Iubiții mei,

este evident faptul că stăm foarte bine la capitolul îmbătrânire, îmbătrânire a populației. Și la diminuarea relațiilor reale dintre noi…Cât și la capitolul moarte, pentru că peste tot auzim că a mai murit cineva…și moartea s-a banalizat cu totul…Dar nu și la capitolul înviere.

Învierea iese din discuțiile zilnice pentru că nu trecem prin învierea de zi cu zi a sufletului, prin continua convertire a noastră de la viața trupească la cea duhovnicească, înviere care o pregătește pe cea a trupului…în ziua învierii de obște.

Și la fel ca atenienii Sfântului Dionisie Areopagitul, care vânau noutăți [F. Ap. 17, 21] dar nu așteptau noutăți reale, ca învierea din morți [F. Ap. 17, 32]…și pentru noi învierea e ceva comic sau prostesc.

Motiv pentru care Evanghelia de azi [Lc. 7, 11-16] este catalogată ori în termenii curiozității utopice ori în termeni satirici.

De ce? Pentru că trebuie să ai în tine harul lui Dumnezeu pentru ca să înțelegi și să te bucuri de minunile Lui.

Dacă nu-l ai te bucuri de povești fantastice, diabolice sau pornografice pentru că regăsești în ele patimile din tine.

Însă cei care sunt plini de dorul de Dumnezeu și împlinesc poruncile Lui înțeleg din învierea din morți a fiului văduvei din Nain că puterea preamilostivă a lui Dumnezeu este cea care ne ridică din boală și din moarte.

Și că numai relațiile bazate pe înțelegere, pe dragoste, pe compasiune și respect sunt relații reale, durabile.

Însă, în termeni anticipativi, mama văduvă…cu fiul mort…este o imagine a zilelor chinuirii Lui, când Maica lui Dumnezeu a fost străpunsă de durere văzând pe Fiul ei și Dumnezeul nostru umilit, batjocorit, omorât cu atâta cruzime.

Și ne plângem adesea de neiubirea…de neînțelegerea noastră…de desconsiderarea noastră…

Care sunt reale și foarte dureroase.

Dar în același timp e nevoie să îi privim și pe cei care, tot din neiubire…tot din faptul că nu se simt înțeleși și apreciați…se comportă haotic, inuman, execrabil.

Pentru că trebuie să descoperim rădăcina neînțelegerilor dintre noi în fiecare dintre noi…și nu să le vedem exclusiv în celălalt.

Adică cât ne asumăm pe celălalt?

Cât ne e milă de celălalt, când îl vedem în patimi grele, decăzut, amestecat cu rușinea…și cât ne bucurăm și suntem demni de cel care ne arată în el și în opera lui verticalitate și grijă pentru toți?

Cât compătimim și cât ne bucurăm cu ceilalți?

Pentru că Domnul, înainte de a-l învia pe tânăr, a arătat față de mama lui îndurerată…multă atenție și multă milă (v. 11-12).

Nu a făcut minunea pentru a-i subjuga cu puterea Lui…ci pentru a alina durerea…durerea singurătății…a neiubirii…a lipsei de sprijin.

Și „Nu plânge!” al Domnului față de mamă (v. 13) înseamnă tot atâtea cuvinte ale noastre și scrisori și alinări ale celor care sunt triști, ispitiți, neajutorați, marginalizați, uitați.

Pentru că evlavia pentru Dumnezeu poartă în ea atenția și mila și respectul față de condiția omului și față de viața lui.

Și nu ne putem afișa ca oameni credincioși, ca oameni sensibili, ca oameni atenți…dacă nu dovedim atenție la sufletul omului…și la relația de conștiință cu el.

Da, ne putem teme de unul sau altul, în lumea de azi, căci nu știm „ce hram poartă”. Putem fi suspicioși, și pe drept motiv, față de larghețea unora de a ne aborda.

Însă când oamenii se dovedesc maturi și capabili pentru un dialog profund…a-i neglija sau a-i alinia cu toți ceilalți înseamnă a nu vedea omul, nevoile lui…și ce poate face acela.

Și suntem responsabili față de toate eșecurile sau neîncrederea sau neurnirea din loc a celor care, văzându-ne, au înțeles că viața ortodoxă nu e „o minune transfiguratoare” ci „o șarlatanie”.

Pentru că, pe cât mimăm viața ortodoxă, pe cât mimăm evlavia pe atât suntem mai respingători, penibili la culme.

Și oamenii care ne văd trag concluzii dramatice pentru viața lor.

Pentru că noi, oamenii Bisericii, suntem cei care deschidem Biserica în inima oamenilor, suntem cei care îi umplem de dor pentru sfințenie sau o închidem cu lacăte pentru ca nimeni să nu mai caute calea spre ea.

De aceea tot mai marea inapetență pentru înviere…înseamnă tot mai multă discreditare a pocăinței reale, a schimbării de ansamblu a vieții noastre, a convertirii.

Pentru că de aici, de la învierea primă, a sufletului, începe învierea a doua…de la venirea Domnului întru slavă, ca să judece întreaga umanitate.

Și învierea primă, a sufletului…ieșirea lui din groapa patimilor la simțirea și vederea lui Dumnezeu este o ridicare a noastră dintre morți de către Domnul, dintre morții cu sufletul…dintre cei care nu văd nimic în afară de lumea de aici.

Pentru că învierea sufletului deschide perspectiva veșniciei în lăuntrul nostru, coboară Împărăția lui Dumnezeu în noi…pe când baricadarea în lume prin patimi…ne face lipsiți de orice bucurie, de orice transparență, de orice frumusețe curată, dumnezeiască.

Domnul i-a poruncit tânărului mort să se scoale/ să se ridice din moarte (v. 14).

Poruncă pe care ne-o dă și nouă în fiecare clipă: Ridică-te din moartea păcatului! Ridică-te din mințirea de sine! Ridică-te din erezii și erori de tot felul! Ridică-te din patimile tale de rușine!

Și câți auzim, înviem!

Și câți auzim chemarea Lui, devenim alții!

Pentru că a-I urma Domnului înseamnă să fii mereu altul, mereu deschis spre noutatea faptei bune, mereu deschis spre reconsiderarea de sine, mereu deschis spre a-ți finisa/ șlefui viața interioară după voia Lui.

De ce nu vorbim despre înviere? Pentru că suntem morți.

Și păcatul e un fel de beție care te face să crezi că ce trăiești acum, în stare de turmentare, de năclăire a gândurilor, e singura realitate.

Însă realitatea începe când te dezbeți de păcat.

Și pe cât îți vezi păcatele, pe cât le plângi…pe atât orizonturile frumoase și reale ale vieții cu Dumnezeu îți devin tot mai largi…tot mai largi…și mai cuceritoare.

Așadar, ceva cu adevărat actual e învierea!

E o noutate ontologică și nu…mediatică.

Pentru că orice înfrumusețare prin bine și prin pocăință a vieții noastre e o tot mai mare regăsire de sine, o tot mai mare întoarcere la sine…pentru a fi proprii relației firești, deschise, cu alții.

Și de aceea cei care se despătimesc…vorbesc despre patimi și virtuți și, în primul rând, despre teologia care stă la baza înțelegerii lor, ca despre subiectul continuu de discuție.

Vă doresc tuturor să discutați despre înviere!

Despre întoarcerea de la rău la bine, despre bucurii de conștiință, despre compasiune, despre înțelegeri teologice și duhovnicești adică despre subiectele vieții înviate, transfigurate.

Pentru ca bucurându-vă zilnic întru Domnul, să vă rugați pentru mântuirea tuturor, pentru relații reale și plenare între oameni, pentru fericirea care nu se mai termină. Amin!

Did you like this? Share it: