Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [1]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Dosoftei

Versificarea Psaltirii în literatura română, pe care a realizat-o Dosoftei – tipărind-o la Uniev în 1673 – ar fi rămas un moment de mare importanță culturală, dar cu o minimă relevanță pentru literatură, dacă autorul ei, Sfântul Dosoftei, nu s-ar fi dovedit un talent literar și poetic covârșitor.

Dovadă stau și transpunerea contemporană a lui Ioan Viski, care este net inferioară poeziei dosofteiene, cât și versificările ulterioare, ale lui Teodor Corbea[1] și Ioan Prale, care nu depășesc virtuozitatea poetică a pionierului Dosoftei.

Dacă îl așezăm pe Dosoftei alături chiar și de contemporanul său, Miron Costin, autorul poemului Viiața lumii – comparație care se susține cu atât mai mult cu cât modelul fundamental pentru amândoi este Psaltirea –, în mod evident opera lui Dosoftei îl depășește atât prin vastitatea ei, cât și prin reușita poetică.

Poezia în limba română începe astfel sub auspicii faste. Nu printr-o operă minoră, ci printr-o realizare majoră, lucrare ce presupune creație întru limbă, fundamentarea unei viziuni poetice și un efort tehnic (o trudă, cum o numește autorul) de construire a prozodiei, demne de toată stima.

Adăstăm asupra poetului Dosoftei…în așteptarea primei ediții din Viața și petrecerea Svinților, despre care Al. Andriescu spune că îl depășește pe Varlaam în ceea ce privește arta narativă și că Neculce îi este tributar în realizarea portretului[2]. Am văzut, cu altă ocazie, că nici Budai-Deleanu nu a rămas indiferent…

Pentru literatura română, Psaltirea în versuri este echivalentul Divinei Comedii din literatura italiană. Și nu afirm aceasta doar pentru a crea similitudini favorabile nouă sau pentru a marja encomiastic întru lauda poetului român. Poate că vom reveni asupra acestei comparații, pentru că altceva vreau să evidențiez…

Dosoftei este întru toate un bizantin. Însă cărturarii noștri din secolul XVII nu sunt indiferenți față de evoluția culturii și artelor, a literelor în Europa.

Nu cu multă vreme în urmă, totuși, un român, Filotei, inova în materie de imnografie bizantină, compunând pripealele (sec. XIV-XV).

Miron Costin își expune modelele în predoslovia poemului său[3] în mod echilibrat, amintindu-i atât pe scriitorii clasici, Homer și Vergiliu, cât și pe Sfinții imnografi ai tradiției poetice bizantine: Ioan Damaschin, Cosma (fratele lui), Teofan, Mitrofan și Andrei Criteanul.

Fără îndoială că Dosoftei, care a tradus Istoriile lui Herodot în limba română, avea la cunoștință atât modelele pe care i le oferea antichitatea greco-latină, cât și cele (destul de numeroase, dar puțin cunoscute astăzi la noi) oferite de imnografia și literatura bizantină.

Bizanțul, ca entitate politică, și oikumenele său (de care vorbește D. H. Mazilu) se prăbușise în secolul al XV-lea.

Românii receptează din ce în ce mai mult influențe din Occident – fără îndoială și dinspre Renașterea culturală a acestuia –, dar nu le ingurgitează pe nemestecate, ci încearcă tot mai mult să stabilească o balanță între Răsărit și Apus și – lucru foarte semnificativ – să creeze un răspuns original.

Deziderat care s-a prelungit mult timp după această perioadă.

Întorcându-ne însă la secolul al XVII-lea, este totuși impresionantă conștiința cărturarilor noștri asupra rolului pe care trebuie să îl joace (inclusiv) cultura și literatura română.