Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 1 octombrie, 2012

Prezența Sfinților Îngeri și a demonilor în viața noastră [1]

În Rugăciunile dimineții[1], Satana e amintit pentru prima dată în rugăciunea Tatăl nostru, ca „cel rău”[2], de care Tatăl nostru cel ceresc trebuie să ne izbăvească[3]. Răutatea lui ne atinge și pe noi.

În primul tropar vorbim despre o „cântare îngerească” și o rostim („Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeule”), cerând miluirea noastră pentru rugăciunile Îngerilor Săi[4].

În mod evident, aici ne referim la Sfinții Îngeri și nu la demoni, deși și demonii sunt…îngeri.

Însă prin expresia „Îngerii Tăi” se exprimă comuniunea lui Dumnezeu cu Sfinții Îngeri, care Îi slujesc Lui întru toate.

În a doua rugăciune, noi cerem ca Domnul să primească „glasul rugăciunii” noastre, așa cum îl primește și pe „al sfintelor și înțelegătoarelor” Sale „Puteri”[5]. Prin Puteri referindu-se ori, exclusiv, la ceata Puterilor cerești ori la toți Sfinții Îngeri.

O cerere mare, grea, copleșitoare. Care ne dă să înțelegem distanța dintre rugăciunea noastră și cea a Sfinților Îngeri.

Dar de aici aflăm că Domnul primește rugăciunea Sfinților Îngeri și acest lucru ne încurajează și pe noi să ne rugăm, pentru ca să fim auziți de către Domnul.

În prima rugăciune a Sfântului Macarie cel Mare, Satana e „cel viclean”. Și de el Domnul trebuie să ne izbăvească[6].

E viclean…și ne întinde curse.

În a treia, a aceluiași, ne rugăm ca Iubitorul de oameni Dumnezeu să ne izbăvească „de sporirea diavolească”[7]. De sporirea demonilor în viața noastră. De influența lor nefastă în viața noastră.

Adică demonii nu doar există, sunt răi, vicleni și „nu au treabă cu noi”…ci ei se apropie de noi, ne ispitesc, vor să aibă stăpânire asupra noastră și să ne ducă spre rele din ce în ce mai mari.

De aceea ei nu stau departe de noi…ci aproape. Mai mult: colaborează cu noi la patimile noastre…sau, mai degrabă, noi cu ei.

În a 4-a rugăciune a Sfântului Macarie cel Mare se vorbește despre ispită (pentru prima dată) și ea e pusă în relație cu „răutatea pizmașului”[8]. Și Satana este invidiosul/ pizmașul/ vrăjmașul care ne ispitește și în timpul nopții.

El, pizmașul spiritual, nu se odihnește…pe când noi vrem să ne odihnim.

În a cincia rugăciune se vorbește despre faptul că Prea Curata Treime primește cântare de la Puterile cerești[9].

În a 6-a rugăciune a dimineții, a Sfântului Vasile cel Mare, Domnul Atotțiitorul e numit și „Dumnezeul Puterilor”[10]. Al Puterilor cerești.

Și tot aici, Împărăția lui Dumnezeu e locul „unde este glasul cel neîncetat al celor ce Te laudă și nespusa dulceață [dumnezeiască] a celor ce văd pururea frumusețea cea nespusă a slavei Tale”[11].

Căci Puterile cerești și Sfinții sunt lăudătorii continui ai Preasfintei Treimi.

A 9-a rugăciune e „către Sfântul Înger, păzitorul vieții” noastre[12]. Și el e Sfânt Înger și al lui Hristos. Și cădem și ne rugăm lui, păzitorului nostru cel sfânt, pentru că el ne este dat de la Sfântul Botez spre păzirea sufletului și a trupului nostru[13].

Și prin păzire înțelegem ferirea noastră de către el de tot felul de boli, necazuri, accidente, ispite. El se implică activ și continuu în viața noastră pentru că e păzitorul nostru cel sfânt primit de la Dumnezeu. E dăruit nouă de la Sfântul Botez.

Și aici, Botezul, e văzut ca intrare a noastră în Biserică și ca moment de mare sfințenie în viața noastră. Tocmai de aceea Îngerul trebuie să păzească noua noastră viață în Hristos.

Sfântul Înger păzitor nu apare cu un nume în rugăciune. Dar apare ca unul care a intrat în viața noastră odată cu Sfântul Botez.

Despre demoni nu se spune că sunt în noi…ci că ne ispitesc în chip și fel. Că se întretaie adesea cu persoana noastră. De aceea sunt răi, vicleni, pizmași în relația lor în forță cu noi.

Prin păcatele noastre mâniem preacurata lumină a Sfântului Înger păzitor și îl izgonim de la noi prin fapte de rușine[14].

Și astfel aflăm, pentru prima dată în rugăciunile dimineții, că Sfinții Îngeri sunt plini de slava lui Dumnezeu și că ei se apropie de noi și ne ajută nouă numai în măsura în care avem o viață sfântă.

Și păcatele sunt asumate de noi pe măsură ce sunt enumerate. Și prin ele, prin păcatele fără rațiune, am ajuns mai rău decât „dobitoacele cele necuvântătoare”[15].

Păcatele noastre îl îndepărtează de la noi pe Îngerul lui Hristos. Însă ne rugăm lui ca să se milostivească de noi și să ne fie „întrajutor și sprijinitor” împotriva „pizmașului…cel rău”, adică a Satanei[16].

Și prin sfintele rugăciuni ale Îngerului nostru păzitor nădăjduim că vom ajunge părtași ai Împărăției lui Dumnezeu împreună cu toți Sfinții Săi[17].

Maica lui Dumnezeu, în axion, este „mai cinstită decât Heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât Serafimii[18] indicându-se prin aceasta alte două cete îngerești.


[1] *** Ceaslov, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea PFP Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ed. a II-a a ed. din 1973, Ed. IBMBOR, București, 1993.

[2] Idem, p. 8.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 9.

[6] Idem, p. 11.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 12.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 13.

[12] Idem, p. 15.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Idem, p. 16.

Note la „Bizanț după Bizanț” [2]

Nicolae Iorga, Bizanț după Bizanț, Ed. enciclopedică română, București, 1972, 252 p.

*

Prima parte.

*

frescă cu domnitorul Bogdan Lăpușneanu de la Athos, p. 135/ sultanul Murad al III-lea s-a căsătorit cu una dintre fiicele doamnei Chiajna, p. 136/ Teofan Apsaras a întemeiat Mănăstirea lui Varlaam de pe Meteore, p. 138/ Iar Sfântul Neagoe Basarab ocrotea Mănăstirea Schimbarea la Față de pe Meteore, p. 138/ în 1586, în casele vlahilor, a fost votată înființarea noii Patriarhii rusești, p. 140.

Despre Fericitul Mihai Viteazu, p. 142-147/ despre Sfântul Chiril Lucaris, p. 155-161/ Sfântul Patriarh Chiril Lucaris a trăit între 1613-1615 în Țara Românească „fiind predicatorul de zile mari al lui Radu Mihnea”, p. 155/ Sinodul de la Iași, p. 167/ despre Sfântul Constantin Brâncoveanu de la p. 181/ Ieremia Cacavela la Iași, p. 211/ catalogul de cărți de la Mănăstirea Barnovschi din Iași, p. 214.

Nicolae Mavrocordat: 1709, primul fanariot pe tron românesc, p. 229/

Cunoștințele lui Iorga sunt generaliste în această carte, el netratând un subiect ca atare…ci o  perioadă istorică de 4 secole.

Note la „Bizanț după Bizanț” [1]

Nicolae Iorga, Bizanț după Bizanț, Ed. enciclopedică română, București, 1972, 252 p.

*

Prefața: p. 5-11.

Theotokop[o]ulos a devenit el Greco, p. 7/ turcii „nu se pricepură nici măcar să-i găsească un adevărat nume nou”, p. 7 Constantinopolului/ Dunărea: hotarul imperiului, p. 9/ prima traducere integrală a lui Herodot în limba română s-a făcut la Iași, p. 10/ moartea reală a Bizanțului a survenit în secolul al 19-lea, p. 11/

Bizanțul a supraviețuit aproape 4 secole imperiului creștin, p. 10, cucerit de musulmani. Aceasta este ideea de forță pe care Iorga o demonstrează în această carte. Faptul că Bizanțul a rezistat ca patrimoniu valoric și după căderea Constantinopolului, prin învățații lui care s-au auto-exilat și prin domnitorii români care au perpetuat învățătura lui.

1562, voievodul Ioan al Moldovei, p. 34/ Constantinopolul cel Mare, p. 41/ Erau 40.000 de evrei în Constantinopol după cucerirea lui de către turci, p. 43. Cei mai mulți evrei erau medici și astrologi, p. 43. Datorită unui scandal la nivel înalt, evreii din Constantinopol încep să poarte, ca stigmat, tichia roșie, p. 43/

Numărul locuitorilor, pe etnii, din Constantinopol, p. 45/ „vegetau ca arendași”, p. 49/ în sec. al 16-lea grecii simțeau că imperiul redevine al lor, p. 50/Atena avea 12 mii de locuitori în anul 1578, p. 59/ Iorga traduce pe exusiaste cu împuterniciți și pe epitropi cu vicari, p. 60/

beratul sultanului”, p. 60. Berat = act cu pecetea sultanului/ Mănăstirea Simonopetra a ars în 1581, p. 66/ daniile domnilor români la Athos, p. 66/ Sultanul Soliman a fixat „un tarif pentru vizitatorii Sfântului Mormânt”, p. 67/ În 1637, Sfântul Chiril Lucaris a restabilit mitropolia de la Muntele Sinai, p. 69/

Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Ierusalim a fost „zidită cu banii domnilor munteni și inaugurată de un Ioachim românul, fost egumen la Muntele Sinai”, p. 70/ studenți greci care au studiat la Padova, p. 71/ manuscrisele bizantine din biblioteci, p. 94/ a fost considerată „o greșeală” crearea Patriarhiei ruse, p. 101/

„vulturul bicefal”, p. 114, al grecilor/ despre banul Iani, unchiul lui Mihai Viteazu, p. 116/ frescă de la Athos cu doamna Ruxandra Lăpușneanu, p.  127/ despre Sfântul Neagoe Basarab de la p. 129/ Matei Basarab, p. 131/ Doamna Ruxandra Lăpușneanu era soră cu doamna Chiajna, p. 132/

Interviuri de conștiință (vol. 1) [3]

Interviuri de conștiință

  (vol. 1)

*

Realizate

de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Partea întâi și a 2-a.

***

A doua parte. 15 iulie 2008[1].

Pr. Dorin Picioruș: Părinte Profesor, acum o jumătate de veac, dumneavoastră v-ați raportat la teologia lui Vatican II și teza dumneavoastră doctorală este pe hotărârile Conciliului II Vatican[2].

Conciliu care, pentru unii, a produs foarte multe schimbări în bine. În special pentru romano-catolici. Însă în spațiul nostru ortodox raportarea la II Vatican este mai mult sau mai puțin amatoristă.

Dumneavoastră [însă] aveți o privire sintetică asupra II Vatican…și concluzionați [în acest caz] că avem de-a face cu o eclesiologie semi-nestoriană și cu un centralism papal care a luat toate prerogativele episcopatului în mâna sa.

Întrebarea noastră e următoarea: ce consecințe a avut Vatican II pentru Occident…sau și pentru noi, pentru teologia ortodoxă?

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Domne, să-ncepem cu ce e pozitiv!…

Pr. Dorin Picioruș: Da!…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: …Și anume [cu] faptul că e conciliul care a făcut două deschideri fundamentale, pe care nu le-a [mai] cunoscut Biserica Romano-Catolică de când s-a despărțit de Biserica Răsăriteană.

Prima privește ecumenismul.

Pr. Dorin Picioruș: Da…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Până la Vatican II a existat tendința de a considera orice biserică ce era afară de cea romano-catolică drept biserici eretice, care au pierdut cârma adevăratei credințe.

Numai Biserica Romano-Catolică se prezenta ca „singura” Biserică a lui Hristos.

La Vatican II se produce o deschidere. În sensul că face deosebire între bisericile care sunt în afara catolicismului și spune că, în comparație cu protestanții, care duc lipsă de preoție, de „sacerdoțiu ministerial”, cum zic ei, Biserica Ortodoxă are episcopat. Pentru că a fost o singură Biserică, cu cea Romano-Catolică, mai bine de un mileniu.

Și acest lucru le-a dat posibilitatea [catolicilor], ca după aproape o mie de ani, să recunoască existența Bisericii Ortodoxe ca atare.

Căci până atunci nu recunoscuseră asta…

Pr. Dorin Picioruș: Au recunoscut, cu alte cuvinte, apostolicitatea Bisericii noastre…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Însă au condiționat această recunoaștere prin faptul că Biserica Ortodoxă este formată din Biserici particulare, cum zic ei sau naționale, după cum spunem noi, dar ea, Biserica Ortodoxă, „nu are” dimensiune universală.

Iar dacă vrea „să descopere” această dimensiune universală trebuie „să se unească” cu Roma, pentru că papa e „centrul de gravitate”, centrul „universal”, care vine și „garantează” universalitatea Bisericii lui Hristos.

Și pe de-o parte e deschidere iar pe de altă parte e închidere.

E închidere pentru faptul că primatul papal a fost doctrina care a dezbinat fundamental…

Pr. Dorin Picioruș: A produs schisma

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Da!…Și la Vatican II nu s-a făcut nimic ca să se remedieze[3]

Dimpotrivă, s-a reconfirmat învățătura primului Vatican[4], de la 1870, adică primatul [papal] și infailibilitatea papală. Și, mai mult decât atât, s-a extins această „putere” a papei și asupra episcopilor.

Pentru că aici trebuie făcută o diferență. Până la Vatican II, în catolicism, episcopatul a fost considerat ca fiind în stare de dispersie, în lume…

Pr. Dorin Picioruș: Da…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: …niciodată la centru, în jurul papei. Și acum e pentru prima dată când începe să se vorbească [în romano-catolicism] despre colegiul

Pr. Dorin Picioruș: episcopal…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: episcopal…Alături de colegiul cardinalilor, care ăsta exista deja subliniat…

Și acesta este elementul fundamental care constituie baza de la care a plecat II Vatican pentru ca să recunoască episcopatul ortodox.

Pr. Dorin Picioruș: Am înțeles!…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Pentru că și noi și ei avem episcopat valabil[5]. Însă diferența dintre unul și altul constă în faptul că noi nu avem unitate, pentru că, în fine, „nu ținem” de papă iar ei au „unitate” pentru că recunosc primatul papal.

Și mai mult decât atât, o altă noutate la Vatican II, a constat în faptul că s-a dat un rol important nu numai episcopilor, care, așa cum am spus, erau considerați în stare de dispersie,  în lume…

Și aș putea să adaug ceva aici. Că în tot evul mediu, ca să dezvolte puterea papală și ca să ajungă la apogeul pe care l-au atins mai târziu, s-a considerat faptul că preoții sunt superiori episcopilor.

Și asta printr-un raționament foarte simplu și foarte clar: că întâi ești preot și apoi te face episcop.

Pr. Dorin Picioruș: Înțeleg!…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Și preoții au [astfel] întâietate față de episcopi. Acum, la Vatican II, s-a schimbat [strategia]. Episcopii  au…

Pr. Dorin Picioruș: întâietate

Pr. Prof. Dumitru Popescu: …asupra preoților și ei sunt în stare colegială…se adună colegial în jurul papei, pentru ca să conducă Biserica Romano-Catolică, deși în raport cu papa colegiul nu are putere[6].

Și despre colegiul episcopal se spune așa: atâta timp cât definește credința împreună cu papa este infailibil. Însă în momentul când intră în conflict, papa are „întotdeauna dreptate”…

Deci [papa] și-a luat întotdeauna măsuri de prevedere, ca această „revizuire”, să-i zicem așa, a Codului canonic romano-catolic să nu-i aducă prejudicii personale.

Pentru că toată viața catolicismului vine din primatul papal.

Așadar, în Orient, au fost mai multe patriarhate. A fost cel de Ierusalim, cel din Alexandria, cel de la Antiohia, a fost cel de la

Pr. Dorin Picioruș: Constantinopol…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Constantinopol…iar Apusul a avut numai Roma. A fost singurul patriarhat…Și acum [romano-catolicii] nu mai vor să recunoască că e „patriarhat”, ca să nu îl pună pe același nivel cu celelalte pariarhate din primul mileniu. Ci, pur și simplu, Roma spune că e deasupra tuturor celorlalte patriarhate.

Și chiar s-a ajuns până acolo să se spună, că un cardinal are mai multă putere în Biserica Romano-Catolică decât are un patriarh.

Patriarhul, la noi, e conducătorul unei Biserici locale, pe când cardinalii îl secundează pe papă…

Pr. Dorin Picioruș: Pentru că sunt trimișii papei în toată lumea…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Da, da!…Însă, ceea ce e important, e că pe lângă aceasta, [Vatican II] a mai făcut încă o revizuire drastică în materie de eclesiologie romano-catolică, prin faptul că a dat un loc laicilor în biserică.

Mai bine zis a luat în considerare existența și importanța laicilor pentru misiunea bisericii

Pr. Dorin Picioruș: A poporului lui Dumnezeu, cum apare [în actele conciliare].

Pr. Prof. Dumitru Popescu: …în lume. [Și asta pentru că] în evul mediu nu au avut nevoie de laici. Pentru că Biserica Romano-Catolică conducea lumea prin capetele încoronate ale Europei.


[1] În format audio, 22. 31 minute.

[3] Schisma dintre ortodocși și romano-catolici.

[5] Poziția romano-catolică vizavi de episcopatul ortodox.

[6] Putere decizională în materie de „dogme”, fiindcă papa poate iniția și promulga, cu de la sine putere, orice „nouă dogmă” în romano-catolicism.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén