Zi: 28 septembrie 2012

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a.

***

În revista Luceafărul din aprilie 1964[1] Prof. Dan Zamfirescu[2] își publica articolul Eminescu și Literatura română veche[3].

În el citează un articol al Acad. Alexandru Elian[4] despre donația Gaster. Aceea care cuprindea manuscrisele împrumutate de la Eminescu[5].

Și aici autorul spune că Hașdeu „poate fi socotit, fără ezitare, creatorul istoriei culturii vechi românești ca disciplină științifică”[6].

Iar Eminescu a citit „marea culgere a cronicilor moldovene a lui Kogălniceanu”[7] dar cunoștea și opera lui Hașdeu[8].

În p. 42-43, Zamfirescu prezintă „dovezi directe”[9] ale citirilor lui Mihail Eminescu din literatura română veche.

În p. 42:

 (fotografie)

În paginile 42-43:

(fotografie)

Tot în p. 43:

(fotografie)

Însă, conchide autorul, „titlurile semnalate mai sus nu reprezintă, după părerea noastră, tot ce a citit Eminescu din literatura veche”[10].

Iar ultima perioadă de creație a lui Mihail dovedește „cunoașterea integrală și geniala folosire în scopuri artistice a limbii [române] vechi”[11].

Motiv pentru care „opera eminesciană…[este] cea mai tradițională și totodată cea mai revoluționară a literaturii române moderne”[12].

Căci Hașdeu a fost „primul cunoscător total și primul cercetător prevăzut cu pregătirea specialistului ideal în domeniul istoriei literaturii române vechi”[13], pe când Eminescu a fost „cel dintâi [care a avut] simțul dezvoltării ei interioare, lingvistică și artistică, pe toată întinderea unei multiseculare evoluții”[14].

Despre influența lui Eminescu asupra lui Gaster în p. 48, unde îl numește pe Gaster: „ucenic eminescian”[15].

*

Acad. Gheorghe Mihăilă[16] enumeră cele 13 manuscrise ale Monahului Gavriil Uric[17] de la Mănăstirea Neamț[18] în cartea sa Studii de lingvistică și filologie. Iar acestea sunt următoarele[19]:

1. Omiliile Sfântului Grigorie Teologul, cu comentariile lui Nichita al Heracleei, din 1424;

2. Tetraevanghelul copiat și împodobit  cu miniaturi „în 1429, pentru Marina, doamna lui Alexandru cel Bun”[20];

3. Tetraevanghelul din 1436;

4. Sbornicul din 1439, care cuprinde Vieți de Sfinți și cuvinte de laudă;

5. Sbornicul din 1441, care cuprinde Vieți de Sfinți și cuvinte ascetice;

6. Mărgăritarul Sfântului Ioan Gură de Aur copiat în 1443;

7. Cuvântările ascetice ale Sfântului Vasile cel Mare copiate în 1444;

8. Mineiul pe februarie din 1445;

9. Leastvița/ Scara Sfântului Ioan Scărarul din 1446;

10. Mineiul pe martie din 1447;

11. 10 foi dintr-un Sbornic, cu texte pseudo-istorice și apocrife, din 1447;

12. Mineiul pe noiembrie din 1449 (care-a dispărut);

13. Sbornicul cu omilii ale Sfinților Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare și ale altor Sfinți Părinți, atribuit anilor 1424-1437.

Și autorul conchide că 8 dintre manuscrise sunt acum la București, 3 la Moscova, unul la Oxford iar altul e pierdut[21].

*

Petre P. Panaitescu[22] își publica în 1936 cartea sa Mihai Viteazul[23]. De 269 p. Unde va trata sistematic despre viața marelui domnitor român.

Iar autorul acreditează opinia că Mihai nu e fiu de domn[24].

Mama sa: Tudora din Târgul de Floci[25], despre care cronicarul ungur Szamosközy spunea că era „o vânzătoare de rachiu”[26] și că tatăl lui Mihai era grec[27].

Panaitescu declară drept „sigură” „înrudirea lui Mihai cu Iane banul”[28], despre care crede că era unchiul său[29].

Mihai a fost om foarte sărac, făcând negustorie[30]. Știa limba turcă dar și limba greacă[31]. Iar când Iane, în 1586, devine mare ban al Craiovei, îl face bănișor al județului Mehedinți pe Mihai, nepotul său[32].

La 26 de ani, în anul 1584, Mihai se căsătorește cu Stanca, „o văduvă olteancă de neam mare”[33]. Cu aceasta va avea doi copii: Nicolae și Florica[34]. Cu Tudora din Târșor o va naște pe Marula[35].

Doamna Stanca moare de ciumă în 1603[36]…

Mihai e mare stolnic între 1589-1591[37]. Devine mare postelnic, apoi mare agă[38]…

Și autorul consideră că „oastea de mercenari” pe care o avea Mihai era de circa 10-13.000 de oameni[39].

La 1 noiembrie 1599, Mihai intra în Alba Iulia[40]. „Era călare pe un cal roib, îmbrăcat cu o manta albă pe care se vedeau cusuți cu fir de aur chipuri de șoimi. Avea o tunică din aceeași materie și ciorapi de mătase albă, sabia îi atârna pe latură, era bătută cu pietre scumpe, în cap avea o cușmă împodobită cu pene de cocoș”[41].

Între p. 98-108, autorul vorbește despre relația Fericitului Mihai Viteazul cu Biserica Ortodoxă.

Cuvintele tulburătoare ale autorului: „Mihai Viteazul a fost un cavaler creștin. Crescut în tradiția războinică a boierimii oltene, din care făcuse parte, a fost reprezentantul ei, dar cei ce l-au ridicat fără să-l cunoască bine, au aflat în fața lor pe cel mai mare oștean ce l-a dat neamul nostru, și un om al credinței care se ridica mai sus de socotelile [așteptările] lor.

[…] Frazele [scrisorilor lui] au ceva tăios și hotărât ca o sentință, limpede ca o conștiință sigură de ea, în același timp o credință religioasă adâncă, zăngănit de sabie și sunet de clopot”[42].

Victoriile lui Mihai împotriva turcilor[43].

La Călugăreni el a avut o oaste de 10.000 de oameni[44] iar turcii de circa 20.000 de oameni[45].

Mihai a condus Ardealul 11 luni[46]. Nu a mai avut bani pentru ca să își plătească armata de mercenari[47]. El a mutat episcopia la Alba Iulia[48]. A cucerit Moldova în timpul verii[49].

Autorul spune că Mihai a acționat dintr-un „instinct” de „solidaritate românească”[50] când a cucerit Ardealul și Moldova însă nu a avut „o idee hotărâtă de unitate politică românească”[51].

Mihai e părăsit de toți și pleacă în Ardeal[52]. La 23 februarie 1601 e la Praga și avea un tălmaci care îi traducea vorbele în italiană[53]. Împăratul Rudolf al II-lea îi dăruie 100.000 de taleri pentru ca să își formeze o nouă oaste de mercenari[54].

De la Praga pleacă la Viena[55]. Lupta de la Gorăslău a avut loc la 3 august 1601[56].

Însă avea…doar 43 de ani când a fost ucis[57]. Generalul Basta „a poruncit omorul”[58].

Mihai e omorât în ziua de „9/ 19 august 1601, înainte de răsăritul soarelui”[59]…cu halebardele[60].

Așa arată o halebardă:

(fotografie)

Însă o Cronică anonimă vorbește despre faptul că i s-a înfipt o suliță în inimă, apoi i s-a tăiat capul[61]. Și capul i-a fost adus la Mănăstirea Dealu de către Radu Florescu, un comis[62] muntean[63].