Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 4 octombrie, 2012

Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta!

Filă audio, 3. 48 minute, inclusă aici.  E aceasta: 3.5 MB

Preluare de la Radio Trinitas.

Predică la Duminica a XX-a după Rusalii

Învierea fiului văduvei din Nain

Luca 7, 11-16

„În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare.

Iar când s-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!

Şi, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit.

Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!

Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească şi l-a dat mamei lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său”.

*

În Evanghelia Duminicii a XX-a după Rusalii, care ne prezintă minunea învierii fiului văduvei din Nain, vedem cum porunca iubirii faţă de aproapele se împlineşte şi prin grija faţă de cei trecuţi din viaţa aceasta pământească. De asemenea, Evanghelia ne învaţă arătăm compasiune oamenilor îndureraţi în urma trecerii la Domnul a celor apropiaţi lor.

În acest sens, când Biserica săvârşeşte slujbele de înmormântare a celor decedaţi, deodată cu rugăciunile ei pentru aceştia, ea îi mângâie sau îi consolează şi pe cei întristaţi, ca ei să nu se prăbuşească de prea multă durere, ci să simtă milostivirea lui Hristos şi a Bisericii Sale.

Întrucât rugăciunea este expresia cea mai reală şi profundă a iubirii izvorâte din adevărul credinţei mântuitoare, în acest context se înscriu în Ortodoxie şi rugăciunile pentru cei adormiţi în Domnul, deoarece „fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem” (Romani 14, 8).

Astfel, formăm în Biserică un singur trup, în care Hristos – Capul Bisericii „stăpâneşte şi peste morţi şi peste vii” (Romani 14, 9), iar „dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună” (1 Corinteni 12, 26).

Cultul morţilor se bazează pe multe dovezi scripturistice şi patristice referitoare la rugăciunile pentru morţi, încât pomenirea morţilor este chiar o datorie în marea poruncă a iubirii, izvorâtă din adevărul de credinţă al Evangheliei.

Din punct de vedere creştin, moartea poate avea trei înţelesuri: moarte fizică, adică despărţirea sufletului de trup; moarte morală, ca neascultare a omului de Dumnezeu, cauzată de păcat (cf. Romani 6, 13), şi moarte veşnică, adică despărţirea pentru totdeauna a omului de Dumnezeu, ca urmare a necredinţei şi nepocăinţei.

Moartea fizică a omului nu înseamnă nicidecum „trecerea în nefiinţă”, distrugere totală sau pieire a persoanei, deoarece sufletul este nemuritor (cf. Ecclesiast 12, 7).

Mântuitorul Iisus Hristos spune tâlharului de pe cruce că va fi cu El în rai, chiar în ziua morţii lui (cf. Luca 23, 43).

De asemenea, parabola despre dreptul Lazăr şi bogatul nemilostiv arată continuitatea vieţii sufletului dincolo de mormânt, adică după despărţirea sufletului de trup (cf. Luca 16, 22-31).

Apocalipsa vorbeşte despre sufletele sfinţilor care se roagă înaintea tronului lui Dumnezeu (cf. Apocalipsa 5, 8). Hristos „stăpâneşte şi peste morţi şi peste vii” (Romani 14, 9), iar „cel ce crede în El, chiar dacă va muri, va trăi” (cf. Ioan 11, 25), adică moartea fizică nu poate suprima viaţa sufletească.

Adevăratul creştin nu se teme atât de moartea trupească, cât de moartea morală sau spirituală, de păcat, deoarece aceasta din urmă înseamnă ruperea comuniunii cu Dumnezeu (cf. Matei 10, 28).

Moartea fizică nu-i poate despărţi total pe cei ce cred în Hristos Cel înviat din morţi şi se află uniţi în iubirea Lui (cf. Romani 8, 35-37). De aceea, adevăraţii creştini menţin, prin rugăciune, legătura iubirii cu cei adormiţi în Domnul.

Cei ce au murit fizic (cu trupul) nu mai pot face nimic pentru mântuirea lor (cf. Matei 22, 13), însă ei pot fi ajutaţi prin rugăciunile celor vii, mai ales ale Bisericii. În Sfânta Scriptură astfel de rugăciuni sunt practicate şi devin o datorie în marea poruncă a iubirii evanghelice.

În Vechiul Testament, la moartea cuiva se făcea plângere mare şi se ţinea post şapte zile (cf. 1 Regi 31, 11-13). Evreii aveau rugăciuni speciale pentru morţi pe care le repetau în fiecare an (cf. Judecători 11, 40). La rugăciuni se adăugau şi fapte de milostenie. Astfel, Tobit, pe patul de moarte, spune fiului său: „Împarte pâinea ta la mormântul drepţilor, dar celor păcătoşi să nu le dai!” (Tobit 4, 17), adică milostenia să fie făcută săracilor drepţi şi temători de Dumnezeu.

Isus Sirah, în cartea sa Înţelepciunea (7, 35), spune: „Dărnicia ta să atingă pe toţi cei în viaţă şi chiar morţilor fă-le parte de ea”.

Mărturia cea mai limpede despre folosul rugăciunilor pentru morţi se vede în Cartea a doua a Macabeilor (12, 39-46), unde Iuda Macabeul, în urma unei lupte în care au căzut mulţi iudei, voind să ridice trupurile celor căzuţi, a aflat sub hainele lor lucruri închinate idolilor din Iamnia.

Şi, pentru acest păcat, s-a rugat împreună cu mulţimea ca Dumnezeu să le ierte celor morţi acest păcat. Apoi au fost aduse jertfe pentru păcatul comis. Despre această atitudine cartea spune: „Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţire pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat” (12, 46).

În Noul Testament se arată posibilitatea ca unele păcate să fie iertate şi după moarte. Numai păcatele împotriva Sfântului Duh nu se iartă nici în veacul acesta, nici în cel viitor: „Oricine va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, iertat va fi lui; dar cine va fi zis împotriva Sfântului Duh, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12, 31-32). Păcatele împotriva Duhului Sfânt, şi deci care nu se iartă după moarte, sunt: necredinţa, apostazia, deznădejdea, împietrirea inimii în ură şi nepocăinţa.

De aceea, Biserica – potrivit sfintelor canoane – nu se roagă pentru cei ce au murit în erezie 1*, întrucât au căzut din adevărul credinţei, şi nici pentru sinucigaşi, deoarece deznădejdea în care au căzut este păcat împotriva Sfântului Duh.

Sfânta Scriptură arată că Mântuitorul Iisus Hristos deseori a săvârşit minuni, nu fiindcă a fost rugat de cei bolnavi, ci fiindcă alţii s-au rugat pentru ei, ca de pildă: vindecarea copilului unui slujitor regesc (roman) (cf. Ioan 4, 46-53), vindecarea fiicei femeii cananeence (cf. Matei 15, 21-28), vindecarea slăbănogului din Capernaum (cf. Matei 7, 5-10), învierea fiului văduvei din Nain din Evanghelia de astăzi (cf. Luca 7, 11-15), învierea fiicei lui Iair (cf. Luca 8, 42-56), învierea lui Lazăr (cf. Ioan 11, 1-44).

Iar Sfântul Apostol Petru a înviat din morţi în Iope pe Tavita, o fecioară cunoscută prin faptele ei bune. Deci, minunile acestea s-au săvârşit pentru credinţa şi rugăciunea altora.

Mântuitorul însuşi arată că prin credinţă şi iubire totul este posibil: „Toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 21, 22; Marcu 9, 23), mai ales când omul caută împărăţia lui Dumnezeu (cf. Matei 6, 33).

De aceea Sfântul Apostol Pavel scrie într-una din epistolele sale: „Vă îndemn, deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii”, şi adaugă: „Că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru” (1 Timotei 2, 1-3).

Apostolul nu opreşte rugăciunile pentru cei adormiţi, ba chiar spune că atât de mare era iubirea unor creştini pentru cei adormiţi şi atât de mare era credinţa lor că-i pot ajuta, încât se botezau pentru ei (cf. 1 Corinteni 15, 29).

Mormântul nu poate stăvili sau birui iubirea faţă de cei adormiţi în Domnul (cf. 1 Corinteni 13, 8). De aceea, rugăciunea pentru morţi este o datorie morală: „Datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi” (1 Ioan 3, 16), deoarece: „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are: ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13).

Practica rugăciunii şi pomenirii morţilor este atestată de mărturii apostolice şi patristice.

Printre cele mai vechi Liturghii care ni s-au păstrat se află Liturghia cuprinsă în cartea a VIII-a din Constituţiile Apostolice. În această Liturghie se menţionează pomenirea morţilor, începând mai întâi cu sfinţii: „încă aducem Ţie [această jertfă – n.n.] pentru toţi sfinţii care din veac Ţi-au plăcut Ţie, pentru patriarhi, prooroci, drepţi, apostoli, martiri, mărturisitori, episcopi, diaconi, ipodiaconi, lectori, cântăreţi, pentru toate fecioarele, văduvele, laicii şi pentru toţi al căror nume îl ştii” 2*.

În Liturghia Sfântului Iacob se întâlneşte, de asemenea, pomenirea celor adormiţi în Domnul: „Adu-ţi aminte, Doamne Dumnezeule, de sufletele şi de tot trupul pe care l-am pomenit şi pe care nu l-am pomenit, adu-ţi aminte de cei dreptcredincioşi de la Avel cel drept până în ziua de astăzi. Însuţi odihneşte-i acolo unde este ţara celor vii, în împărăţia Ta, în desfătarea Raiului, în sânul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, al părinţilor noştri, de unde a fugit durerea, întristarea şi suspinarea, unde străluceşte lumina feţei Tale şi totdeauna luminează” 3*.

În Liturghia Sfântului Vasile cel Mare († 379), cei morţi sunt pomeniţi în trei momente diferite: la Proscomidie, după citirea Evangheliei într-o ectenie specială şi după sfinţirea darurilor: „Pentru iertarea păcatelor şi odihna sufletelor robilor lui Dumnezeu (N.), în loc luminat, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea. Odihneşte-i, Dumnezeul nostru, şi-i sălăşluieşte pe dânşii unde străluceşte lumina feţei Tale” 4*.

Despre pomenirea morţilor avem mărturii la scriitorii bisericeşti şi Sfinţii Părinţi încă din veacurile primare.

Tertulian († 240) scrie în una din operele sale: „Noi aducem ofrande pentru cei morţi în fiecare an la ziua morţii lor”5*.

Sfântul Epifanie de Salamina († 403), combătând învăţătura lui Arie, care nega rostul şi eficacitatea rugăciunilor pentru cei morţi, scrie: „Pentru cei morţi se fac pomeniri pe nume, săvârşindu-se rugăciuni şi servicii publice şi milostenii „ 6*.

Sfântul Chiril al Ierusalimului († 386) adevereşte aceeaşi practică a Bisericii: „Noi ne rugăm pentru Sfinţii Părinţi şi episcopii adormiţi şi, în scurt, pentru toţi cei mutaţi înainte de noi, crezând că vor dobândi cel mai mare folos sufletele pentru care se face rugăciunea la jertfa sfântă şi preaînfricoşătoare ce este pusă înainte”7*.

Istoricul Eusebiu al Cezareei († 340), vorbind despre moartea împăratului Constantin cel Mare, scrie: „Tot poporul cu preoţii adresau lui Dumnezeu rugăciuni fierbinţi însoţite de lacrimi şi de adânci suspine pentru sufletul împăratului Constantin”8*.

Fericitul Augustin († 430) învaţă şi el despre binefacerile rugăciunii pentru cei adormiţi: „Nimeni nu trebuie să se îndoiască că într-adevăr rugăciunile Sfintei Biserici, jertfa mântuitoare şi milosteniile făcute pentru sufletele morţilor ajută ca Domnul să fie mai milostiv decât meritau ei, după păcatele lor”9*.

Sfântul Ioan Damaschinul († 749) se exprimă astfel când vorbeşte despre rugăciunile pentru morţi la Sfânta Liturghie: „Un folos cât se poate de mare credem că va fi pentru sufletele la care se referă rugăciunea sfintei şi înfricoşătoarei Jertfe care este pusă înainte” 10*.

Înţelegem, aşadar, că, în primul rând, pomenirea morţilor este un act de credinţă ortodoxă, întrucât ea se bazează pe credinţa că, fiind creat după chipul lui Dumnezeu Cel nemuritor (Facere 1, 27), sufletul omului este nemuritor (cf. Iov 12, 10; Daniel 5, 23; Ecclesiast 12, 7; Matei 22, 31-32; 17, 3-4; Luca 9, 30-32; 23, 43), chiar dacă trupul omului, după moartea fizică, se descompune şi se risipeşte.

Mai mult, sufletul nemuritor are, după despărţirea sa de trup, o viaţă intensă dacă omul este credincios şi s-a unit cu Dumnezeu prin rugăciune.

Dar întrucât nu se cunoaşte precis starea sufletelor celor care au adormit în nădejdea învierii şi a vieţii celei de veci, toţi cei trecuţi la viaţă veşnică au nevoie de rugăciunile Bisericii, mai ales dacă au plecat din lumea aceasta fără o pregătire corespunzătoare. Prin rugăciunile Bisericii se iartă acele păcate pentru care cei decedaţi în Domnul nu au mai avut timp să arate pocăinţă prin fapte bune.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cei pentru care se fac rugăciuni de pomenire simt o uşurare a sufletului şi o bucurie, mai ales când sunt pomeniţi la Sfânta Liturghie şi se împart milostenii (pomeni) în numele lor 11*. Milostenia, ca expresie a iubirii frăţeşti, este acoperitoare de multe păcate. De aceea, rugăciunile şi milosteniile sau ofrandele pentru cei adormiţi în Domnul îi ajută mult să intre în starea de comuniune spirituală cu Biserica rugătoare.

În al doilea rând, pomenirea morţilor este un act de iubire pentru ei. Când ne rugăm pentru cei adormiţi arătăm că îi iubim şi după moarte, iar sufletul lor nemuritor simte iubirea noastră! Ei cunosc momentele când îi pomenim şi simt când împărţim milostenii pentru ei. Iubirea din rugăciunea pentru cei adormiţi este mai tare decât moartea şi ea se arată atât prin cinstirea osemintelor lor, cât şi prin modul în care îngrijim mormintele lor.

Încă din primele veacuri, creştinii care mărturiseau credinţa lor în învierea lui Hristos şi în învierea morţilor se deosebeau de păgâni şi prin modul în care cinsteau trupurile celor adormiţi în Domnul. În antichitatea păgână, locul unde erau înhumaţi oamenii se numea „necropolă”, adică „oraşul morţilor”.

Creştinismul a schimbat numele locului din „necropolă” în „cimitir”, adică „dormitor” unde se odihnesc vremelnic cei adormiţi în Domnul până la învierea cea de obşte. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă zicând: „De aceea se şi cheamă locul acesta cimitir, ca să ştiţi că cei răposaţi şi depuşi aici nu sunt morţi, ci sunt culcaţi şi dorm”12*.

Deci, mort cu adevărat este numai omul necredincios, întrucât este despărţit de Dumnezeu. De aceea, noi nu considerăm morţi pe cei decedaţi, ci îi numim mai degrabă „adormiţi în Domnul”. Ei au adormit în Domnul întru aşteptarea învierii de obşte, la cea de a doua venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când El va judeca viii şi morţii, iar „împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1, 33).

Mai mult, în vremurile păgâne, coşciugul de piatră sau marmură în care era depus mortul se numea „sarcofag”. În limba greacă, „sarcofag” înseamnă „mâncător de trup” sau „mâncător de carne”, deoarece carnea trupului celui mort se descompunea şi era mâncată de viermi.

Creştinii nu au mai numit coşciugul „sarcofag”, ci l-au numit „sicriu”, adică o cutie, sau un chivot în care se păstrează un obiect de mare preţ, un odor. Acest odor de mare preţ este trupul creştinului, templu al Sfântului Duh (cf. 1 Corinteni 6, 19).

De aceea trupul celui decedat nu se arde, ci se înhumează, adică se aşază în sicriu, iar sicriul se depune în mormânt cu faţa spre răsărit, aşteptând venirea în slavă a lui Hristos, Răsăritul Cel de Sus, deodată cu învierea morţilor şi Judecata de Apoi.

Iar după judecata universală, drepţii vor moşteni Împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu pregătită pentru oamenii care au crezut în Iisus Hristos, L-au iubit şi au împlinit poruncile Lui. Deja din terminologia noastră creştină cu privire la cimitir şi sicriu se vede cât de mare este preţuirea nu numai a sufletului, ci şi a trupului celui care a adormit în Domnul.

Această preţuire a trupurilor celor adormiţi în Domnul se vede şi în faptul că mergem des la morminte, aprindem lumânări lângă crucea de pe mormânt, aşezăm flori pe morminte şi îngrijim mormintele.

De altfel, modul în care un popor îşi respectă copiii, bătrânii şi morţii arată gradul lui de credinţă şi de civilizaţie. Îngrijirea mormintelor este, aşadar, un semn al iubirii noastre pentru cei care au trecut la Domnul şi aşteaptă împreună cu Biserica învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. De ce? Pentru că mântuirea omului este deplină când se mântuieşte nu numai sufletul, ci şi trupul, prin învierea sau ridicarea acestuia din stricăciune în ziua învierii de obşte şi prin intrarea lui în Împărăţia Preasfintei Treimi.

În al treilea rând, actul de pomenire al celor adormiţi în Domnul este un act de speranţă.

Noi pomenim pe cei care au adormit în Domnul, adică „în nădejdea Învierii şi a vieţii celei de veci”. Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe creştinii care plâng pe cei morţi să nu se întristeze peste măsură, ca păgânii cei fără de nădejde, ci să se mângâie având credinţa că Hristos Domnul, Cel ce a biruit moartea, va învia pe toţi cei adormiţi (cf. 1 Corinteni 15, 22), iar cei care au crezut în El vor fi pururea împreună cu El (cf. 1 Tesaloniceni 4, 13-18).

În acest sens, lumânările pe care le aprindem pe morminte sunt lumânările credinţei şi ale nădejdii creştine că sufletul omului este nemuritor, iar trupul său va învia la cea de a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos.

Unită cu rugăciunea, lumânarea aprinsă pe mormânt este o floare sau o lumină a iubirii noastre pentru cei adormiţi, a credinţei şi speranţei noastre că toţi vom învia şi ne vom reîntâlni faţă către faţă în iubirea nemărginită şi dătătoare de bucurie a lui Dumnezeu. În simbolismul lor, lumânările ce se aprind pentru cei adormiţi în Domnul semnifică viaţa omului care, trăind pe pământ, a răspândit multă lumină în jurul său.

Încetul cu încetul, aşa cum se topeşte o lumânare, trece viaţa fiecărui om, dar, când arde o lumânare, nu contează cât costă în bani ceara şi firul de bumbac care ard, ci câtă valoare spirituală are lumina pe care această lumânare o răspândeşte în jurul ei. Pentru viaţa omului, contează mai ales câtă lumină a adunat el în suflet şi câtă lumină a răspândit în jurul său prin credinţa sa în Hristos – Lumina lumii, prin rugăciune şi prin fapte bune.

La Parastasul pentru cei adormiţi întru Domnul, lumânările se aprind pe colivă şi pe colac, pentru că atât coliva, cât şi colacul sunt făcute din boabe de grâu, devenite simbol al credinţei în înviere şi al comuniunii frăţeşti în Biserica lui Hristos Cel Înviat (cf. Ioan 12, 24; 1 Corinteni 15, 36 ş.u.).

După ce s-a terminat slujba Parastasului, coliva şi colacii se împart, se dăruiesc de pomană (spre pomenire) celor prezenţi, mai ales săracilor, iar prin aceasta se săvârşeşte o faptă bună, adică plină de lumină, o faptă a dragostei creştine, care este simbolizată de lumânarea aprinsă deasupra colivei.

Deci, săvârşind fapte bune izvorâte din credinţă, adunăm lumină în suflet, deoarece numai prin iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni devenim noi lumini în faţa lui Dumnezeu, „Părintele luminilor, de la Care vine toată darea cea bună şi tot darul” (Iacov 1, 17), şi lumini în faţa oamenilor (cf. Matei 5, 16).

Deci, rugăciunile, prescurile şi lumânările de la Liturghie aduse pentru cei adormiţi în Domnul şi milosteniile săvârşite în numele lor ajută sufletelor acestora, dăruindu-li-se iertarea păcatelor pe care ei n-au mai avut timpul să le plângă, sau n-au mai avut timpul să săvârşească faptele pocăinţei, dar au murit totuşi în necredinţă.

Din Evanghelia de azi mai învăţăm că avem datoria să fim alături de toţi oamenii îndoliaţi, care plâng pe morţii lor.

Prezenţa noastră lângă familiile sau persoanele îndoliate este foarte necesară şi benefică pentru acestea.

De aceea, Biserica a rânduit ca la anumite soroace, adică la intervale de timp bine definite, după înmormântarea celor decedaţi să se facă rugăciuni de pomenire a lor, iar preotul şi credincioşii să fie prezenţi alături de familiile îndoliate sau de persoanele îndoliate, pentru a-i mângâia pe cei întristaţi, pentru a spune cu multă compasiune „Nu mai plânge!” celor care, fiind copleşiţi de durere, plâng necontenit.

Trebuie, aşadar, să aducem consolare părinţilor îndureraţi sau îndoliaţi care plâng pe copiii lor decedaţi fie din pricina unei boli, fie din pricina unui accident, fie din altă cauză.

Prin urmare, trebuie să fim alături de cei îndureraţi, aşa cum Mântuitorul Iisus Hristos a fost prezent alături de femeia văduvă din Nain. Astfel noi arătăm că iubirea milostivă a lui Hristos lucrează în noi şi prin noi, în sufletele noastre şi prin prezenţa noastră alături de cei care plâng pe cei dragi ai lor care au decedat.

Să ne rugăm Domnului Hristos, Împăratul Cel fără de moarte, Lumina lumii (Ioan 8, 12), Care a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine viu va fi, chiar dacă va muri” (Ioan 11, 25), să dăruiască lumină şi bucurie, pace şi odihnă sufletelor celor adormiţi în Domnul, să mângâie şi să întărească sufleteşte pe toţi cei întristaţi şi îndoliaţi, având nădejde în învierea lui Hristos şi în iubirea Preasfintei Treimi. Amin!

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

*

Note:

1. Pr. Magistr. I. Chirvasie, Pentru care morţi se roagă Biserica, Studii Teologice, II, an X (1958), 9-10, pp. 557-568.

2. Constituţiile Apostolice, Migne, PG 1, col. 1105.

3. Hermann Adalbert Daniel, Codex liturgicus ecclesiae universae, Lipsca, 1853, t. IV. pp. 120-121, citat la Pr. Dr. Ioan Zugrav, Cultul morţilor, Cernăuţi, 1938, p. 14.

4. Rugăciunile pentru morţi se află şi în liturghia armeană, liturghia Sfântului Marcu, liturghia coptă, liturghia etiopiana, liturghia lui Teodor de Mopsuestia, cf. I. Zugrav, Cultul morţilor, pp. 17-18.

Pentru pomenirea morţilor în liturghia de rit sirian, vezi Diac. Drd. Aruppala Gheervarghis, Grija pentru cei morţi în cultul Bisericii Ortodoxe de rit sirian din India în comparaţie cu cel al Bisericii Ortodoxe de rit bizantin, Ortodoxia, XXIII (1971), 3, pp. 415-428.

Rugăciunile pentru morţi se află, de asemenea, şi în liturghia romană, spaniolă, gallicană (vezi Mitrofan de Konewets, Viaţa repausaţilor noştri, trad. de Iosif Gheorghian, Mitropolit Primat, Bucureşti, 1899, p. 104), ceea ce demonstrează că această practică era generală în Biserică încă din veacurile primare.

5. „[…] oblationes pro defunctis pro natalitiis annua die facimus”. Liber de corona militis, c. III, Migne, PL 2, col. 79B, şi De exhortatione castitatis, cap. XI, Migne, PL 1, col. 975.

6. Adversus haereses, cartea a III-a, cap. LXXV, 7 şi 27, Migne, PG 42, col. 513.

7. Cateheza V mistagogică, c. 9, PG 33, col. 1116; vezi şi Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catehezele, partea a II-a, trad. de D. Fecioru (Izvoarele Ortodoxiei), Bucureşti, 1945, p. 570.

8. Vita Constantini, lib. IV, cap. 71, Migne, PG 20, col. 1125.

9. Sermo, 172, 2, Migne, PL 38, col. 936.

10. Laudă la martira Varvara, c. 22, Migne, PG 95, col. 813; Idem, Despre cei adormiţi în credinţă, c. 21, Migne, PG 95, col. 249 şi 268. Hom. XLV, 2 in Genesim, Migne, PG 54, col. 416.  Hom. LXVII, 4 in Genesim, Migne, PG 54, col. 577.

11. Comentar la Evanghelia după Ioan, Omilia 62, 5.

12. Omilia despre numele cimitirului şi despre cruce, PG 49, col. 393.

Istoria începe de oriunde o privești [32]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a.

***

Nicolaus Olahus îi scrie prima scrisoare lui Desiderius Erasmus (1467-1536) în data de 1 iulie 1530, de la Augsburg[1].  În care îi spune că regina Maria a apreciat scrierea lui Despre văduva creștină[2] și, totodată, că el îl citește asiduu și îl prețuiește foarte mult[3].

Erasmus îi răspunde scurt, pe 7 iulie 1530, de la Friburg[4]. E bolnav dar „am de gând să înscriu numele tău între cei mai aleși prieteni ai mei”[5].

Tot o scrisoare scurtă îi scrie și Olahus în data de 20 septembrie 1530, de la Augsburg și în care îi laudă virtuțile și umanitatea[6].

Îi mai scrie o alta peste o zi, pe 21 septembrie 1530, în care îl numește pe Erasmus „prieten preastimat”[7].

Îi răspunde Erasmus în prima sa scrisoare lungă. Datată: 9 octombrie 1530, Friburg[8]. În aceasta îl consideră pe Olahus drept unul dintre cele „câteva spirite sincere și cinstite în acest secol”[9].

Îi spune cum foștii lui prieteni acum îi sunt dușmani[10], că are „o fire deschisă” și că îl „desfată prietenia oamenilor cinstiți”[11] și că s-a bucurat de lingura și de furculița pe care Olahus i le-a făcut cadou[12].

Olahus îi scrie de la Augsburg, pe 13 octombrie 1530[13]. Și îi înțelege „tulburarea sufletească”[14] a lui Erasmus, pentru că l-a citit „cu atenție și cu dragoste”[15].

Pe 19 noiembrie 1530 îi scrie din nou lui Erasmus [16], scrisoare în care îi spune: „pe drept cuvânt ești socotit cel mai învățat dintre toți contemporanii noștri”[17].

Următoarea scrisoare i-o scrie de la Ratisbona, pe 25 martie 1531[18], și ea conține expresia: „oamenii se schimbă odată cu timpurile, deși statornicia celor buni este totdeauna aceeași[19].

Și îi spune că i-a trimis lingura și furculița nu ca dar ci pentru ca „să-ți aduci aminte de mine când prânzești și când cinezi”[20].

E surprinzător de frumoasă prietenia și încrederea reciprocă dintre Olahus și Erasmus.

De la Bruxelles, Olahus îi scrie pe 25 iulie 1531 și se semnează: „tezaurar de Alba” [21].

O nouă scrisoare lungă de la Erasmus, pe data de 11 decembrie 1531. De la Friburg[22].

Și aici Erasmus vorbește despre faptul că nu s-a îndoit de „bunăvoința unică”[23] a lui Olahus și îi dorește „să continui a fi Olahus, căci în acest nume sunt cuprinse toate binefacerile prieteniei[24].

Spre finalul scrisorii vorbește despre moartea „preoților Zwingli[25] și Oecolampadiu[26][27].

Olahus îi răspunde, tot lung, de la Bruxelles, pe 12 februarie 1532[28]. Și îi spune lui Erasmus: „doresc fierbinte ca preabunul și atotputernicul Dumnezeu să-ți îngăduie să te bucuri multă vreme de această sănătate, dorită de atâta vreme”[29].

Și pentru că îi vorbise despre cei doi, Olahus îi spune: „Nu numai eu, ci toți oamenii de bine se bucură că ați scăpat de ciuma zwingliană și oecolampadiană. O, de ar scăpa biserica celor slăbiți și de ceilalți persecutori!”[30].

„Bucuria” necinstită a catolicului de moartea protestanților…

Erasmus îi răspunde și mai lung…pe 27 februarie 1532[31]. Și își începe scrisoarea cu o frază în care apar cuvintele: „am sărutat această inimă a ta cum nu se poate mai curată[32].

Nu a primit niciun ban din pensia fixată de împărat și o subvenție i-a fost suprimată, „cu o nemaipomenită nerușinare, [de] Petrus Barbirius, decanul din Tournoi, teolog și un prieten atât de bun până atunci, încât n-aș fi stat la îndoială să-i încredințez zece vieți, dacă aș fi avut zece[33].

Și așa rămâi în posteritate cu figură de neam prost…dacă te arăți nesimțit cu cele mai însemnate spirite ale lumii!

Nu-l iartă Erasmus nici pe arhiepiscopul Aleander, „de la Brundusi”, care „odinioară n-a scăpat nicio ocazie ca să mă piardă și nu mă îndoiesc că [n-]ar face-o din nou oricât de bine reușește să se prefacă acum”[34].

Recenzarea dură continuă!

Cartea lui Albertus Pius e „de o tâmpenie remarcabilă[35] și asta datorită faptului că cei de la Sorbona au lăsat-o…să treacă[36]. Cei de la facultate îl copleșesc „cu invidia” iar lucrurile din facultate nu se pun la cale înăuntru ci de către „un decan nebun și de Bedda, un om pur și simplu turbat[37]. Bedda e Noël Béda[38].

Iulius Caesar Scaliger a scos la Paris „o fițuică” „plină toată de minciuni nerușinate, de injurii furioase, [în] așa fel ticluite încât nici minciuna însăși n-ar fi putut minți cu mai multă nerușinare și nicio furie nu s-ar fi putut dezlănțui mai furios. Stilul, în întregime, îl trădează pe Aleander [pe arhiepiscop] de autor, așa cum îl trădează pe un om chipul lui”[39].

Erasmus aștepta bani de la tipografia din Frankfurt[40] și despre protestanți spune: „adepții lui Zwingli sunt puțin mai blânzi, dar mă tem să nu se înrăiască din nou. Oecolampadius are deja urmaș: pe soțul văduvei lui”[41].


[1] Nicolaus Olahus, Corespondență cu umaniști batavi și flamanzi, cuvânt înainte, antologie, note și bibliografie de Cornelia Albu, trad. din latină de Maria Capoianu, Ed. Minerva, București, 1974, p. 92.

[2] Idem, p. 90.

[3] Idem, p. 91.

[4] Idem, p. 92.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 92-93.

[7] Idem, p. 93.

[8] Idem, p. 95.

[9] Idem, p. 94.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 95.

[13] Idem, p. 96.

[14] Idem, p. 97.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 99.

[17] Idem, p. 99.

[18] Idem, p. 101.

[19] Idem, p. 100.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 101.

[22] Idem, p. 103.

[23] Idem, p. 101.

[24] Idem, p. 102.

[27] Nicolaus Olahus, Corespondență cu umaniști batavi și flamanzi, op. cit., p. 103.

[28] Idem, p. 105.

[29] Idem, p. 103.

[30] Idem, p. 105.

[31] Idem, p. 108.

[32] Idem, p. 105.

[33] Idem, p. 106.

[34] Idem, p. 106-107.

[35] Idem, p. 107.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[39] Nicolaus Olahus, Corespondență cu umaniști batavi și flamanzi, op. cit., p. 107.

[40] Ibidem.

[41] Idem, p. 108.

Istoria începe de oriunde o privești [31]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a.

***

Nicolaus Olahus (1493-1568)[1], în scrierea sa Ungaria (1536)[2], după ce vorbește despre Ungaria și cetățile ei vorbește și despre Țările române.

Și el, fiind arhiepiscop romano-catolic, de origine română, spune următoarele despre ortodocșii români: „Valahii sunt creștini, doar că îi urmează pe greci în [ceea ce privește] procesiunea [purcederea] Sfântului Duh și, în unele pasaje mai de îngăduit, se deosebesc de biserica noastră”[3].

Și dedică capitolul al XIII-lea al cărții Moldovei. De trei sferturi de pagină.

Și aflăm astfel vecinii Moldovei, unul dintre ei fiind Muntenia, că cel care o conduce se numește „voievod”, că „moldovenii au aceeași limbă, rit [și] religie ca muntenii” dar că se deosebesc, în mod parțial, în ceea ce privește portul[4].

Iar moldovenii se socotesc pe ei înșiși ca fiind „de viță mai aleasă și mai harnici și mai buni călăreți decât muntenii”[5].

În capitolul următor se discută Transilvania și aici autorul atestă următoarele denumiri: Someș, Criș, Poarta de Fier, Mureș[6], Șieu, Bistrița, Arieș, Târnava, Dej, Călata, Oșorhei, Tisa, Gilău, Almaș, Huedin, Izvorul Crișului[7], Oradea, Abrud, Gyula, Lupșa, Turda, Alba Iulia, Vinț, Deva, Arad[8], Sâncrai, Aiud, Mirăslău, Cluj, Cluj-Mănăștur, Reghin, Târgu Mureș, Odorhei, Mediaș, Brașov, Corona, Zemigethusa,  Sibiu, Sebeș, Sighișoara, Orăștie[9].

Apoi Turnu Roșu, Olt[10], Ocna Sibiului[11], Făgăraș, Baia Mare, Baia Sprie[12], Sălaj, Zalău, Satu Mare, Debrețin, Carei, Bihor[13].

Se amintește despre Severin și despre podul lui Traian[14]. Apoi despre Orșova și Banat…și se redă inscripția împăratului Traian de pe pod[15]:

(fotografie)

Care are următoarea traducere: „Din grija Augustului, a adevăratului pontifex, câte nu îmblânzește virtutea romană? Iată, și Dunărea este subjugată!”[16].

În Transilvania și în Ungaria se bea vinuri „de soi, dulci, acrișoare, mijlocii între acestea două, tari, ușoare, potrivite, cantitatea celui alb fiind, totuși, mult mai mare decât a celui roșu[17]. Însă bere se bea foarte puțin[18].

Cumanii beau „un fel de băutură din mei – presat după știința lor – și apă, pe care o numesc boza[19].

Amintește despre variatele soiuri de bostan și de pepene. Pivnițele răcoroase. Gheața din beci pentru vin[20].

Exista „o puzderie de fazani, potârnichi de pădure și de câmp, cocoși de munte, sturzi și alte felurite păsări alese”[21].

Pășuni vaste. Cantitate de fân imensă[22]. Se dădea foc, ca și astăzi, fânului necosit și, tot ca și astăzi, pădurile luau foc din cauza neglijenței oamenilor, care nu supravegheau focul[23].

Păduri imense și lemne de foc pentru toți. Albine și miere din destul. Cai buni și rapizi[24]. Și cei mai apreciați erau „cei crescuți în Transilvania, în Secuime și în Muntenia”[25].

Cirezi de vite, de oi și capre[26]. Abundența de pește. Raci[27]. Ape termale, mori pentru cereale, resurse imense de aur, argint, fier, cupru, straniu, vitriol, marmură albă și roșie, plumb[28].

Și autorul mărturisește că a avut o formă solidă de aur curat de mărimea unui ou de găină[29].


[2] Cităm ediția: Nicolaus Olahus, Ungaria. Atilla, ediție bilingvă [latină-română], trad., cuvânt înainte și note de Antal Ryöngyvér, Ed. Institutul european, Iași, 1999, 282 p.

[3] Idem, p. 91.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 93.

[7] Idem, p. 95.

[8] Idem, p. 97.

[9] Idem, p. 99.

[10] Idem, p. 101.

[11] Idem, p. 103.

[12] Idem, p. 105.

[13] Idem, p. 107.

[14] Idem, p. 113.

[15] Idem, p. 114.

[16] Idem, p. 115.

[17] Idem, p. 117.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 119.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 119-121.

[24] Idem, p. 121.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Idem, p. 123.

[28] Idem, p. 125.

[29] Ibidem.

Tot felul de surprize

  • Surprizele pe care nu le aștepți pot fi mai multe decât cele pe care le-ai intuit.
  • Astăzi s-au împlinit 19 ani de la adormirea Fericitului Dumitru Stăniloae. A adormit pe data de 4 octombrie 1993.
  • Adrian Năstase atenționează corect…pentru că USL pare să se „aranjeze” în spațiu…și mai puțin luptă pentru dislocarea adversarului din funcțiile de conducere.
  • La Spitalul Universitar de Urgență din București, managerul spitalului, conf. univ. dr. Cătălin Cîrstoiu, a realizat cu succes, ieri, o operaţie de protezare de genunchi personalizată, în premieră, atât la nivel naţional, cât şi la nivelul Europei Centrale şi de Est. Protezarea a fost efectuată unei paciente în vârstă de 59 de ani care suferea de gonartroză, o boală care afectează calitatea articulaţiilor de la nivelul genunchilor”.
  • România începe să devină o țară economic neinteresantă. Forța de muncă este extrem de scumpă. Sindicatele sunt destul de puternice și amenință mereu. Unele căpușează, altele instigă la grevă. Rezultatele business-ului se încheie cel mai adesea cu pierderi. În jurul României, salariile sunt mai mici, taxele pe muncă, la fel, impozitul pe profit, așișderea. Doar Ungaria ce ne depășește. Adică este mai scumpă. Dar și acolo, un loc de muncă e mai rentabil decât în România. Produce mai mult. Și mai serios!”.
  • Cine l-a ajutat să urce tocmai în vârful catedralei Sfântul Petru…ca să protesteze?
  • Marian Nencescu: „Cândva, am riscat să formulez o sintagmă: O carte este o victorie a spiritului. A trebuit chiar să mă explic faţă de unii şefi despre ce am vrut să spun, dar cred că am convins pe cine trebuia. Târziu, am aflat că  au folosit-o şi alţii , fără să mă consulte, drept logo comercial. Nu mă deranjează, aşa cum nici nu am cerut explicaţii. Prefer anonimatul decât uitarea. Este gândul pe care îl transmit tuturor celor care mai cred în puterea cărţii”.
  • Paul Goma l-a visat pe Putin pe 23 septembrie 2012. Adică puteți citi și luna septembrie 2012 din Jurnalul său.
  • Nu mă „așteptam” la așa ceva din partea unui pastor…dar e mai aproape de realitatea lui interioară: „Mîine seară mă voi năpusti peste cei care ar trebui fugăriți prin curte cu sapa de tații umiliți, peste cei care ar trebui îngenunchiați de demnitatea fecioarelor din bisericile noastre, peste cei care sînt numai niște masculi în călduri și cărora deocamdată li s-a anulat șansa la îm-bărbătare”.
  • Deci, Crin dacă vrea să rateze Senatul garantat, atunci să candideze în sectorul 3”.
  • Astăzi dimineață „Facebook a ajuns la un miliard de oameni care folosesc reţeaua de socializare în mod activ în fiecare lună”.
  • BCR a trecut la reclamă basic instinct:
  • http://sexreader.files.wordpress.com/2012/10/bcr.png

Predică la Duminica a 20-a după Rusalii [2012]

Iubiții mei,

este evident faptul că stăm foarte bine la capitolul îmbătrânire, îmbătrânire a populației. Și la diminuarea relațiilor reale dintre noi…Cât și la capitolul moarte, pentru că peste tot auzim că a mai murit cineva…și moartea s-a banalizat cu totul…Dar nu și la capitolul înviere.

Învierea iese din discuțiile zilnice pentru că nu trecem prin învierea de zi cu zi a sufletului, prin continua convertire a noastră de la viața trupească la cea duhovnicească, înviere care o pregătește pe cea a trupului…în ziua învierii de obște.

Și la fel ca atenienii Sfântului Dionisie Areopagitul, care vânau noutăți [F. Ap. 17, 21] dar nu așteptau noutăți reale, ca învierea din morți [F. Ap. 17, 32]…și pentru noi învierea e ceva comic sau prostesc.

Motiv pentru care Evanghelia de azi [Lc. 7, 11-16] este catalogată ori în termenii curiozității utopice ori în termeni satirici.

De ce? Pentru că trebuie să ai în tine harul lui Dumnezeu pentru ca să înțelegi și să te bucuri de minunile Lui.

Dacă nu-l ai te bucuri de povești fantastice, diabolice sau pornografice pentru că regăsești în ele patimile din tine.

Însă cei care sunt plini de dorul de Dumnezeu și împlinesc poruncile Lui înțeleg din învierea din morți a fiului văduvei din Nain că puterea preamilostivă a lui Dumnezeu este cea care ne ridică din boală și din moarte.

Și că numai relațiile bazate pe înțelegere, pe dragoste, pe compasiune și respect sunt relații reale, durabile.

Însă, în termeni anticipativi, mama văduvă…cu fiul mort…este o imagine a zilelor chinuirii Lui, când Maica lui Dumnezeu a fost străpunsă de durere văzând pe Fiul ei și Dumnezeul nostru umilit, batjocorit, omorât cu atâta cruzime.

Și ne plângem adesea de neiubirea…de neînțelegerea noastră…de desconsiderarea noastră…

Care sunt reale și foarte dureroase.

Dar în același timp e nevoie să îi privim și pe cei care, tot din neiubire…tot din faptul că nu se simt înțeleși și apreciați…se comportă haotic, inuman, execrabil.

Pentru că trebuie să descoperim rădăcina neînțelegerilor dintre noi în fiecare dintre noi…și nu să le vedem exclusiv în celălalt.

Adică cât ne asumăm pe celălalt?

Cât ne e milă de celălalt, când îl vedem în patimi grele, decăzut, amestecat cu rușinea…și cât ne bucurăm și suntem demni de cel care ne arată în el și în opera lui verticalitate și grijă pentru toți?

Cât compătimim și cât ne bucurăm cu ceilalți?

Pentru că Domnul, înainte de a-l învia pe tânăr, a arătat față de mama lui îndurerată…multă atenție și multă milă (v. 11-12).

Nu a făcut minunea pentru a-i subjuga cu puterea Lui…ci pentru a alina durerea…durerea singurătății…a neiubirii…a lipsei de sprijin.

Și „Nu plânge!” al Domnului față de mamă (v. 13) înseamnă tot atâtea cuvinte ale noastre și scrisori și alinări ale celor care sunt triști, ispitiți, neajutorați, marginalizați, uitați.

Pentru că evlavia pentru Dumnezeu poartă în ea atenția și mila și respectul față de condiția omului și față de viața lui.

Și nu ne putem afișa ca oameni credincioși, ca oameni sensibili, ca oameni atenți…dacă nu dovedim atenție la sufletul omului…și la relația de conștiință cu el.

Da, ne putem teme de unul sau altul, în lumea de azi, căci nu știm „ce hram poartă”. Putem fi suspicioși, și pe drept motiv, față de larghețea unora de a ne aborda.

Însă când oamenii se dovedesc maturi și capabili pentru un dialog profund…a-i neglija sau a-i alinia cu toți ceilalți înseamnă a nu vedea omul, nevoile lui…și ce poate face acela.

Și suntem responsabili față de toate eșecurile sau neîncrederea sau neurnirea din loc a celor care, văzându-ne, au înțeles că viața ortodoxă nu e „o minune transfiguratoare” ci „o șarlatanie”.

Pentru că, pe cât mimăm viața ortodoxă, pe cât mimăm evlavia pe atât suntem mai respingători, penibili la culme.

Și oamenii care ne văd trag concluzii dramatice pentru viața lor.

Pentru că noi, oamenii Bisericii, suntem cei care deschidem Biserica în inima oamenilor, suntem cei care îi umplem de dor pentru sfințenie sau o închidem cu lacăte pentru ca nimeni să nu mai caute calea spre ea.

De aceea tot mai marea inapetență pentru înviere…înseamnă tot mai multă discreditare a pocăinței reale, a schimbării de ansamblu a vieții noastre, a convertirii.

Pentru că de aici, de la învierea primă, a sufletului, începe învierea a doua…de la venirea Domnului întru slavă, ca să judece întreaga umanitate.

Și învierea primă, a sufletului…ieșirea lui din groapa patimilor la simțirea și vederea lui Dumnezeu este o ridicare a noastră dintre morți de către Domnul, dintre morții cu sufletul…dintre cei care nu văd nimic în afară de lumea de aici.

Pentru că învierea sufletului deschide perspectiva veșniciei în lăuntrul nostru, coboară Împărăția lui Dumnezeu în noi…pe când baricadarea în lume prin patimi…ne face lipsiți de orice bucurie, de orice transparență, de orice frumusețe curată, dumnezeiască.

Domnul i-a poruncit tânărului mort să se scoale/ să se ridice din moarte (v. 14).

Poruncă pe care ne-o dă și nouă în fiecare clipă: Ridică-te din moartea păcatului! Ridică-te din mințirea de sine! Ridică-te din erezii și erori de tot felul! Ridică-te din patimile tale de rușine!

Și câți auzim, înviem!

Și câți auzim chemarea Lui, devenim alții!

Pentru că a-I urma Domnului înseamnă să fii mereu altul, mereu deschis spre noutatea faptei bune, mereu deschis spre reconsiderarea de sine, mereu deschis spre a-ți finisa/ șlefui viața interioară după voia Lui.

De ce nu vorbim despre înviere? Pentru că suntem morți.

Și păcatul e un fel de beție care te face să crezi că ce trăiești acum, în stare de turmentare, de năclăire a gândurilor, e singura realitate.

Însă realitatea începe când te dezbeți de păcat.

Și pe cât îți vezi păcatele, pe cât le plângi…pe atât orizonturile frumoase și reale ale vieții cu Dumnezeu îți devin tot mai largi…tot mai largi…și mai cuceritoare.

Așadar, ceva cu adevărat actual e învierea!

E o noutate ontologică și nu…mediatică.

Pentru că orice înfrumusețare prin bine și prin pocăință a vieții noastre e o tot mai mare regăsire de sine, o tot mai mare întoarcere la sine…pentru a fi proprii relației firești, deschise, cu alții.

Și de aceea cei care se despătimesc…vorbesc despre patimi și virtuți și, în primul rând, despre teologia care stă la baza înțelegerii lor, ca despre subiectul continuu de discuție.

Vă doresc tuturor să discutați despre înviere!

Despre întoarcerea de la rău la bine, despre bucurii de conștiință, despre compasiune, despre înțelegeri teologice și duhovnicești adică despre subiectele vieții înviate, transfigurate.

Pentru ca bucurându-vă zilnic întru Domnul, să vă rugați pentru mântuirea tuturor, pentru relații reale și plenare între oameni, pentru fericirea care nu se mai termină. Amin!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén