Două poeme, din acest volum de Balade, sunt autodefiniri pe un ton arghezian – folosind umilința și limbajul democratizat ale lui Arghezi (pe filiera Hugo-Baudelaire, ca principii poetice, și a lui Villon-Rimbaud, ca…experiență existențială și poetică) și, în același timp, apelează la ritmul și unele motive liricii folclorice: Basm și, respectiv, Cântec 14:

Măi, ce Făt-Frumos blestemat am fost eu!

N-am răpus nici un zmeu,
n-am tăiat nici un cap de balaur…
În fața mea s-au închis toți codrii de aur.

Palatele de mărgăritare
s-au ferecat cu drugi și zăvoare.
Fântânile, cu adâncul zăcut,
mi-au dat mormoloci de băut.
Stelele mi-au întins aguridă,
Grădinile, viermi și omidă… etc.

(Basm)

Ars de cer și anafteme,
Mergi pe sub furtuni de steme.

Pasul tău cum calcă rar
pare candelă, fânar. /…/

Dar la mâinile-amândouă
ai cătușe reci de rouă,
și la gât, bătut în ghint
cu cinci litre de argint,
duci cinci litre mari de vis
și-o oca de paradis…

Hoț, tâlhar de campanule,
vechi geambaș de libelule.
Treci bolborosind cuvinte
de amnar și mărgărinte,
aiurând și pierde-vară,
furând melci și tămâioară…

Hei, bătu-te-ar sfinții toți,
derbedeu de-azur și hoț,
răzvrătit golan răzleț,
scris în aur pădureț!…

Mânca-te-ar zodia, zmeul,
șerpii groși cât curcubeul!…
Unde mergi călcând zănatic
pe cobuz de-argint sălbatec,
hoțoman
prin măghiran,
slugărind pe la străin
pentru cântece și crini?

– Merg ca să mă bag argat
la un dor de matostat.
Nu la grajd, nici în ogradă,
ci la gleznă de zăpadă…

– Și simbrie ce i-ai cere?

– Ochii mari de giuvaere,
dinții cu mărgăritare,
sânii albi cu mărțișoare…

Între timp, în 1941, apăruseră și Cântecele țigănești ale lui Miron Radu Paraschivescu

Radu Gyr nu va insista însă nici asupra autodefinirilor și nici în acest tipar poetic care idealizează sau alegorizează experiența damnatului sau a lotrului.

Și pentru că tot suntem în zona „artelor poetice”, Gyr este autorul unui poem, în descendența lui Macedonski și în corespondență cu Doinaș, care glosează pe tema vânătorii idealului.

Poemul, intitulat Balada păsării măiestre, este destul de lung, așa încât vom reproduce numai o parte din el:

Printre luciri de cornuri și junghiere,
vâna și el cu prințul în păduri.
Gorunii-aveau suspine verzi pe guri
și apele pe buze giuvaere.

Er-ntr-a patra zi de vânătoare…
Istețe slugi stârneau vânaturi noi
și cerbii-ngenuncheau pe frunze moi
și vulturii se prăvăleau din soare.

Un „tânăr curtean” zărește „o pasăre-minune” și este captivat de frumusețea ei:

Safire și mărgeane și rubine
se răzvrăteau și se-mpăcau în ea,
vrând izbucnirea flăcării să-i dea
și liniștea sfințeniei senine. /…/

În pitulări topea văpăi domoale,
ca să țâșnească iar din ascunziș,
cu fulgere ciudate din frunziș
și mai ciudate stingeri de metale.

Nu reușește, însă, a o vâna:

Din ieri în azi, din zori în amurgire
și din amiezi în nopți cu licurici,
călca pe timp, fugea pe clipe mici,
ca pe spărturi și cioburi de potire.

Și, deodată, pasărea zglobie
pe nicio creangă n-a mai tresărit
nici rumene frânturi de răsărit,
nici verzi crâmpeie dulci de veșnicie.

O pierde din vedere: „se-napoia ursuz și fără pradă, / ca năclăit de fiere și oțet, / și după el venea pădurea-ncet / cu capu-n piept, pe drumuri de baladă”.

Alergând după ea, se îndepărtase tot mai mult de prințul său și de ceata vânătorilor și se rătăcise, ajungând în păduri necunoscute:

Gândea că i-a lăsat la o frântură,
la un crâmpei sau așchie de ceas,
și-acum pădure-ntreagă-avea alt glas
și vântul alte cântece pe gură. /…/

Oftând, ieșea din veacuri pădurețe,
din codrul ce-ngropase-adânc sub chei
și pasărea cu aripi de scântei
și prințul cu alei de tinerețe.

Iar după el, fugindu-i sub călcâie,
sau fluturându-i zdreanța uneori,
vântul venea cu sânul plin de flori,
punând pe toate smirnă și tămâie.

Precum eroul basmului Tinerețe fără bătrânețe…, tânărul se întoarce după lungă vreme în cetatea sa de odinioară, dar găsește aici alte generații de oameni.

Aceștia nu sunt interesați de poveștile lui: „El le vorbea de tainice păduri / și de năluci cu aripi de rubine”.

Mai întâi îl ascultă copii, apoi nici ei…și toată lumea îl gonește ca pe un nebun. Este alungat afară din cetate „într-un amurg ce-și desfoia păunii”:

Porni apoi în zdreanța lui amară,
cu pașii frânți, cu umerii subțiri,
spre zarea aromind a trandafiri
și-a fagure de miere și de ceară.

Domol și șchiopătând prin toți scaieții,
mergea să moară-n marile păduri
unde-și lăsase torba cu frânturi
și straiele și chipul tinereții.

Luna-aromea a cimbru și-a țintaur,
suia din râpi, cădea din nou în văi
și soarele venea să bea văpăi
din ape, ca un roșu cerb de aur. /…/

Dar nu-i păsa de-avea să-și mai găsească
pădurile aievea sau deloc.
Pe umăr îi sta pasărea de foc,
mai mare parcă, mai împărătească.

El surâdea și șchiopăta-nainte…
Și stelele ieșind din scorburi mari,
l-mpresurau cu zumzet de bondari
și luna-i gâlgâia peste veșminte.

Iar după el, fugindu-i sub călcâie,
sau fluturându-i zdreanța uneori,
vântul venea cu sânul plin de flori,
punând pe toate smirnă și tămâie.

Poemul vorbește în mod alegoric despre uitarea și nepăsarea de sine în alergarea după împlinirea spirituală, întruchipată de pasărea măiastră.

Mulți termeni poetici, în versurile pe care le-am reprodus mai sus, fac trimitere la sfințenie, fără însă ca poetul să ofere detalii specifice sau trimiteri clare la viața ascetică ori la nebunia pentru Hristos.

Sugestiile în acest sens sunt însă numeroase…

Did you like this? Share it: