfinții Bisericii, împotriva noastră: Satana.

El și demonii lui ticluiesc tot timpul, se frământă cum să ne arunce în păcat și ridicol…fac și desfac la planuri…și ne amărăsc toată viața.

Căci, de fapt, în spatele vrăjmașilor umani de tot felul…sau a animalelor care se pornesc împotriva noastră…stă Satana și îngerii lui nefericiți, neîmpliniți, aroganți, răi, invidioși…și ei se fac părtași la răutatea acelora.

După cum spune românul: se înfrățesc cu dracu…pentru că astfel consideră că trec puntea…adică necazul/ greutatea/ problema avută

E ușor să ierți? La început nu…mai apoi, da

Și trebuie să te silești să ierți…după cum te silești să postești sau să te înfrânezi de la poftele desfrânate sau de la mânie.

Și a ierta înseamnă a nu mai dori să ai gânduri rele, disprețuitoare, arogante, trageri la rost ale altora.

Să nu ne mai certăm, în inima noastră, cu alții.

Să nu îi mai judecăm…și să nu îi mai minimalizăm în noi înșine.

Iar din iertare țâșnește o mare experiență duhovnicească.

Și anume: începem să îi vedem pe toți oamenii egali și buni. Nu mai vorbim cu oamenii având gânduri ascunse sau neserioase. Gândurile ni se limpezesc…inima ni se umple de delicatețe și de atenție. Vedem tot felul de detalii frumoase în oameni și în lucruri…pe care mai înainte nu le observasem. Nici nu știam că există.

Și toate acestea și multe altele se nasc din dorința de a nu-i mai minimaliza pe oameni, din hotărârea de a nu ne mai certa sau a nu mai avea gânduri rele împotriva cuiva…și de a ierta tot timpul, în lăuntrul nostru, mâhnirile, durerile, răutățile pe care ni le fac oamenii, animalele, insectele, dracii în chip și fel.

Așa că iubirea și milostivirea vin în mod firesc după pescuirea minunată.

Pentru că atunci când Domnul ne umple de harul întoarcerii la El, de harul convertirii spre El…ne învață primii pași ai iertării și ai bunătății.

De la Dumnezeul nostru treimic învățăm ce e iertarea, cum se manifestă ea, ce libertate interioară ne aduce, ce înțelepciune și frumusețe…și de aceea milostivirea noastră e tocmai revărsarea milostivirii Lui în noi.

Întru lumina Ta, Doamne, vom vedea lumină!

Întru smerenia Ta vom învăța milostivirea, iubirea Ta de oameni.

Pentru că acestea toate, Tu, Tu Însuți le reverși în noi și ne faci vii cu adevărat. Amin!

Did you like this? Share it: