Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 6 octombrie, 2012

Istoria începe de oriunde o privești [33]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a.

***

O altă scrisoare a lui Erasmus. Din 3 martie/ mai 1532, de la Friburg[1]. Din care observăm că răspunde unei scrisori a lui Olahus care lipsește din colecția de față.

Îi vorbește despre „dragul meu Levinus”[2] și îi spune lui Olahus că a auzit că studiază limba greacă[3].

Urmează scrisoarea lui Olahus, foarte lungă, scrisă de la Bruxelles, pe 26 iulie 1532[4]. Despre Levinus…pe care l-a ajutat pentru că i l-a recomandat Erasmus[5]. Și care s-a îndrăgostit de o fată „cinstită”[6] dar cu „o zestre mică”[7].

Și Olahus îi spune lui Erasmus că nu va scăpa de jignirile călugărilor la adresa lui, pentru că a scris adesea împotriva „călugărilor fățarnici”[8].

Erasmus, pe 29 august 1532. De la Friburg[9]. Îi cere să fie alături de Levinus[10]. Și la scrisoare i-a anexat Tragedia din Basileea[11]. Un caz real, în care soțul și-a ucis soția gravidă și fiica de patru ani, apoi s-a sinucis aruncându-se de pe acoperișul casei[12].

Însă sinucigașul nu a fost îngropat ci a fost „băgat într-un sac simplu” și „a fost aruncat în Rin[13][14].

Alte două consecințe dramatice ale cazului: socrul asasinului a paralizat iar fratele soțului și-a ieșit din minți de durere[15].

Două scrisori ale lui Olahus. Prima, scurtă, din 26 noiembrie 1532[16] iar a doua, mai lungă, din 31 ianuarie 1533[17].

În prima, în prim-plan, este „Quirinus al tău”[18]. În a doua: despre posibila întoarcere a lui Erasmus acasă[19].

Erasmus, de la Friburg, îi scrie în ziua de 7 februarie 1533[20]. E bolnav…și are trupul „mai găurit ca un ciur vechi”[21].

Olahus îi scrie de la Bruxelles lui Erasmus, pe 29 martie 1533[22] și îi vorbește despre tratativele lui cu regina în favoarea întoarcerii sale[23].

Erasmus îi răspunde pe 19 aprilie 1533[24] și îi vorbește despre Friburg ca despre un oraș „friguros”, cu aer „stricat” și cu „popor neospitalier”[25].

Ura reciprocă cu oecolampadianii[26]. Clerul are oroare de venirea lui[27]. Și Erasmus îi numește evanghelici pe protestanți: „Nimeni nu-i întrece pe acești evanghelici în vorbărie și îngâmfare”[28]. Și nimic nu s-a schimbat, se pare, din mentalitatea lor…

Erasmus e categoric, ca și noi, în următoarea chestiune: „sunt în total dezacord cu autorii de secte[29]. Adică cu cei care presupun că apară Biserica în timp ce o scindează și o denigrează.

Și „autorii de secte” ai vremii unelteau multe împotriva lui Erasmus și erau oameni foarte răzbunători[30].

Îi pare rău că Levinus e „atât de ușor la minte”[31].

O a doua, a lui Erasmus, din 1 iunie 1533[32]. În care îl numește pe Olahus: „ocrotitorul meu”[33].

Olahus îi scrie de la Bruxelles, pe 21 iunie 1533[34] și îl cheamă în mod urgent în țară[35].

Erasmus îi scrie pe 23 august 1533[36] și îi spune că e pregătit să plece[37]. La final: „neasemuitule protector”[38].

Tot de la Erasmus, pe 7 noiembrie 1533[39]. Despre mai multe incendii[40].

A treia a lui Erasmus, din 23 ianuarie 1534[41]. Îi spune lui Olahus că și-a scris testamentul și că i se va publica tratatul Despre pregătirea pentru moarte[42].

O foarte scurtă scrisoare a lui Olahus. Din 23 februarie 1534[43]. Îngrijorat de sănătatea lui Erasmus[44].

O altă scrisoare, lungă, a lui Olahus, din 12 martie 1534[45]. În care îi spune lui Erasmus un zvon, care se va dovedi foarte real: „se spune că regele Angliei a interzis zilele trecute să se mai facă în biserici rugăciuni și slujbe pentru papă, așa cum era obiceiul până acum.

Mănăstirile le-a împărțit baronilor săi, care să le dărâme și să le folosească cum vor.

A emis apoi un edict prin care se poruncește ca nimeni să nu-l recunoască pe papă decât doar ca episcop al Romei.

Și se mai spune ceva: că trei sau patru principi ai lui, după ce s-au despărțit de soțiile lor legitime, urmându-i exemplul, s-au însurat cu altele. Dacă așa stau lucrurile, mi se pare că aceștia l-au întrecut cu mult pe Martin [Luther], schimbându-și soțiile după cum le vine pofta și cum e obiceiul la popoarele păgâne și barbare. Ce se va întâmpla nu se știe. Nu putem spera nimic bun din lucruri care au început rău[46].

Și astfel s-a format anglicanismul[47]…care astăzi a ajuns la „hirotonirea” femeilor.

Erasmus îi răspunde pe 22 aprilie 1534[48] și îi dă dreptate, în parte, despre ce se întâmplă în Anglia[49]. Erasmus dă vina pentru despărțirea Angliei de papă pe cardinalii trimiși în Anglia cu 7 ani în urmă și vrea împăcarea cu englezii[50].

A fost bolnav de Paști, se temea de paralizie și „[Martin] Luther a publicat o scrisoare pur și simplu furioasă din care nu respiră altceva decât ură paricidă[51].

Ultima scrisoare din acest epistolar publicat aici e a lui Olahus către Erasmus și e datată 25 iunie 1534. E trimisă de la Bruxelles[52].

Și îi spune că [Thomas] Morus[53] e și acum întemnițat și că nu trebuie să îi mai fie frică de intrigi[54]. Trebuie să se teamă, mai degrabă, de „luptătorii luterani” și de ura lor[55].

Nu urmează nicio explicație…asupra faptului de ce scrisorile dintre ei s-au oprit aici.

*

În Alfavita sufletească, Sibiu, 1803[56], prima problemă luată în discuție a fost aceea a pricinilor/ a motivelor căderii lui Adam[57].

Și amintește câteva: necredința[58], călcarea de poruncă, mândria, iubirea de mărire[59].

Dar din faptul că autorul (nu știm cine a scris-o) nu ia niciuna dintre aceste pricini în calcul, ci spune că pricinile căderii Protopărintelui nostru sunt „nebunia și nesocotința tuturor lucrurilor”[60], înțelegem că el discută mai multe opinii vehiculate pentru a lămuri adevărul lor.

În a doua chestiune: Sfântul Adam, în Rai, trebuia „cu cunoștință să lucreaze, ca să cunoască ceaî ce este bine, și să păzească porunca”[61]. Tot aici se spune că din „nelucrarea minții” a crescut în Adam necredința și din ea nelucrarea și călcarea de poruncă[62]. Și prin călcarea de poruncă s-a produs „cădearea dela darul lui Dumnezeu și înstreinarea dela dragostea lui cea Dumnezeiască”[63].

Dacă Adam nu ar fi păcătuit, el „nu ar fi căzut în moarte”[64]. În moartea sufletească și apoi în cea trupească.

„Și cine sau cunoscut pre sine, cu adevărat au cunoscut pre Dumnezeu: iară cel ce au cunoscut pre Dumnezeu, și pre sine sau cunoscut”[Și cine s-a cunoscut pe sine cu adevărat a cunoscut pe Dumnezeu, iar cel ce a cunoscut pe Dumnezeu și pe sine s-a cunoscut][65].

Cunoaștere de sine prin curățirea de patimi, iluminare și umplere continuă de har și nu doar prin introspecție psihologică. Deci o cunoaștere ontologico-eclesială și nu psihologizantă.

Iar la cunoașterea de sine desăvârșită, se continuă aici, se ajunge când venim „întru cunoștința faptelor”[66], adică când ajungem la ea prin faptele bune.

Apoi urmează o pledoarie fermă pentru o cunoaștere totalizatoare a celor create de Dumnezeu, căci „pentru aceasta au pus [le-a pus] Dumnezeu înaintea ochilor noștrii”[67].

În pagina următoare avem răspuns la întrebarea de unde „să naște credința”: „din ființă [din firea noastră] și din cunoștință”[68], din cunoașterea teologică.

În pagina a 24-a suntem învățați că trebuie să îmbinăm „osteneala cea din afară” cu „lucrarea minții”. Adică osteneala fizică, asceza trupului (post, metanii, închinăciuni, muncă fizică) cu asceza minții, care e formată din citire teologică, rugăciune, contemplație, înțelegere duhovnicească.

Trebuie să ne ostenim ca să dobândim „înțelepciune dreaptă, și să ținem adevărul, și să petreacem întru dânsul neîncurcați până la sfârșit”[69]; până la sfârșitul vieții noastre.

„Rău socotitori”[70], „pohtește” [poftește][71], „amăruntul” [amănuntul] [72], „a socoti”[73] cu sensul de a gândi/ a considera.

În pagina a 31-a se subliniază faptul că „înțelepciune neînțelegătoare” este aceea „nelucrată” zilnic și „îndelungată vreame…necurățită”. Pentru că mintea noastră are nevoie de lucrare continuă dar și de curățire duhovnicească.


[1] Nicolaus Olahus, Corespondență cu umaniști batavi și flamanzi, cuvânt înainte, antologie, note și bibliografie de Cornelia Albu, trad. din latină de Maria Capoianu, Ed. Minerva, București, 1974, p. 109.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 114.

[5] Idem, p. 110.

[6] Idem, p. 112.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 113.

[9] Idem, p. 115.

[10] Idem, p. 114.

[11] Idem, p. 115-117.

[12] Idem, p. 116.

[14] Nicolaus Olahus, Corespondență cu umaniști batavi și flamanzi, op. cit., p. 116.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 117.

[17] Idem, p. 119.

[18] Idem, p. 117.

[19] Idem, p. 118.

[20] Idem, p. 120.

[21] Idem, p. 119.

[22] Idem, p. 124.

[23] Idem, p. 122.

[24] Idem, p. 126.

[25] Idem, p. 125.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 127.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 128.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 130.

[37] Idem, p. 129.

[38] Idem, p. 130.

[39] Idem, p. 131.

[40] Idem, p. 130-131.

[41] Idem, p. 132.

[42] Idem, p. 131.

[43] Idem, p. 132.

[44] Ibidem.

[45] Idem, p. 135.

[46] Idem, p. 133.

[48] Nicolaus Olahus, Corespondență cu umaniști batavi și flamanzi, op. cit., p. 136.

[49] Idem, p. 135.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Idem, p. 138.

[54] Nicolaus Olahus, Corespondență cu umaniști batavi și flamanzi, op. cit., p. 137.

[55] Ibidem.

[56] Urmărim un exemplar din biblioteca ÎPS Iosif Naniescu, Mitropolitul Moldovei, care a fost dăruit Bibliotecii Academiei Române în anul 1894. E vorba despre Alfavita sufletească, Sibiu, 1803, în BAR, CRV 656, 289 p.

[57] Idem, p. 19.

[58] Ibidem.

[59] Idem, p. 20.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem.

[64] Idem, p. 21.

[65] Ibidem.

[66] Ibidem.

[67] Idem, p. 22.

[68] Idem, p. 23.

[69] Idem, p. 26.

[70] Ibidem.

[71] Idem, p. 28.

[72] Idem, p. 29.

[73] Ibidem.

Folclorul în concepția „tradiționaliștilor” [8]

Radu Gyr ne va deprinde cu elasticitatea materiei și cu o mare capacitate de a trece de la grosier la volatil și invers. Lucrurile își împrumută sau își metamorfozează caracterisiticile cu destulă agilitate, și de aici rezultă un câmp fertil de tropi și imagini poetice diafane și unduitoare:

Chiote albastre de pandur
apele dau buzna-n dimineți
cu spinări zbârlite de mistreți
și lichide vulpi de aur pur.
(Țară)

Tot aici descoperim și o poezie a toamnei:

Toamna. Țara-ntinde vistierie
Și minuni de meșter iconar.
Calci peste brățări și-aurărie,
mergi prin curcubee și prin jar.

Sus, pe harfe lungi, foșnesc cocorii.
Piersicii se-ncurcă-n aripi grele.
Meri de foc se scutură de stele
și Brumar miroase a podgorii…

O alegorie diafană este și Domnul de rouă, după o legendă oltenească (cum precizează autorul) – pentru care și Bolintineanu oferise o variantă. Povestea este a unui voievod de rouă a cărui mireasă este floarea ce se deschide de dimineață, înainte de răsăritul soarelui:

În baladă plânse,
ori în amintire,
Domnul cu nestânse
umbre de safire?

Rouă care arde,
lacrimă sau cneaz e,
de se teme chiar de
luna de topaze? /…/

Stele-l văd cum calcă
peste flori serafe
și voievodal că
umblă pe garoafe…

Fagul și tufanul
sună din chimvale.
Suie, grav, rădvanul
depărtări ovale,

unde-n așternuturi
de polen subțire
dornică iubire
cheamă cu săruturi.

Alba lui mireasă
și-a cules pe gene,
pentru el, mătasă,
nopțile vâlcene. /…/

Tremură-n oglindă
și inel-coconul.
Fuge să nu-i prindă
zorii faetonul.

Înapoi alergă
giuvaerul rece,
ziua să nu-l spargă,
cerul să nu-l sece…

Agurizi amare
Plângi, de-acum, baladă.
O tristețe mare
pe stihuri să cadă…

Bate cozianul,
nopți de primăvară.
Fâlfâie rădvanul,
clar ca o vioară. /…/

Soarele-l întrece,
Aprinzând țintaur.
Domn de perlă rece
E rănit de aur. [etc.]

Ca mai târziu Ioan Alexandru, Gyr evocă, într-o serie de poeme, personalități (începând de la Dacul până la Mureșan și Peneș curcanul), cu intenția de a recapitula în portrete momente esențiale din istoria românească.

Ne-am oprit la un poem dedicat unui cunoscut copist, Popa Ion Românul din Sâmpetru:

Zic unii că ni-i limba într-o rână,
cu noduri, cum ciomagul de gorun e…
Dar eu dintr-însa scot ca din fântână
găleți adânci de basm și rugăciune.

Aici, în limba asta proastă foarte,
pe Maica Domnului o chem cu pana
și printre sfinți o las să umble-n carte,
pe vorbe ca văzduhul și icoana.

Mi se zbârlesc ca lupii-n jurul stânii
cuvintele, când scrie cum se bate
cu împăratul Por și cu căpcănii
cel Alissandru, prea vestit în toate…

Și-mi trece-un duh de flori de căldărușă
prin pana ce s-apleacă în tăcere,
punând o înțeleaptă Alghinușă
să care pe hârtie stupi de miere.

Măi, câte știe să mai iște graiul!…
Că, uite, poți în vorba asta strâmtă
Să legi pucioasa iadului cu raiul
Și sângele cu dezmierdarea sfântă…

Aluziile sunt evidente la Alexandria populară și, respectiv, la Floarea darurilor sau Albinușa.

Recunoaștem și o mărturisire poetică din partea lui Radu Gyr. Și el știe și leagă pucioasa iadului cu raiul / Și sângele cu dezmierdarea sfântă, în baladele sale.

Pentru că diafanul/ inefabilul despre care am vorbit mai devreme sau sublimul prețiosului în care este exprimată scânteierea cosmică („Grei dorm bivolii tăcerii tolăniți în fund de zare. / S-a lungit în cer, pe labe de topaze, Ursa-Mare” (Poem veche)), sunt cumpănite de limbajul greu, morbid chiar, al simptomelor suferinței:

Bate vântul vinerea.
Inima, ca o jivină,
stă tânjind în vizuină,
în lingori de iarbă rea.
(Cântec 6. Bate vântul vinerea)

În sălbatice zănoage
ape fierb adânci.
Jnepii suie, greu, pe brânci,
Basmu-n văi se trage.

Peșteri ies, sub râpi, să prade…
Scapără ereți,
când se scaldă dimineți
goale, în cascade.

Urme de sălbăticiune
pe coștile zac.
Cetinele sună-a veac
și a rugăciune. /…/

Dau târcoale [vulturii] în lumină
c-au aflat un leș.
Părea floare de cireș
fața lui mezină… /…/

Pajuri au scobit, flămânde,
ochii unde, ieri,
lăcrimară primăveri
și fântâni rotunde.

Pliscul sfârtecă și gheara
rupe-n măruntai…
Către cearcăne de rai
munții-și urcă tiara. [etc.]
(Balada din Bucegi)

Adevărate exemple de poezie macabră întâlnim însă în Balada fratelui carea-a murit de ciumă. O tânără mireasă, fiică de domn/ împărat, își urmează soțul într-o țară îndepărtată, spre durerea nealinată a mamei sale:

Nunul mare tot închină
plosca pentru miri:
– Fiți ca paltinii subțiri,
ninși de lună plină.

Să vă fie sfânta noapte
cuib de borangic,
ziua să vă fie spic,
greu de boabe coapte… /…/

Numai colo-n cap de masă,
maica fetei, vezi,
o bat doruri cu zăpezi,
bocet o apasă.

Are-n ochi lingori de fiară,
săgetată-n plin:
– Fata maicii, galeș crin,
albă căprioară,

ah, răsăriteanul mire
mi te ia cu el,
către Marea de oțel
și de reci safire. /…/

Vorniceii și mesenii
simt în piept un spin,
parcă-n bliduri au venin,
vipia gheenii.

Un frate al tinerei mirese (se subînțelege că ea era singura fată la părinți) se leagă atunci cu jurământ ca, peste trei ani de zile, să o aducă din nou acasă pentru „un pătrar de an”:

dar mă leg pe cer și soare,
și pe duh și grai,
și pe sfântul jărăgai
care-n piept dogoare,

pe bubat, pe neagra ciumă,
pe mormânt și iad
și pe ochii care cad
plini de viermi în humă,

și pe jalea sfintei mume
suptă de oftat,
și pe țâța ce mi-a dat
pași și vlagă-n lume …

Jurământul acesta e premonitoriu

Împlinindu-se vremea, mama îi urează fiului care-și ia „trascău și slană” în desagă și pleacă „când se-anină / zorile de geană”:

Duce-mi-te-ai duce,
troienit de floare.
Vântul cu ștergare
fruntea să-ți usuce.

Plosca să ți-o împle
roua din vâlcele.
Stelele să-ți spele
truda de pe tâmple.

Cerbii să-ți învețe
murgul cum să fugă.
Luna fie-ți glugă,
basmele podețe.

Să nu-ți iasă-n cale
lotrii cu prăsele.
Duhurile rele
să nu-ți dea târcoale. /…/

să nu-ți bei din oale
cugetul, ci lângă
vinul tău să plângă
jalea maicii tale.

Fugi de așternutul
coapselor de miere /…/

Și când, toamna, prunii
își aprind feștila,
să-mi aduci copila
ca zăpada lunii…

Tânărul își ține jurământul și nu se abate din drum, dar trece printr-un ținut în care bântuia ciuma.

Și deodată lexicul poetic se modifică fundamental, poetul învecinându-se cu limbajul blestemelor argheziene:

Vânt de stârv stătut,
boare de coptură.
Toate-n preajmă put
de-o duhoare sură. /…/

Și pe câmp, prin snopi,
zumzet de tăune:
leșuri fără gropi
coc putreziciune.

Stârvuri îi ațin,
căile, oriunde,
lăcrimând venin
din găoci afunde.

Imaginile sunt de infern grotesc, de un insuportabil realism, prin care cuvintele par invective la adresa vieții:

Și-ntr-o seară grea,
cu năluci schiloade,
cade-n drum din șa,
printre leșuri cade.

Carnea i-a-nflorit
de-o vâscoasă linte.
– Ah, spre răsărit
Vreau să merg-nainte!

Tâmpla parcă-i stup,
subsoara coace.
Bube sparg pe trup
mari cât o răgace. /…/

S-a umplut de cheag
gura lui, de fiere.
Chipul maicii drag
tremură părere.

Și tânărul moare…iar maica sa crede că el nu și-a respectat jurământul și îi blestemă trupul ca să „n-aibă somn și n-aibă pace / și nici lin mormânt. / Asprul, greul legământ / ducă-l prin răstoace”.

Și mortul se ridică, transformat în strigoi, și pleacă spre a-și împlini cuvântul dat:

Și-n noaptea de scamă,
sub lună de-aramă,
stârvul cu dulamă
se ridică-n scări
și se-mplântă-n zări… /…/

Ah, obrajii lui
somnul lutului.
Ah, pe gura lui
dâra viermelui.
Fruntea lui arcuș,
cârtiței culcuș.
Ochii mari și goi
găuri amândoi.
Trupul, ros de ploi,
de tânăr strigoi,
stârv neodihnit
dus spre răsărit…

E un portret în totală disonanță față de cel al tânărului ciobănaș din Miorița

Aici, dramatismul nu este câtuși de puțin îndulcit, iar suferința nu își află un sens mai înalt, ci este anihilatoare.

Tablourile din registrul sublimului sunt menite sublinierii contrastului (chiar dacă întregul cosmos pare afectat de tristețea generală):

Către vămi cerești,
suie-nalta Mare
largi, împărătești,
trepte foșnitoare.

Și din adâncimi
valu-amar dezgroapă
plâns de heruvimi,
rătăcind sub apă.

Luna din genuni
peste valuri pune
uriași păuni,
trista ei minune.

Din opale reci
face foișoare
Umbră, unde treci?
Umbră, ce te doare?

Fericirea conjugală în care trăiește sora sa constituie un alt element de contrast cu situația indescriptibilă a tânărului.

În aceste condiții, el îi cere „calului-nălucă” să îl ducă „în altă parte, / dragostea nu pot / s-o scufund în moarte”.

Iar el: „abur s-a făcut / fratele de lut”.

Este o temă care glosează pe seama destinului implacabil și absurd. Uneori se întâlnește și în folclor.

Se observă însă, cu ușurință, că Gyr este tributar baladelor și cântecului popular în ceea ce privește temele și ritmul versurilor, limbajul poetic fiind însă cu totul inovator, modernist, în raport cu lirica populară.

Nu putem vorbi însă de o viziune poetică proprie.

Se pot remarca interferențe cu Arghezi (mai adesea) și chiar cu Ion Barbu, în ce privește limbajul poetic, ba chiar, printr-o anumită lejeritate a combinării nivelurilor lexicale și stilistice și prin utilizarea unui tipar existențial (cel puțin aparent) comun și accesibil, poate părea că anunță chiar lirica mai nouă și relaxarea programatică a postmodernilor față de retorică, metafizică și alegorie.

Ferestre deschise

  • Paul Goma va primi indemnizație de merit din partea Uniunii Scriitorilor din România.
  • Paralelă între privatizarea Petrom și dorința de a privatiza Oltchimul.
  • Când fereastra inimii tale se deschide spre o altă inimă…atunci începe revoluția iubirii împotriva lipsei de relații.
  • Cristinel C. Popa: „Din păcate, cei mai mulţi dintre elevii din România sunt la polul opus.  Ruşinaţi de propriile handicapuri materiale, vin la şcoală îmbrăcaţi cum pot. În haine ponosite, lustruite doar de dorinţa de a reuşi în viaţă. Pornesc la şcoală din locuinţele lor modeste, mulţi făcând naveta în condiţii precare. N-au rechizite suficiente. Şi-ar dori mai multe cărţi. Mulţi nu au nici telefon mobil, ce să mai spunem de computer! Astfel de copii, şi asta o subliniază chiar ei, îşi permit să-şi cumpere un suc doar la începutul şi sfârşitul trimestrului într-un soi de „serbare” făcută între ei. În weekend, împrumută bani ca să ajungă acasă la familia săracă ascunsă în cătunele uitate de Dumnezeu şi de politicieni. Ajunşi aici, nu mai sunt elevi, nici măcar copii. Spală, calcă, curăţă gunoiul din grajd, participă la munca câmpului, au grijă de frăţiorii mai mici. Sunt în acelaşi timp bucătari, spălătorese, agricultori, menajere, baby-sitter, pedagogi. Cam tot ce înseamnă muncă grea de gospodărie la ţară. Părinţii lor vând câte o găină şi le dau bani de drum pentru întoarcere. Urcă în microbuze hârbuite, nesigure, pentru a ajunge la şcoală, la oraş. După fiecare sfârşit de săptămână, ajung la şcoală obosiţi. Singura lor alinare este speranţa că într-o zi, după ce vor urma cu noroc, facultatea, „la fără plată”, vor căpătă un serviciu decent cu care să-şi scoată din necaz familia afundată în datorii”.
  • Orthodoxy is the elephant in the living room of the Christian West. And it has come to stay”.
  • Orice regim cu adevărat liber şi democratic e un regim reprezentativ: adică un regim care reprezintă poporul şi care îi reprezintă netrunchiat poporului valorile şi realitatea care stau la baza modului său de viaţă”.

Sermon on Sunday the 20th after Pentecost [2012]

My Beloved,

We live in times in which death is very present, for that grinder’s disease. Bites of us the disease of the sin that gives birth the death of soul and of body.

And for that we are too clogged to death, therefore we loose from calculation the resurrection. But the resurrection is absolute for us, for that it keeps of us and prepares the final, from the coming of the Lord into glory.

Therefore today’s Evangel [Luke 7, 11-16] proposes us to talk about the inner resurrection, about spiritual life, which stays at basis the resurrection of all.

For pity, attention, the help, the responsibility for others are the consequences of an active spiritual life.

And for that they exist we must rise from the dead.

How? Through repentance.

Repentance, which presupposes tears, but tears that enlightens the mind and enjoys heart.

For the Lord stopped the tears of natural pain in excess (v. 13) but no and the tears of beautify spiritual.

The tears of repentance clean on the inner man and therefore they are tears that bring the joy.

And the new life, built on repentance, on the return unto God, births always life. For that every good deed is a proof of spiritual health and births spiritual health.

And when we speak of spiritual life, we speak of the fact of to be full of grace and to do, together with God, the evangelical facts of Orthodox life.

And, behold, why we need of resurrection! For that spiritual life cast out the death from our being.

Yes, does not get rid of diseases entirely and nor death…but they no longer master inside, if we are into the grace of the Most Holy Trinity.

And without this spiritual weight we live an immense freedom of conscience.

And on it we want and into it to live, now and for ever, and to the ages of ages. Amen!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén