Folclorul în concepția „tradiționaliștilor” [8]

Radu Gyr ne va deprinde cu elasticitatea materiei și cu o mare capacitate de a trece de la grosier la volatil și invers. Lucrurile își împrumută sau își metamorfozează caracterisiticile cu destulă agilitate, și de aici rezultă un câmp fertil de tropi și imagini poetice diafane și unduitoare:

Chiote albastre de pandur
apele dau buzna-n dimineți
cu spinări zbârlite de mistreți
și lichide vulpi de aur pur.
(Țară)

Tot aici descoperim și o poezie a toamnei:

Toamna. Țara-ntinde vistierie
Și minuni de meșter iconar.
Calci peste brățări și-aurărie,
mergi prin curcubee și prin jar.

Sus, pe harfe lungi, foșnesc cocorii.
Piersicii se-ncurcă-n aripi grele.
Meri de foc se scutură de stele
și Brumar miroase a podgorii…

O alegorie diafană este și Domnul de rouă, după o legendă oltenească (cum precizează autorul) – pentru care și Bolintineanu oferise o variantă. Povestea este a unui voievod de rouă a cărui mireasă este floarea ce se deschide de dimineață, înainte de răsăritul soarelui:

În baladă plânse,
ori în amintire,
Domnul cu nestânse
umbre de safire?

Rouă care arde,
lacrimă sau cneaz e,
de se teme chiar de
luna de topaze? /…/

Stele-l văd cum calcă
peste flori serafe
și voievodal că
umblă pe garoafe…

Fagul și tufanul
sună din chimvale.
Suie, grav, rădvanul
depărtări ovale,

unde-n așternuturi
de polen subțire
dornică iubire
cheamă cu săruturi.

Alba lui mireasă
și-a cules pe gene,
pentru el, mătasă,
nopțile vâlcene. /…/

Tremură-n oglindă
și inel-coconul.
Fuge să nu-i prindă
zorii faetonul.

Înapoi alergă
giuvaerul rece,
ziua să nu-l spargă,
cerul să nu-l sece…

Agurizi amare
Plângi, de-acum, baladă.
O tristețe mare
pe stihuri să cadă…

Bate cozianul,
nopți de primăvară.
Fâlfâie rădvanul,
clar ca o vioară. /…/

Soarele-l întrece,
Aprinzând țintaur.
Domn de perlă rece
E rănit de aur. [etc.]

Ca mai târziu Ioan Alexandru, Gyr evocă, într-o serie de poeme, personalități (începând de la Dacul până la Mureșan și Peneș curcanul), cu intenția de a recapitula în portrete momente esențiale din istoria românească.

Ne-am oprit la un poem dedicat unui cunoscut copist, Popa Ion Românul din Sâmpetru:

Zic unii că ni-i limba într-o rână,
cu noduri, cum ciomagul de gorun e…
Dar eu dintr-însa scot ca din fântână
găleți adânci de basm și rugăciune.

Aici, în limba asta proastă foarte,
pe Maica Domnului o chem cu pana
și printre sfinți o las să umble-n carte,
pe vorbe ca văzduhul și icoana.

Mi se zbârlesc ca lupii-n jurul stânii
cuvintele, când scrie cum se bate
cu împăratul Por și cu căpcănii
cel Alissandru, prea vestit în toate…

Și-mi trece-un duh de flori de căldărușă
prin pana ce s-apleacă în tăcere,
punând o înțeleaptă Alghinușă
să care pe hârtie stupi de miere.

Măi, câte știe să mai iște graiul!…
Că, uite, poți în vorba asta strâmtă
Să legi pucioasa iadului cu raiul
Și sângele cu dezmierdarea sfântă…

Aluziile sunt evidente la Alexandria populară și, respectiv, la Floarea darurilor sau Albinușa.

Recunoaștem și o mărturisire poetică din partea lui Radu Gyr. Și el știe și leagă pucioasa iadului cu raiul / Și sângele cu dezmierdarea sfântă, în baladele sale.

Pentru că diafanul/ inefabilul despre care am vorbit mai devreme sau sublimul prețiosului în care este exprimată scânteierea cosmică („Grei dorm bivolii tăcerii tolăniți în fund de zare. / S-a lungit în cer, pe labe de topaze, Ursa-Mare” (Poem veche)), sunt cumpănite de limbajul greu, morbid chiar, al simptomelor suferinței:

Bate vântul vinerea.
Inima, ca o jivină,
stă tânjind în vizuină,
în lingori de iarbă rea.
(Cântec 6. Bate vântul vinerea)

În sălbatice zănoage
ape fierb adânci.
Jnepii suie, greu, pe brânci,
Basmu-n văi se trage.

Peșteri ies, sub râpi, să prade…
Scapără ereți,
când se scaldă dimineți
goale, în cascade.

Urme de sălbăticiune
pe coștile zac.
Cetinele sună-a veac
și a rugăciune. /…/

Dau târcoale [vulturii] în lumină
c-au aflat un leș.
Părea floare de cireș
fața lui mezină… /…/

Pajuri au scobit, flămânde,
ochii unde, ieri,
lăcrimară primăveri
și fântâni rotunde.

Pliscul sfârtecă și gheara
rupe-n măruntai…
Către cearcăne de rai
munții-și urcă tiara. [etc.]
(Balada din Bucegi)

Adevărate exemple de poezie macabră întâlnim însă în Balada fratelui carea-a murit de ciumă. O tânără mireasă, fiică de domn/ împărat, își urmează soțul într-o țară îndepărtată, spre durerea nealinată a mamei sale:

Nunul mare tot închină
plosca pentru miri:
– Fiți ca paltinii subțiri,
ninși de lună plină.

Să vă fie sfânta noapte
cuib de borangic,
ziua să vă fie spic,
greu de boabe coapte… /…/

Numai colo-n cap de masă,
maica fetei, vezi,
o bat doruri cu zăpezi,
bocet o apasă.

Are-n ochi lingori de fiară,
săgetată-n plin:
– Fata maicii, galeș crin,
albă căprioară,

ah, răsăriteanul mire
mi te ia cu el,
către Marea de oțel
și de reci safire. /…/

Vorniceii și mesenii
simt în piept un spin,
parcă-n bliduri au venin,
vipia gheenii.

Un frate al tinerei mirese (se subînțelege că ea era singura fată la părinți) se leagă atunci cu jurământ ca, peste trei ani de zile, să o aducă din nou acasă pentru „un pătrar de an”:

dar mă leg pe cer și soare,
și pe duh și grai,
și pe sfântul jărăgai
care-n piept dogoare,

pe bubat, pe neagra ciumă,
pe mormânt și iad
și pe ochii care cad
plini de viermi în humă,

și pe jalea sfintei mume
suptă de oftat,
și pe țâța ce mi-a dat
pași și vlagă-n lume …

Jurământul acesta e premonitoriu…

Împlinindu-se vremea, mama îi urează fiului care-și ia „trascău și slană” în desagă și pleacă „când se-anină / zorile de geană”:

Duce-mi-te-ai duce,
troienit de floare.
Vântul cu ștergare
fruntea să-ți usuce.

Plosca să ți-o împle
roua din vâlcele.
Stelele să-ți spele
truda de pe tâmple.

Cerbii să-ți învețe
murgul cum să fugă.
Luna fie-ți glugă,
basmele podețe.

Să nu-ți iasă-n cale
lotrii cu prăsele.
Duhurile rele
să nu-ți dea târcoale. /…/

să nu-ți bei din oale
cugetul, ci lângă
vinul tău să plângă
jalea maicii tale.

Fugi de așternutul
coapselor de miere /…/

Și când, toamna, prunii
își aprind feștila,
să-mi aduci copila
ca zăpada lunii…

Tânărul își ține jurământul și nu se abate din drum, dar trece printr-un ținut în care bântuia ciuma.

Și deodată lexicul poetic se modifică fundamental, poetul învecinându-se cu limbajul blestemelor argheziene:

Vânt de stârv stătut,
boare de coptură.
Toate-n preajmă put
de-o duhoare sură. /…/

Și pe câmp, prin snopi,
zumzet de tăune:
leșuri fără gropi
coc putreziciune.

Stârvuri îi ațin,
căile, oriunde,
lăcrimând venin
din găoci afunde.

Imaginile sunt de infern grotesc, de un insuportabil realism, prin care cuvintele par invective la adresa vieții:

Și-ntr-o seară grea,
cu năluci schiloade,
cade-n drum din șa,
printre leșuri cade.

Carnea i-a-nflorit
de-o vâscoasă linte.
– Ah, spre răsărit
Vreau să merg-nainte!

Tâmpla parcă-i stup,
subsoara coace.
Bube sparg pe trup
mari cât o răgace. /…/

S-a umplut de cheag
gura lui, de fiere.
Chipul maicii drag
tremură părere.

Și tânărul moare…iar maica sa crede că el nu și-a respectat jurământul și îi blestemă trupul ca să „n-aibă somn și n-aibă pace / și nici lin mormânt. / Asprul, greul legământ / ducă-l prin răstoace”.

Și mortul se ridică, transformat în strigoi, și pleacă spre a-și împlini cuvântul dat:

Și-n noaptea de scamă,
sub lună de-aramă,
stârvul cu dulamă
se ridică-n scări
și se-mplântă-n zări… /…/

Ah, obrajii lui
somnul lutului.
Ah, pe gura lui
dâra viermelui.
Fruntea lui arcuș,
cârtiței culcuș.
Ochii mari și goi
găuri amândoi.
Trupul, ros de ploi,
de tânăr strigoi,
stârv neodihnit
dus spre răsărit…

E un portret în totală disonanță față de cel al tânărului ciobănaș din Miorița…

Aici, dramatismul nu este câtuși de puțin îndulcit, iar suferința nu își află un sens mai înalt, ci este anihilatoare.

Tablourile din registrul sublimului sunt menite sublinierii contrastului (chiar dacă întregul cosmos pare afectat de tristețea generală):

Către vămi cerești,
suie-nalta Mare
largi, împărătești,
trepte foșnitoare.

Și din adâncimi
valu-amar dezgroapă
plâns de heruvimi,
rătăcind sub apă.

Luna din genuni
peste valuri pune
uriași păuni,
trista ei minune.

Din opale reci
face foișoare…
Umbră, unde treci?
Umbră, ce te doare?

Fericirea conjugală în care trăiește sora sa constituie un alt element de contrast cu situația indescriptibilă a tânărului.

În aceste condiții, el îi cere „calului-nălucă” să îl ducă „în altă parte, / dragostea nu pot / s-o scufund în moarte”.

Iar el: „abur s-a făcut / fratele de lut”.

Este o temă care glosează pe seama destinului implacabil și absurd. Uneori se întâlnește și în folclor.

Se observă însă, cu ușurință, că Gyr este tributar baladelor și cântecului popular în ceea ce privește temele și ritmul versurilor, limbajul poetic fiind însă cu totul inovator, modernist, în raport cu lirica populară.

Nu putem vorbi însă de o viziune poetică proprie.

Se pot remarca interferențe cu Arghezi (mai adesea) și chiar cu Ion Barbu, în ce privește limbajul poetic, ba chiar, printr-o anumită lejeritate a combinării nivelurilor lexicale și stilistice și prin utilizarea unui tipar existențial (cel puțin aparent) comun și accesibil, poate părea că anunță chiar lirica mai nouă și relaxarea programatică a postmodernilor față de retorică, metafizică și alegorie.