La Miezonoptica din toate zilele, printre cei ce viclenesc[1], din Ps. 118, sunt și demonii. Tot ei sunt și „vrăjmașii mei”[2].

Crezul vorbește și despre creaturile „nevăzute” pe care le-a făcut Dumnezeu, adică despre Sfinții Îngeri, dintre care, unii au căzut și au devenit demoni.

În troparul „Iată, Mirele vine…” regăsim cântarea îngerească a dimineții: „Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeule”[3].

„Potrivnicii” de la Și…acum… pot fi și demonii, pe lângă oamenii rău intenționați. Și ne rugăm Născătoarei de Dumnezeu să risipească sfaturile celor potrivnici[4]. Să le strice planurile rele.

În prima rugăciune a Miezonopticii, Hristos Dumnezeu e prezentat ca „Cel ce în toată vremea și în tot ceasul, în cer și pe pământ” este „închinat și slăvit”[5]. Și Sfinții Îngeri, împreună cu toți Sfinții din cer și de pe pământ, sunt cei care Îl laudă pe Domnul neîncetat.

Doxologia continuă a Sfinților Îngeri și a Sfinților, a întregii Biserici.

Și tot aici Îl rugăm pe Domnul să ne înconjoare cu Sfinții Săi Îngeri, ca prin mijlocirile lor către El să fim „păziți și povățuiți”[6] în toate zilele vieții noastre.

Iar de aici se observă faptul că Dumnezeieștii Îngeri sunt în favoarea noastră, pledează pentru noi, ne apără și ne povățuiesc/ ne îndrumă, pe măsură ce noi căutăm cu dinadinsul viața cu Dumnezeu. Pentru că ei sunt acolo unde este El prin harul Său și unde oamenii se unesc cu Îngerii pentru a-I sluji Domnului.

În rugăciunea Sfântului Efrem Sirul din Postul Mare, patimile sunt văzute în mod dinamic și anume din perspectiva celor care le produc, a demonilor.

Pentru că nu se vorbește despre patima trândăviei, a grijii de multe, a iubirii de stăpânie/ stăpânire și a grăirii în deșert ca despre niște habitudini/ obiceiuri rele ci despre „duhul trândăviei”[7] și celelalte.

Căci duhurile rele sunt cele cu care ne unim pentru a săvârși relele/ păcatele enumerate aici și multe altele.

De aceea, Sfântul Efrem vede patima în mișcare, ca pe o mișcare vie spre rău și nu ca pe o formă statică de boală. Adică tocmai așa cum e patima: o dorință continuă înspre rău, o căutare improprie dezastruoasă, o avere nefirească câștigată cu multe dureri.

Însă și virtuțile sunt duhuri[8], sunt realități ale vieții duhovnicești, pentru că sunt pline de slava lui Dumnezeu. Căci curăția, gândul smerit, răbdarea, dragostea și toate virtuțile dumnezeiești se fac cu Dumnezeu și sunt pline de slava Lui.

Și „vrăjmașii noștri”[9] apar și în al doilea tropar de umilință.