Istoria începe de oriunde o privești [29]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a.

***

În revista Luceafărul din aprilie 1964[1] Prof. Dan Zamfirescu[2] își publica articolul Eminescu și Literatura română veche[3].

În el citează un articol al Acad. Alexandru Elian[4] despre donația Gaster. Aceea care cuprindea manuscrisele împrumutate de la Eminescu[5].

Și aici autorul spune că Hașdeu „poate fi socotit, fără ezitare, creatorul istoriei culturii vechi românești ca disciplină științifică[6].

Iar Eminescu a citit „marea culgere a cronicilor moldovene a lui Kogălniceanu”[7] dar cunoștea și opera lui Hașdeu[8].

În p. 42-43, Zamfirescu prezintă „dovezi directe”[9] ale citirilor lui Mihail Eminescu din literatura română veche.

În p. 42:

 (fotografie)

În paginile 42-43:

(fotografie)

Tot în p. 43:

(fotografie)

Însă, conchide autorul, „titlurile semnalate mai sus nu reprezintă, după părerea noastră, tot ce a citit Eminescu din literatura veche”[10].

Iar ultima perioadă de creație a lui Mihail dovedește „cunoașterea integrală și geniala folosire în scopuri artistice a limbii [române] vechi[11].

Motiv pentru care „opera eminesciană…[este] cea mai tradițională și totodată cea mai revoluționară a literaturii române moderne”[12].

Căci Hașdeu a fost „primul cunoscător total și primul cercetător prevăzut cu pregătirea specialistului ideal în domeniul istoriei literaturii române vechi”[13], pe când Eminescu a fost „cel dintâi [care a avut] simțul dezvoltării ei interioare, lingvistică și artistică, pe toată întinderea unei multiseculare evoluții”[14].

Despre influența lui Eminescu asupra lui Gaster în p. 48, unde îl numește pe Gaster: „ucenic eminescian”[15].

*

Acad. Gheorghe Mihăilă[16] enumeră cele 13 manuscrise ale Monahului Gavriil Uric[17] de la Mănăstirea Neamț[18] în cartea sa Studii de lingvistică și filologie. Iar acestea sunt următoarele[19]:

1. Omiliile Sfântului Grigorie Teologul, cu comentariile lui Nichita al Heracleei, din 1424;

2. Tetraevanghelul copiat și împodobit  cu miniaturi „în 1429, pentru Marina, doamna lui Alexandru cel Bun”[20];

3. Tetraevanghelul din 1436;

4. Sbornicul din 1439, care cuprinde Vieți de Sfinți și cuvinte de laudă;

5. Sbornicul din 1441, care cuprinde Vieți de Sfinți și cuvinte ascetice;

6. Mărgăritarul Sfântului Ioan Gură de Aur copiat în 1443;

7. Cuvântările ascetice ale Sfântului Vasile cel Mare copiate în 1444;

8. Mineiul pe februarie din 1445;

9. Leastvița/ Scara Sfântului Ioan Scărarul din 1446;

10. Mineiul pe martie din 1447;

11. 10 foi dintr-un Sbornic, cu texte pseudo-istorice și apocrife, din 1447;

12. Mineiul pe noiembrie din 1449 (care-a dispărut);

13. Sbornicul cu omilii ale Sfinților Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare și ale altor Sfinți Părinți, atribuit anilor 1424-1437.

Și autorul conchide că 8 dintre manuscrise sunt acum la București, 3 la Moscova, unul la Oxford iar altul e pierdut[21].

*

Petre P. Panaitescu[22] își publica în 1936 cartea sa Mihai Viteazul[23]. De 269 p. Unde va trata sistematic despre viața marelui domnitor român.

Iar autorul acreditează opinia că Mihai nu e fiu de domn[24].

Mama sa: Tudora din Târgul de Floci[25], despre care cronicarul ungur Szamosközy spunea că era „o vânzătoare de rachiu”[26] și că tatăl lui Mihai era grec[27].

Panaitescu declară drept „sigură” „înrudirea lui Mihai cu Iane banul[28], despre care crede că era unchiul său[29].

Mihai a fost om foarte sărac, făcând negustorie[30]. Știa limba turcă dar și limba greacă[31]. Iar când Iane, în 1586, devine mare ban al Craiovei, îl face bănișor al județului Mehedinți pe Mihai, nepotul său[32].

La 26 de ani, în anul 1584, Mihai se căsătorește cu Stanca, „o văduvă olteancă de neam mare”[33]. Cu aceasta va avea doi copii: Nicolae și Florica[34]. Cu Tudora din Târșor o va naște pe Marula[35].

Doamna Stanca moare de ciumă în 1603[36]

Mihai e mare stolnic între 1589-1591[37]. Devine mare postelnic, apoi mare agă[38]

Și autorul consideră că „oastea de mercenari” pe care o avea Mihai era de circa 10-13.000 de oameni[39].

La 1 noiembrie 1599, Mihai intra în Alba Iulia[40]. „Era călare pe un cal roib, îmbrăcat cu o manta albă pe care se vedeau cusuți cu fir de aur chipuri de șoimi. Avea o tunică din aceeași materie și ciorapi de mătase albă, sabia îi atârna pe latură, era bătută cu pietre scumpe, în cap avea o cușmă împodobită cu pene de cocoș”[41].

Între p. 98-108, autorul vorbește despre relația Fericitului Mihai Viteazul cu Biserica Ortodoxă.

Cuvintele tulburătoare ale autorului: „Mihai Viteazul a fost un cavaler creștin. Crescut în tradiția războinică a boierimii oltene, din care făcuse parte, a fost reprezentantul ei, dar cei ce l-au ridicat fără să-l cunoască bine, au aflat în fața lor pe cel mai mare oștean ce l-a dat neamul nostru, și un om al credinței care se ridica mai sus de socotelile [așteptările] lor.

[…] Frazele [scrisorilor lui] au ceva tăios și hotărât ca o sentință, limpede ca o conștiință sigură de ea, în același timp o credință religioasă adâncă, zăngănit de sabie și sunet de clopot[42].

Victoriile lui Mihai împotriva turcilor[43].

La Călugăreni el a avut o oaste de 10.000 de oameni[44] iar turcii de circa 20.000 de oameni[45].

Mihai a condus Ardealul 11 luni[46]. Nu a mai avut bani pentru ca să își plătească armata de mercenari[47]. El a mutat episcopia la Alba Iulia[48]. A cucerit Moldova în timpul verii[49].

Autorul spune că Mihai a acționat dintr-un „instinct” de „solidaritate românească”[50] când a cucerit Ardealul și Moldova însă nu a avut „o idee hotărâtă de unitate politică românească[51].

Mihai e părăsit de toți și pleacă în Ardeal[52]. La 23 februarie 1601 e la Praga și avea un tălmaci care îi traducea vorbele în italiană[53]. Împăratul Rudolf al II-lea îi dăruie 100.000 de taleri pentru ca să își formeze o nouă oaste de mercenari[54].

De la Praga pleacă la Viena[55]. Lupta de la Gorăslău a avut loc la 3 august 1601[56].

Însă avea…doar 43 de ani când a fost ucis[57]. Generalul Basta „a poruncit omorul”[58].

Mihai e omorât în ziua de „9/ 19 august 1601, înainte de răsăritul soarelui”[59]…cu halebardele[60].

Așa arată o halebardă:

(fotografie)

Însă o Cronică anonimă vorbește despre faptul că i s-a înfipt o suliță în inimă, apoi i s-a tăiat capul[61]. Și capul i-a fost adus la Mănăstirea Dealu de către Radu Florescu, un comis[62] muntean[63].


[1] Dan Zamfirescu, Studii și articole de literatură română veche, Ed. pentru Literatură, București, 1967, p. 49. Cartea are, în total, 231 p.

[3] Dan Zamfirescu, Studii și articole de literatură română veche, op. cit., p. 35-49.

[5] [5] Dan Zamfirescu, Studii și articole de literatură română veche, op. cit., p. 36.

[6] Idem, p. 39.

[7] Idem, p. 40.

[8] Idem, p. 41.

[9] Idem, p. 42.

[10] Idem, p. 44.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 45.

[13] Idem, p. 47.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 48.

[18] G.[heorghe] Mihăilă, Studii de lingvistică și filologie, Ed. Facla, Timișoara, 1981, p. 48. Cartea are 290 p.

[19] Idem, p. 50-51.

[20] Idem, p. 50.

[21] Idem, p. 51.

[23] P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, Ed. Fundația Regele Carol I, București, 1936.

[24] Idem, p. 13, 16.

[25] Idem, p. 12.

[26] Idem, p. 17.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 20.

[29] Idem, p. 22.

[30] Idem, p. 23.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 23-24.

[33] Idem, p. 24.

[34] Ibidem.

[35] Idem, p. 25.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem.

[39] Idem, p. 64.

[40] Idem, p. 83, 159.

[41] Idem, p. 159.

[42] Idem, p. 108.

[43] Idem, p. 110 sq.

[44] Idem, p. 117-118.

[45] Idem, p. 118.

[46] Idem, p. 161.

[47] Idem, p. 173.

[48] Idem, p. 178.

[49] Idem, p. 184.

[50] Idem, p. 218.

[51] Ibidem.

[52] Idem, p. 237.

[53] Idem, p. 240.

[54] Idem, p. 240-241.

[55] Idem, p. 241.

[56] Idem, p. 244.

[57] Idem, p. 246.

[58] Idem, p. 247.

[59] Idem, p. 248.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem.

[62] Comisul era un mare dregător în Țara Românească și Moldova, care îngrijea caii și grajdurile domnești și care făcea aprovizionarea cu furaje.

[63] Cf. P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, op. cit., p. 248, n. 3.

Performanța firului de nisip

  • RCS & RDS, principalul furnizor de internet din România, a testat în premieră în ţara noastră, tehnologia 100G. […] “Ne pregătim permanent reţeaua pentru viitor, aşa cum am făcut şi până acum. Un client RCS & RDS aflat în reţeaua în care am făcut testele, ar putea utiliza de pe-acum internetul pentru aplicaţii care ar fi disponibile abia peste 10 ani. Nu putem gândi de-acum aceste aplicaţii, dar ştim câtă bandă ar consuma acestea”, a declarat Silviu Georgescu, Technical Manager RCS & RDS”.
  • Potrivit sondajului CSCI, la întrebarea dacă duminica viitoare ar avea loc alegeri parlamentare cu cine aţi vota, s-au înregistrat următoarele rezultate: USL 58%, PPDD 18%, ARD 16%, UDMR 5%, PRM 2%, PNG 1%”.
  • Lady Gaga: „ Sunt mândră de mine, indiferent de dimensiunile pe care le am”.
  • Varujan Vosganian: „Integrarea în Uniunea Europeană nu trebuie să fie un drum cu  sens unic, pentru că atunci, dintr-o ţară integrată, România riscă sa devină o  ţară captivă”.
  • 30 septembrie 2012: se împlinesc cei 5 ani de patriarhat ai PFP Daniel Ciobotea.
  • Tranchilizantele, cunoscute ca anxiolitice sau ataractice, au capacitatea de liniştire a bolnavului. Principala lor indicaţie de administrare este combaterea sindromului anxios manifestat prin agitaţie psiho-motorie şi tulburări neurovegetative. Tranchilizantele pot fi minore şi majore, diferenţa între ele fiind aceea că tranchilzantele majore au şi acţiune antipsihotică. Cele mai cunoscute tranchilizante minore sunt benzodiazepine: Diazepam (Valium), Flunitrazepam (Rohypnol) şi Midazolam (Dormicum, Versed). Tranchilizantele majore (neuroleptice) utilizate în anesteziologie fac parte din două grupe medicamentoase: fenotiazine şi benzomorfani. Neurolepticele fenotiazinice sunt: Clorpromazina, Romerganul, Levomepromazin. Neurolepticele din familia benzomorfanilor sunt reprezentate de Droperidol”, cf. *** Curs de chirurghie generală, vol. I, coord. Șef lucrări Dr. Ovidiu Dorin Bardac, Ed. Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2004, p. 52-53.
  • FPS  = Frames per Second (cadre pe secundă). Reprezintă numărul de cadre dintr-o secvență video care pot fi afișate într-o secundă astfel încât să creeze impresia de mișcare.
  • „Atunci scuteşte-mă cu morala! Eşti un loser! Te lamentezi la fel ca tata. O ţineţi amândoi cu comuniştii, cu securiştii şi cu regimul ăla de căcat care v-a distrus viaţa. Dacă erai deştept şi-ţi urmăreai interesul, sunt sigur că te aranjai şi pe vremea aia. Acum e adevărata viaţă, ai oportunităţi, libertate, şanse câte vrei şi dacă nu le speculezi rămâi de papagal”, cf. Petre Barbu, Tatăl nostru, care ești în supermarket, piesă [de teatru] în două acte, Ed. Liter Net. ro, 2006, p. 19.
  • În vechea asiriană: abu = părinte; addu = acum; arkhu = lună; baraqu = rază/ licărire; bishu = rău; bi itu = casă; daianu = judecător; dammu = sânge; hadutu = bucurie; hatu = a păcătui; idu = a cunoaște; kakkabu = stea; kalbu = câine; karabu = a binecuvânta; kinnatu = dreptate; libbi = inima mea; maalkatu = regină; mamitu = jurământ; marsutu = boală; nashagu = a săruta; nishu = persoană.
  • Digi Wi-Fi în toată țara.

Folclorul în concepția „tradiționaliștilor” [6]

Radu Gyr probabil că este singurul căruia îi reușește cu adevărat implementarea unuia dintre punctele importante ale programului gândirist, și anume recuperarea tradiției populare/folclorice.

El a scris într-adevăr o serie de balade culte, incluzând temele și motivele obișnuite ale baladelor populare (vitejia/eroismul, haiducia, dragostea, gelozia, moartea, natura solidară, mama îndurerată, etc.) urmărind un fir narativ cunoscut sau dezvoltând altele similare.

Limbajul și viziunea poetică sunt însă noi, moderniste, fără să afecteze prin aceasta sensurile vechi ale baladei.

Prin urmare, poemele sale nu pun probleme de interpretare, alegoriile fiind deja cunoscute.

Importantă pentru el a fost cultivarea sentimentelor înalte și autentice: onoarea, dragostea, recunoștința, datoria.

Ca și în lirica populară, întâmplările din baladele sale sunt menite să devină pildă, oferind narativului un rol de exemplaritate/ paradigmă etică.

Nu l-au interesat filosofia sau mistica în poezie, nici introspecția sau mărturia devenirii personale în sens religios, ca pe Arghezi, Blaga sau Voiculescu.

În spatele formulei poetice baladești se află deci un sens militant, o intenție moralizatoare și educativă care se adresa noilor generații (urmărind în același timp să nu se întrerupă tradiția baladei pe care o considerau foarte veche, chiar dacă nu avem mărturii documentare suficiente), care este însă de natură să mulțumească și pretențiile esteților, care nu face rabat de la datoriile artei moderne față de frumos și estetic.

Interesant de investigat în versurile sale rămâne așadar metamorfoza limbajului poetic.

Invenția este numai la nivelul limbajului, care poate oferi o materie de studiu (un studiu de caz) cu privire la poezia acelei epoci.

Radu Gyr depune aproape întreg efortul creator în elaborarea și cizelarea unei limbi poetice proprii, ajungând la oarece rafinament estetic care este de luat în considerare.

Incitantă este mai ales sculptura metaforelor poetice, concentrarea imaginilor în expresii lapidare în stare să rezume o situație sau un aspect.

Efortul aparține unui poet care – precum Alecsandri odinioară, dar într-o măsură mai pregnantă și personalizantă – înnoiește veșmintele baladei și o transformă într-un obiect propriu culturii moderniste.

Elementul religios se reduce la poemele care au temă religioasă explicită sau este plauzibil asociat cu anumite atitudini care implică relevarea virtuților și inflexibilitate morală, determinare categorică în ciuda supliciului și a morții, fără a mai fi în mod indubitabil consemnat prin fapte și gesturi liturgice.

În majoritatea situațiilor, faptele eroilor sunt asumabile moralei creștin-ortodoxe.

Sermon on the 19th Sunday after Pentecost [2012]

My Beloved,

For that to love our enemies, as asks us today’s Evangel [Lk 6, 31-36], we must know what we want. For what we want links to doing the will of God. Because we need to know the things that, with true, are necessary. For that only this, the necessary, are those that are expected from us and by the neighbor.

And v. 31, that asks us to do to others things that we like in fundamental mode, asks us, of fact, to be so mature that we choose holiness for us and for our neighbor.

 Why the holiness? For that it is the true state of man. And without to be clean, without to be full of grace, you cannot choose what’s best for you and for others.

Thus seeing the things, we understand that we need to sanctify our lives for to know how to report ourselves to other men.

And when we not know how to behave towards someone is sign that we need of prayer. Of much prayer.

But the prayer teaches us to forgive. To forgive because we are forgiven. For that we want that our state of well, joy, our fulfillment to be universal one.

And if we want the good for all then we get out from the logic of the enmity. From an egotistical logic, that considers on another not a communional but an obstacle.

But never, in real mode, another is an obstacle for us but our lack of openness is our own disadvantage.

And when the Lord asks us to be merciful (v. 36), asks us to demolish the walls of non-communication. Because the communication don’t keep, in the first row, of parlance but of the opening of the heart.

And a man with open heart can help to other even if he doesn’t agree with him, even if he is the other religion or he doesn’t speak the language of him.

Therefore, the words emphasize goodness of heart but not replace it! And where attempting to replace the kindness with words, with naked words, appears the wooden language in the ecclesial space. This is a true disease of communication.

Why? Because the forgiveness of others asks naturalness. And the mercy is profound, is experiential, comes from the need of communication and communion and…not repeat the words parrot-fashion.

From this motive, ie for naturalness, the Lord counsels us to love our enemies and to give to others essential things.

And when we give words, hugs, prayers, support…we give in essential mode. For that all these and much more are the frame in that we help others to be themselves.

The competitive system but, in that we live, does not know what it means to lose in favor of another. But in the Church, to waste time with other, leaving other in your place, leaving the other to be better than you, means to have respect for God’s gifts from another.

In the place of egoistic competition, the ecclesial life chooses relationships based on love, respect and the admiration. For that it sees the fulfillment of the man in communion and everything that does together is for everyone.

The word of force, therefore, is the communion. And this means the peace with all, the good understanding, the peaceful coexistence.

Lord gives us all to think and to do the good and pleasing to Him. Amen!