Istoria începe de oriunde o privești [29]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
*
Istoria începe
de oriunde o privești
(Vol. 1)
***
Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a.
***
În revista Luceafărul din aprilie 1964[1] Prof. Dan Zamfirescu[2] își publica articolul Eminescu și Literatura română veche[3].
În el citează un articol al Acad. Alexandru Elian[4] despre donația Gaster. Aceea care cuprindea manuscrisele împrumutate de la Eminescu[5].
Și aici autorul spune că Hașdeu „poate fi socotit, fără ezitare, creatorul istoriei culturii vechi românești ca disciplină științifică”[6].
Iar Eminescu a citit „marea culgere a cronicilor moldovene a lui Kogălniceanu”[7] dar cunoștea și opera lui Hașdeu[8].
În p. 42-43, Zamfirescu prezintă „dovezi directe”[9] ale citirilor lui Mihail Eminescu din literatura română veche.
În p. 42:
(fotografie)
În paginile 42-43:
(fotografie)
Tot în p. 43:
(fotografie)
Însă, conchide autorul, „titlurile semnalate mai sus nu reprezintă, după părerea noastră, tot ce a citit Eminescu din literatura veche”[10].
Iar ultima perioadă de creație a lui Mihail dovedește „cunoașterea integrală și geniala folosire în scopuri artistice a limbii [române] vechi”[11].
Motiv pentru care „opera eminesciană…[este] cea mai tradițională și totodată cea mai revoluționară a literaturii române moderne”[12].
Căci Hașdeu a fost „primul cunoscător total și primul cercetător prevăzut cu pregătirea specialistului ideal în domeniul istoriei literaturii române vechi”[13], pe când Eminescu a fost „cel dintâi [care a avut] simțul dezvoltării ei interioare, lingvistică și artistică, pe toată întinderea unei multiseculare evoluții”[14].
Despre influența lui Eminescu asupra lui Gaster în p. 48, unde îl numește pe Gaster: „ucenic eminescian”[15].
*
Acad. Gheorghe Mihăilă[16] enumeră cele 13 manuscrise ale Monahului Gavriil Uric[17] de la Mănăstirea Neamț[18] în cartea sa Studii de lingvistică și filologie. Iar acestea sunt următoarele[19]:
1. Omiliile Sfântului Grigorie Teologul, cu comentariile lui Nichita al Heracleei, din 1424;
2. Tetraevanghelul copiat și împodobit cu miniaturi „în 1429, pentru Marina, doamna lui Alexandru cel Bun”[20];
3. Tetraevanghelul din 1436;
4. Sbornicul din 1439, care cuprinde Vieți de Sfinți și cuvinte de laudă;
5. Sbornicul din 1441, care cuprinde Vieți de Sfinți și cuvinte ascetice;
6. Mărgăritarul Sfântului Ioan Gură de Aur copiat în 1443;
7. Cuvântările ascetice ale Sfântului Vasile cel Mare copiate în 1444;
8. Mineiul pe februarie din 1445;
9. Leastvița/ Scara Sfântului Ioan Scărarul din 1446;
10. Mineiul pe martie din 1447;
11. 10 foi dintr-un Sbornic, cu texte pseudo-istorice și apocrife, din 1447;
12. Mineiul pe noiembrie din 1449 (care-a dispărut);
13. Sbornicul cu omilii ale Sfinților Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare și ale altor Sfinți Părinți, atribuit anilor 1424-1437.
Și autorul conchide că 8 dintre manuscrise sunt acum la București, 3 la Moscova, unul la Oxford iar altul e pierdut[21].
*
Petre P. Panaitescu[22] își publica în 1936 cartea sa Mihai Viteazul[23]. De 269 p. Unde va trata sistematic despre viața marelui domnitor român.
Iar autorul acreditează opinia că Mihai nu e fiu de domn[24].
Mama sa: Tudora din Târgul de Floci[25], despre care cronicarul ungur Szamosközy spunea că era „o vânzătoare de rachiu”[26] și că tatăl lui Mihai era grec[27].
Panaitescu declară drept „sigură” „înrudirea lui Mihai cu Iane banul”[28], despre care crede că era unchiul său[29].
Mihai a fost om foarte sărac, făcând negustorie[30]. Știa limba turcă dar și limba greacă[31]. Iar când Iane, în 1586, devine mare ban al Craiovei, îl face bănișor al județului Mehedinți pe Mihai, nepotul său[32].
La 26 de ani, în anul 1584, Mihai se căsătorește cu Stanca, „o văduvă olteancă de neam mare”[33]. Cu aceasta va avea doi copii: Nicolae și Florica[34]. Cu Tudora din Târșor o va naște pe Marula[35].
Doamna Stanca moare de ciumă în 1603[36]…
Mihai e mare stolnic între 1589-1591[37]. Devine mare postelnic, apoi mare agă[38]…
Și autorul consideră că „oastea de mercenari” pe care o avea Mihai era de circa 10-13.000 de oameni[39].
La 1 noiembrie 1599, Mihai intra în Alba Iulia[40]. „Era călare pe un cal roib, îmbrăcat cu o manta albă pe care se vedeau cusuți cu fir de aur chipuri de șoimi. Avea o tunică din aceeași materie și ciorapi de mătase albă, sabia îi atârna pe latură, era bătută cu pietre scumpe, în cap avea o cușmă împodobită cu pene de cocoș”[41].
Între p. 98-108, autorul vorbește despre relația Fericitului Mihai Viteazul cu Biserica Ortodoxă.
Cuvintele tulburătoare ale autorului: „Mihai Viteazul a fost un cavaler creștin. Crescut în tradiția războinică a boierimii oltene, din care făcuse parte, a fost reprezentantul ei, dar cei ce l-au ridicat fără să-l cunoască bine, au aflat în fața lor pe cel mai mare oștean ce l-a dat neamul nostru, și un om al credinței care se ridica mai sus de socotelile [așteptările] lor.
[…] Frazele [scrisorilor lui] au ceva tăios și hotărât ca o sentință, limpede ca o conștiință sigură de ea, în același timp o credință religioasă adâncă, zăngănit de sabie și sunet de clopot”[42].
Victoriile lui Mihai împotriva turcilor[43].
La Călugăreni el a avut o oaste de 10.000 de oameni[44] iar turcii de circa 20.000 de oameni[45].
Mihai a condus Ardealul 11 luni[46]. Nu a mai avut bani pentru ca să își plătească armata de mercenari[47]. El a mutat episcopia la Alba Iulia[48]. A cucerit Moldova în timpul verii[49].
Autorul spune că Mihai a acționat dintr-un „instinct” de „solidaritate românească”[50] când a cucerit Ardealul și Moldova însă nu a avut „o idee hotărâtă de unitate politică românească”[51].
Mihai e părăsit de toți și pleacă în Ardeal[52]. La 23 februarie 1601 e la Praga și avea un tălmaci care îi traducea vorbele în italiană[53]. Împăratul Rudolf al II-lea îi dăruie 100.000 de taleri pentru ca să își formeze o nouă oaste de mercenari[54].
De la Praga pleacă la Viena[55]. Lupta de la Gorăslău a avut loc la 3 august 1601[56].
Însă avea…doar 43 de ani când a fost ucis[57]. Generalul Basta „a poruncit omorul”[58].
Mihai e omorât în ziua de „9/ 19 august 1601, înainte de răsăritul soarelui”[59]…cu halebardele[60].
Așa arată o halebardă:
(fotografie)
Însă o Cronică anonimă vorbește despre faptul că i s-a înfipt o suliță în inimă, apoi i s-a tăiat capul[61]. Și capul i-a fost adus la Mănăstirea Dealu de către Radu Florescu, un comis[62] muntean[63].
[1] Dan Zamfirescu, Studii și articole de literatură română veche, Ed. pentru Literatură, București, 1967, p. 49. Cartea are, în total, 231 p.
[2] A se vedea: http://biserica.org/WhosWho/DTR/Z/DanZamfirescu.html.
[3] Dan Zamfirescu, Studii și articole de literatură română veche, op. cit., p. 35-49.
[4] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Elian.
[5] [5] Dan Zamfirescu, Studii și articole de literatură română veche, op. cit., p. 36.
[6] Idem, p. 39.
[7] Idem, p. 40.
[8] Idem, p. 41.
[9] Idem, p. 42.
[10] Idem, p. 44.
[11] Ibidem.
[12] Idem, p. 45.
[13] Idem, p. 47.
[14] Ibidem.
[15] Idem, p. 48.
[17] Idem: http://www.sfant.ro/sfinti-romani/cuviosul-gavriil-uric-scriitorul-manastirea-neamt.html.
[18] G.[heorghe] Mihăilă, Studii de lingvistică și filologie, Ed. Facla, Timișoara, 1981, p. 48. Cartea are 290 p.
[19] Idem, p. 50-51.
[20] Idem, p. 50.
[21] Idem, p. 51.
[22] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_P._Panaitescu.
[23] P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, Ed. Fundația Regele Carol I, București, 1936.
[24] Idem, p. 13, 16.
[25] Idem, p. 12.
[26] Idem, p. 17.
[27] Ibidem.
[28] Idem, p. 20.
[29] Idem, p. 22.
[30] Idem, p. 23.
[31] Ibidem.
[32] Idem, p. 23-24.
[33] Idem, p. 24.
[34] Ibidem.
[35] Idem, p. 25.
[36] Ibidem.
[37] Ibidem.
[38] Ibidem.
[39] Idem, p. 64.
[40] Idem, p. 83, 159.
[41] Idem, p. 159.
[42] Idem, p. 108.
[43] Idem, p. 110 sq.
[44] Idem, p. 117-118.
[45] Idem, p. 118.
[46] Idem, p. 161.
[47] Idem, p. 173.
[48] Idem, p. 178.
[49] Idem, p. 184.
[50] Idem, p. 218.
[51] Ibidem.
[52] Idem, p. 237.
[53] Idem, p. 240.
[54] Idem, p. 240-241.
[55] Idem, p. 241.
[56] Idem, p. 244.
[57] Idem, p. 246.
[58] Idem, p. 247.
[59] Idem, p. 248.
[60] Ibidem.
[61] Ibidem.
[62] Comisul era un mare dregător în Țara Românească și Moldova, care îngrijea caii și grajdurile domnești și care făcea aprovizionarea cu furaje.
[63] Cf. P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, op. cit., p. 248, n. 3.
Pingback: Istoria începe de oriunde o privești [30] | Teologie pentru azi
Pingback: Istoria începe de oriunde o privești [31] | Teologie pentru azi
Pingback: Istoria începe de oriunde o privești [32] | Teologie pentru azi
Pingback: Istoria începe de oriunde o privești [40] | Teologie pentru azi
Pingback: Istoria începe de oriunde o privești [41] | Teologie pentru azi
Pingback: Istoria începe de oriunde o privești [44] | Teologie pentru azi
Pingback: Istoria începe de oriunde o privești [46] | Teologie pentru azi
Pingback: Istoria începe de oriunde o privești [47] | Teologie pentru azi
Pingback: Istoria începe de oriunde o privești [48] | Teologie pentru azi
Pingback: Istoria începe de oriunde o privești [49] | Teologie pentru azi