Învierea fiului văduvei din Nain

Luca 7, 11-16

„În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare.

Iar când s-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!

Şi, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit.

Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!

Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească şi l-a dat mamei lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său”.

*

În Evanghelia Duminicii a XX-a după Rusalii, care ne prezintă minunea învierii fiului văduvei din Nain, vedem cum porunca iubirii faţă de aproapele se împlineşte şi prin grija faţă de cei trecuţi din viaţa aceasta pământească. De asemenea, Evanghelia ne învaţă arătăm compasiune oamenilor îndureraţi în urma trecerii la Domnul a celor apropiaţi lor.

În acest sens, când Biserica săvârşeşte slujbele de înmormântare a celor decedaţi, deodată cu rugăciunile ei pentru aceştia, ea îi mângâie sau îi consolează şi pe cei întristaţi, ca ei să nu se prăbuşească de prea multă durere, ci să simtă milostivirea lui Hristos şi a Bisericii Sale.

Întrucât rugăciunea este expresia cea mai reală şi profundă a iubirii izvorâte din adevărul credinţei mântuitoare, în acest context se înscriu în Ortodoxie şi rugăciunile pentru cei adormiţi în Domnul, deoarece „fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem” (Romani 14, 8).

Astfel, formăm în Biserică un singur trup, în care Hristos – Capul Bisericii „stăpâneşte şi peste morţi şi peste vii” (Romani 14, 9), iar „dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună” (1 Corinteni 12, 26).

Cultul morţilor se bazează pe multe dovezi scripturistice şi patristice referitoare la rugăciunile pentru morţi, încât pomenirea morţilor este chiar o datorie în marea poruncă a iubirii, izvorâtă din adevărul de credinţă al Evangheliei.

Din punct de vedere creştin, moartea poate avea trei înţelesuri: moarte fizică, adică despărţirea sufletului de trup; moarte morală, ca neascultare a omului de Dumnezeu, cauzată de păcat (cf. Romani 6, 13), şi moarte veşnică, adică despărţirea pentru totdeauna a omului de Dumnezeu, ca urmare a necredinţei şi nepocăinţei.

Moartea fizică a omului nu înseamnă nicidecum „trecerea în nefiinţă”, distrugere totală sau pieire a persoanei, deoarece sufletul este nemuritor (cf. Ecclesiast 12, 7).

Mântuitorul Iisus Hristos spune tâlharului de pe cruce că va fi cu El în rai, chiar în ziua morţii lui (cf. Luca 23, 43).

De asemenea, parabola despre dreptul Lazăr şi bogatul nemilostiv arată continuitatea vieţii sufletului dincolo de mormânt, adică după despărţirea sufletului de trup (cf. Luca 16, 22-31).

Apocalipsa vorbeşte despre sufletele sfinţilor care se roagă înaintea tronului lui Dumnezeu (cf. Apocalipsa 5, 8). Hristos „stăpâneşte şi peste morţi şi peste vii” (Romani 14, 9), iar „cel ce crede în El, chiar dacă va muri, va trăi” (cf. Ioan 11, 25), adică moartea fizică nu poate suprima viaţa sufletească.

Adevăratul creştin nu se teme atât de moartea trupească, cât de moartea morală sau spirituală, de păcat, deoarece aceasta din urmă înseamnă ruperea comuniunii cu Dumnezeu (cf. Matei 10, 28).

Moartea fizică nu-i poate despărţi total pe cei ce cred în Hristos Cel înviat din morţi şi se află uniţi în iubirea Lui (cf. Romani 8, 35-37). De aceea, adevăraţii creştini menţin, prin rugăciune, legătura iubirii cu cei adormiţi în Domnul.

Cei ce au murit fizic (cu trupul) nu mai pot face nimic pentru mântuirea lor (cf. Matei 22, 13), însă ei pot fi ajutaţi prin rugăciunile celor vii, mai ales ale Bisericii. În Sfânta Scriptură astfel de rugăciuni sunt practicate şi devin o datorie în marea poruncă a iubirii evanghelice.

În Vechiul Testament, la moartea cuiva se făcea plângere mare şi se ţinea post şapte zile (cf. 1 Regi 31, 11-13). Evreii aveau rugăciuni speciale pentru morţi pe care le repetau în fiecare an (cf. Judecători 11, 40). La rugăciuni se adăugau şi fapte de milostenie. Astfel, Tobit, pe patul de moarte, spune fiului său: „Împarte pâinea ta la mormântul drepţilor, dar celor păcătoşi să nu le dai!” (Tobit 4, 17), adică milostenia să fie făcută săracilor drepţi şi temători de Dumnezeu.

Isus Sirah, în cartea sa Înţelepciunea (7, 35), spune: „Dărnicia ta să atingă pe toţi cei în viaţă şi chiar morţilor fă-le parte de ea”.

Mărturia cea mai limpede despre folosul rugăciunilor pentru morţi se vede în Cartea a doua a Macabeilor (12, 39-46), unde Iuda Macabeul, în urma unei lupte în care au căzut mulţi iudei, voind să ridice trupurile celor căzuţi, a aflat sub hainele lor lucruri închinate idolilor din Iamnia.

Şi, pentru acest păcat, s-a rugat împreună cu mulţimea ca Dumnezeu să le ierte celor morţi acest păcat. Apoi au fost aduse jertfe pentru păcatul comis. Despre această atitudine cartea spune: „Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţire pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat” (12, 46).

În Noul Testament se arată posibilitatea ca unele păcate să fie iertate şi după moarte. Numai păcatele împotriva Sfântului Duh nu se iartă nici în veacul acesta, nici în cel viitor: „Oricine va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, iertat va fi lui; dar cine va fi zis împotriva Sfântului Duh, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12, 31-32). Păcatele împotriva Duhului Sfânt, şi deci care nu se iartă după moarte, sunt: necredinţa, apostazia, deznădejdea, împietrirea inimii în ură şi nepocăinţa.

De aceea, Biserica – potrivit sfintelor canoane – nu se roagă pentru cei ce au murit în erezie 1*, întrucât au căzut din adevărul credinţei, şi nici pentru sinucigaşi, deoarece deznădejdea în care au căzut este păcat împotriva Sfântului Duh.

Sfânta Scriptură arată că Mântuitorul Iisus Hristos deseori a săvârşit minuni, nu fiindcă a fost rugat de cei bolnavi, ci fiindcă alţii s-au rugat pentru ei, ca de pildă: vindecarea copilului unui slujitor regesc (roman) (cf. Ioan 4, 46-53), vindecarea fiicei femeii cananeence (cf. Matei 15, 21-28), vindecarea slăbănogului din Capernaum (cf. Matei 7, 5-10), învierea fiului văduvei din Nain din Evanghelia de astăzi (cf. Luca 7, 11-15), învierea fiicei lui Iair (cf. Luca 8, 42-56), învierea lui Lazăr (cf. Ioan 11, 1-44).

Iar Sfântul Apostol Petru a înviat din morţi în Iope pe Tavita, o fecioară cunoscută prin faptele ei bune. Deci, minunile acestea s-au săvârşit pentru credinţa şi rugăciunea altora.

Mântuitorul însuşi arată că prin credinţă şi iubire totul este posibil: „Toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 21, 22; Marcu 9, 23), mai ales când omul caută împărăţia lui Dumnezeu (cf. Matei 6, 33).

De aceea Sfântul Apostol Pavel scrie într-una din epistolele sale: „Vă îndemn, deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii”, şi adaugă: „Că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru” (1 Timotei 2, 1-3).

Apostolul nu opreşte rugăciunile pentru cei adormiţi, ba chiar spune că atât de mare era iubirea unor creştini pentru cei adormiţi şi atât de mare era credinţa lor că-i pot ajuta, încât se botezau pentru ei (cf. 1 Corinteni 15, 29).

Mormântul nu poate stăvili sau birui iubirea faţă de cei adormiţi în Domnul (cf. 1 Corinteni 13, 8). De aceea, rugăciunea pentru morţi este o datorie morală: „Datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi” (1 Ioan 3, 16), deoarece: „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are: ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13).

Practica rugăciunii şi pomenirii morţilor este atestată de mărturii apostolice şi patristice.

Printre cele mai vechi Liturghii care ni s-au păstrat se află Liturghia cuprinsă în cartea a VIII-a din Constituţiile Apostolice. În această Liturghie se menţionează pomenirea morţilor, începând mai întâi cu sfinţii: „încă aducem Ţie [această jertfă – n.n.] pentru toţi sfinţii care din veac Ţi-au plăcut Ţie, pentru patriarhi, prooroci, drepţi, apostoli, martiri, mărturisitori, episcopi, diaconi, ipodiaconi, lectori, cântăreţi, pentru toate fecioarele, văduvele, laicii şi pentru toţi al căror nume îl ştii” 2*.

În Liturghia Sfântului Iacob se întâlneşte, de asemenea, pomenirea celor adormiţi în Domnul: „Adu-ţi aminte, Doamne Dumnezeule, de sufletele şi de tot trupul pe care l-am pomenit şi pe care nu l-am pomenit, adu-ţi aminte de cei dreptcredincioşi de la Avel cel drept până în ziua de astăzi. Însuţi odihneşte-i acolo unde este ţara celor vii, în împărăţia Ta, în desfătarea Raiului, în sânul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, al părinţilor noştri, de unde a fugit durerea, întristarea şi suspinarea, unde străluceşte lumina feţei Tale şi totdeauna luminează” 3*.

În Liturghia Sfântului Vasile cel Mare († 379), cei morţi sunt pomeniţi în trei momente diferite: la Proscomidie, după citirea Evangheliei într-o ectenie specială şi după sfinţirea darurilor: „Pentru iertarea păcatelor şi odihna sufletelor robilor lui Dumnezeu (N.), în loc luminat, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea. Odihneşte-i, Dumnezeul nostru, şi-i sălăşluieşte pe dânşii unde străluceşte lumina feţei Tale” 4*.

Despre pomenirea morţilor avem mărturii la scriitorii bisericeşti şi Sfinţii Părinţi încă din veacurile primare.

Tertulian († 240) scrie în una din operele sale: „Noi aducem ofrande pentru cei morţi în fiecare an la ziua morţii lor”5*.

Sfântul Epifanie de Salamina († 403), combătând învăţătura lui Arie, care nega rostul şi eficacitatea rugăciunilor pentru cei morţi, scrie: „Pentru cei morţi se fac pomeniri pe nume, săvârşindu-se rugăciuni şi servicii publice şi milostenii „ 6*.

Sfântul Chiril al Ierusalimului († 386) adevereşte aceeaşi practică a Bisericii: „Noi ne rugăm pentru Sfinţii Părinţi şi episcopii adormiţi şi, în scurt, pentru toţi cei mutaţi înainte de noi, crezând că vor dobândi cel mai mare folos sufletele pentru care se face rugăciunea la jertfa sfântă şi preaînfricoşătoare ce este pusă înainte”7*.

Istoricul Eusebiu al Cezareei († 340), vorbind despre moartea împăratului Constantin cel Mare, scrie: „Tot poporul cu preoţii adresau lui Dumnezeu rugăciuni fierbinţi însoţite de lacrimi şi de adânci suspine pentru sufletul împăratului Constantin”8*.

Fericitul Augustin († 430) învaţă şi el despre binefacerile rugăciunii pentru cei adormiţi: „Nimeni nu trebuie să se îndoiască că într-adevăr rugăciunile Sfintei Biserici, jertfa mântuitoare şi milosteniile făcute pentru sufletele morţilor ajută ca Domnul să fie mai milostiv decât meritau ei, după păcatele lor”9*.

Sfântul Ioan Damaschinul († 749) se exprimă astfel când vorbeşte despre rugăciunile pentru morţi la Sfânta Liturghie: „Un folos cât se poate de mare credem că va fi pentru sufletele la care se referă rugăciunea sfintei şi înfricoşătoarei Jertfe care este pusă înainte” 10*.

Înţelegem, aşadar, că, în primul rând, pomenirea morţilor este un act de credinţă ortodoxă, întrucât ea se bazează pe credinţa că, fiind creat după chipul lui Dumnezeu Cel nemuritor (Facere 1, 27), sufletul omului este nemuritor (cf. Iov 12, 10; Daniel 5, 23; Ecclesiast 12, 7; Matei 22, 31-32; 17, 3-4; Luca 9, 30-32; 23, 43), chiar dacă trupul omului, după moartea fizică, se descompune şi se risipeşte.

Mai mult, sufletul nemuritor are, după despărţirea sa de trup, o viaţă intensă dacă omul este credincios şi s-a unit cu Dumnezeu prin rugăciune.

Dar întrucât nu se cunoaşte precis starea sufletelor celor care au adormit în nădejdea învierii şi a vieţii celei de veci, toţi cei trecuţi la viaţă veşnică au nevoie de rugăciunile Bisericii, mai ales dacă au plecat din lumea aceasta fără o pregătire corespunzătoare. Prin rugăciunile Bisericii se iartă acele păcate pentru care cei decedaţi în Domnul nu au mai avut timp să arate pocăinţă prin fapte bune.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cei pentru care se fac rugăciuni de pomenire simt o uşurare a sufletului şi o bucurie, mai ales când sunt pomeniţi la Sfânta Liturghie şi se împart milostenii (pomeni) în numele lor 11*. Milostenia, ca expresie a iubirii frăţeşti, este acoperitoare de multe păcate. De aceea, rugăciunile şi milosteniile sau ofrandele pentru cei adormiţi în Domnul îi ajută mult să intre în starea de comuniune spirituală cu Biserica rugătoare.

În al doilea rând, pomenirea morţilor este un act de iubire pentru ei. Când ne rugăm pentru cei adormiţi arătăm că îi iubim şi după moarte, iar sufletul lor nemuritor simte iubirea noastră! Ei cunosc momentele când îi pomenim şi simt când împărţim milostenii pentru ei. Iubirea din rugăciunea pentru cei adormiţi este mai tare decât moartea şi ea se arată atât prin cinstirea osemintelor lor, cât şi prin modul în care îngrijim mormintele lor.

Încă din primele veacuri, creştinii care mărturiseau credinţa lor în învierea lui Hristos şi în învierea morţilor se deosebeau de păgâni şi prin modul în care cinsteau trupurile celor adormiţi în Domnul. În antichitatea păgână, locul unde erau înhumaţi oamenii se numea „necropolă”, adică „oraşul morţilor”.

Creştinismul a schimbat numele locului din „necropolă” în „cimitir”, adică „dormitor” unde se odihnesc vremelnic cei adormiţi în Domnul până la învierea cea de obşte. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă zicând: „De aceea se şi cheamă locul acesta cimitir, ca să ştiţi că cei răposaţi şi depuşi aici nu sunt morţi, ci sunt culcaţi şi dorm”12*.

Deci, mort cu adevărat este numai omul necredincios, întrucât este despărţit de Dumnezeu. De aceea, noi nu considerăm morţi pe cei decedaţi, ci îi numim mai degrabă „adormiţi în Domnul”. Ei au adormit în Domnul întru aşteptarea învierii de obşte, la cea de a doua venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când El va judeca viii şi morţii, iar „împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1, 33).

Mai mult, în vremurile păgâne, coşciugul de piatră sau marmură în care era depus mortul se numea „sarcofag”. În limba greacă, „sarcofag” înseamnă „mâncător de trup” sau „mâncător de carne”, deoarece carnea trupului celui mort se descompunea şi era mâncată de viermi.

Creştinii nu au mai numit coşciugul „sarcofag”, ci l-au numit „sicriu”, adică o cutie, sau un chivot în care se păstrează un obiect de mare preţ, un odor. Acest odor de mare preţ este trupul creştinului, templu al Sfântului Duh (cf. 1 Corinteni 6, 19).

De aceea trupul celui decedat nu se arde, ci se înhumează, adică se aşază în sicriu, iar sicriul se depune în mormânt cu faţa spre răsărit, aşteptând venirea în slavă a lui Hristos, Răsăritul Cel de Sus, deodată cu învierea morţilor şi Judecata de Apoi.

Iar după judecata universală, drepţii vor moşteni Împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu pregătită pentru oamenii care au crezut în Iisus Hristos, L-au iubit şi au împlinit poruncile Lui. Deja din terminologia noastră creştină cu privire la cimitir şi sicriu se vede cât de mare este preţuirea nu numai a sufletului, ci şi a trupului celui care a adormit în Domnul.

Această preţuire a trupurilor celor adormiţi în Domnul se vede şi în faptul că mergem des la morminte, aprindem lumânări lângă crucea de pe mormânt, aşezăm flori pe morminte şi îngrijim mormintele.

De altfel, modul în care un popor îşi respectă copiii, bătrânii şi morţii arată gradul lui de credinţă şi de civilizaţie. Îngrijirea mormintelor este, aşadar, un semn al iubirii noastre pentru cei care au trecut la Domnul şi aşteaptă împreună cu Biserica învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. De ce? Pentru că mântuirea omului este deplină când se mântuieşte nu numai sufletul, ci şi trupul, prin învierea sau ridicarea acestuia din stricăciune în ziua învierii de obşte şi prin intrarea lui în Împărăţia Preasfintei Treimi.

În al treilea rând, actul de pomenire al celor adormiţi în Domnul este un act de speranţă.

Noi pomenim pe cei care au adormit în Domnul, adică „în nădejdea Învierii şi a vieţii celei de veci”. Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe creştinii care plâng pe cei morţi să nu se întristeze peste măsură, ca păgânii cei fără de nădejde, ci să se mângâie având credinţa că Hristos Domnul, Cel ce a biruit moartea, va învia pe toţi cei adormiţi (cf. 1 Corinteni 15, 22), iar cei care au crezut în El vor fi pururea împreună cu El (cf. 1 Tesaloniceni 4, 13-18).

În acest sens, lumânările pe care le aprindem pe morminte sunt lumânările credinţei şi ale nădejdii creştine că sufletul omului este nemuritor, iar trupul său va învia la cea de a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos.

Unită cu rugăciunea, lumânarea aprinsă pe mormânt este o floare sau o lumină a iubirii noastre pentru cei adormiţi, a credinţei şi speranţei noastre că toţi vom învia şi ne vom reîntâlni faţă către faţă în iubirea nemărginită şi dătătoare de bucurie a lui Dumnezeu. În simbolismul lor, lumânările ce se aprind pentru cei adormiţi în Domnul semnifică viaţa omului care, trăind pe pământ, a răspândit multă lumină în jurul său.

Încetul cu încetul, aşa cum se topeşte o lumânare, trece viaţa fiecărui om, dar, când arde o lumânare, nu contează cât costă în bani ceara şi firul de bumbac care ard, ci câtă valoare spirituală are lumina pe care această lumânare o răspândeşte în jurul ei. Pentru viaţa omului, contează mai ales câtă lumină a adunat el în suflet şi câtă lumină a răspândit în jurul său prin credinţa sa în Hristos – Lumina lumii, prin rugăciune şi prin fapte bune.

La Parastasul pentru cei adormiţi întru Domnul, lumânările se aprind pe colivă şi pe colac, pentru că atât coliva, cât şi colacul sunt făcute din boabe de grâu, devenite simbol al credinţei în înviere şi al comuniunii frăţeşti în Biserica lui Hristos Cel Înviat (cf. Ioan 12, 24; 1 Corinteni 15, 36 ş.u.).

După ce s-a terminat slujba Parastasului, coliva şi colacii se împart, se dăruiesc de pomană (spre pomenire) celor prezenţi, mai ales săracilor, iar prin aceasta se săvârşeşte o faptă bună, adică plină de lumină, o faptă a dragostei creştine, care este simbolizată de lumânarea aprinsă deasupra colivei.

Deci, săvârşind fapte bune izvorâte din credinţă, adunăm lumină în suflet, deoarece numai prin iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni devenim noi lumini în faţa lui Dumnezeu, „Părintele luminilor, de la Care vine toată darea cea bună şi tot darul” (Iacov 1, 17), şi lumini în faţa oamenilor (cf. Matei 5, 16).

Deci, rugăciunile, prescurile şi lumânările de la Liturghie aduse pentru cei adormiţi în Domnul şi milosteniile săvârşite în numele lor ajută sufletelor acestora, dăruindu-li-se iertarea păcatelor pe care ei n-au mai avut timpul să le plângă, sau n-au mai avut timpul să săvârşească faptele pocăinţei, dar au murit totuşi în necredinţă.

Din Evanghelia de azi mai învăţăm că avem datoria să fim alături de toţi oamenii îndoliaţi, care plâng pe morţii lor.

Prezenţa noastră lângă familiile sau persoanele îndoliate este foarte necesară şi benefică pentru acestea.

De aceea, Biserica a rânduit ca la anumite soroace, adică la intervale de timp bine definite, după înmormântarea celor decedaţi să se facă rugăciuni de pomenire a lor, iar preotul şi credincioşii să fie prezenţi alături de familiile îndoliate sau de persoanele îndoliate, pentru a-i mângâia pe cei întristaţi, pentru a spune cu multă compasiune „Nu mai plânge!” celor care, fiind copleşiţi de durere, plâng necontenit.

Trebuie, aşadar, să aducem consolare părinţilor îndureraţi sau îndoliaţi care plâng pe copiii lor decedaţi fie din pricina unei boli, fie din pricina unui accident, fie din altă cauză.

Prin urmare, trebuie să fim alături de cei îndureraţi, aşa cum Mântuitorul Iisus Hristos a fost prezent alături de femeia văduvă din Nain. Astfel noi arătăm că iubirea milostivă a lui Hristos lucrează în noi şi prin noi, în sufletele noastre şi prin prezenţa noastră alături de cei care plâng pe cei dragi ai lor care au decedat.

Să ne rugăm Domnului Hristos, Împăratul Cel fără de moarte, Lumina lumii (Ioan 8, 12), Care a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine viu va fi, chiar dacă va muri” (Ioan 11, 25), să dăruiască lumină şi bucurie, pace şi odihnă sufletelor celor adormiţi în Domnul, să mângâie şi să întărească sufleteşte pe toţi cei întristaţi şi îndoliaţi, având nădejde în învierea lui Hristos şi în iubirea Preasfintei Treimi. Amin!

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

*

Note:

1. Pr. Magistr. I. Chirvasie, Pentru care morţi se roagă Biserica, Studii Teologice, II, an X (1958), 9-10, pp. 557-568.

2. Constituţiile Apostolice, Migne, PG 1, col. 1105.

3. Hermann Adalbert Daniel, Codex liturgicus ecclesiae universae, Lipsca, 1853, t. IV. pp. 120-121, citat la Pr. Dr. Ioan Zugrav, Cultul morţilor, Cernăuţi, 1938, p. 14.

4. Rugăciunile pentru morţi se află şi în liturghia armeană, liturghia Sfântului Marcu, liturghia coptă, liturghia etiopiana, liturghia lui Teodor de Mopsuestia, cf. I. Zugrav, Cultul morţilor, pp. 17-18.

Pentru pomenirea morţilor în liturghia de rit sirian, vezi Diac. Drd. Aruppala Gheervarghis, Grija pentru cei morţi în cultul Bisericii Ortodoxe de rit sirian din India în comparaţie cu cel al Bisericii Ortodoxe de rit bizantin, Ortodoxia, XXIII (1971), 3, pp. 415-428.

Rugăciunile pentru morţi se află, de asemenea, şi în liturghia romană, spaniolă, gallicană (vezi Mitrofan de Konewets, Viaţa repausaţilor noştri, trad. de Iosif Gheorghian, Mitropolit Primat, Bucureşti, 1899, p. 104), ceea ce demonstrează că această practică era generală în Biserică încă din veacurile primare.

5. „[…] oblationes pro defunctis pro natalitiis annua die facimus”. Liber de corona militis, c. III, Migne, PL 2, col. 79B, şi De exhortatione castitatis, cap. XI, Migne, PL 1, col. 975.

6. Adversus haereses, cartea a III-a, cap. LXXV, 7 şi 27, Migne, PG 42, col. 513.

7. Cateheza V mistagogică, c. 9, PG 33, col. 1116; vezi şi Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catehezele, partea a II-a, trad. de D. Fecioru (Izvoarele Ortodoxiei), Bucureşti, 1945, p. 570.

8. Vita Constantini, lib. IV, cap. 71, Migne, PG 20, col. 1125.

9. Sermo, 172, 2, Migne, PL 38, col. 936.

10. Laudă la martira Varvara, c. 22, Migne, PG 95, col. 813; Idem, Despre cei adormiţi în credinţă, c. 21, Migne, PG 95, col. 249 şi 268. Hom. XLV, 2 in Genesim, Migne, PG 54, col. 416.  Hom. LXVII, 4 in Genesim, Migne, PG 54, col. 577.

11. Comentar la Evanghelia după Ioan, Omilia 62, 5.

12. Omilia despre numele cimitirului şi despre cruce, PG 49, col. 393.

Did you like this? Share it: