Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a.

***

O altă scrisoare a lui Erasmus. Din 3 martie/ mai 1532, de la Friburg[1]. Din care observăm că răspunde unei scrisori a lui Olahus care lipsește din colecția de față.

Îi vorbește despre „dragul meu Levinus”[2] și îi spune lui Olahus că a auzit că studiază limba greacă[3].

Urmează scrisoarea lui Olahus, foarte lungă, scrisă de la Bruxelles, pe 26 iulie 1532[4]. Despre Levinus…pe care l-a ajutat pentru că i l-a recomandat Erasmus[5]. Și care s-a îndrăgostit de o fată „cinstită”[6] dar cu „o zestre mică”[7].

Și Olahus îi spune lui Erasmus că nu va scăpa de jignirile călugărilor la adresa lui, pentru că a scris adesea împotriva „călugărilor fățarnici”[8].

Erasmus, pe 29 august 1532. De la Friburg[9]. Îi cere să fie alături de Levinus[10]. Și la scrisoare i-a anexat Tragedia din Basileea[11]. Un caz real, în care soțul și-a ucis soția gravidă și fiica de patru ani, apoi s-a sinucis aruncându-se de pe acoperișul casei[12].

Însă sinucigașul nu a fost îngropat ci a fost „băgat într-un sac simplu” și „a fost aruncat în Rin[13][14].

Alte două consecințe dramatice ale cazului: socrul asasinului a paralizat iar fratele soțului și-a ieșit din minți de durere[15].

Două scrisori ale lui Olahus. Prima, scurtă, din 26 noiembrie 1532[16] iar a doua, mai lungă, din 31 ianuarie 1533[17].

În prima, în prim-plan, este „Quirinus al tău”[18]. În a doua: despre posibila întoarcere a lui Erasmus acasă[19].

Erasmus, de la Friburg, îi scrie în ziua de 7 februarie 1533[20]. E bolnav…și are trupul „mai găurit ca un ciur vechi”[21].

Olahus îi scrie de la Bruxelles lui Erasmus, pe 29 martie 1533[22] și îi vorbește despre tratativele lui cu regina în favoarea întoarcerii sale[23].

Erasmus îi răspunde pe 19 aprilie 1533[24] și îi vorbește despre Friburg ca despre un oraș „friguros”, cu aer „stricat” și cu „popor neospitalier”[25].

Ura reciprocă cu oecolampadianii[26]. Clerul are oroare de venirea lui[27]. Și Erasmus îi numește evanghelici pe protestanți: „Nimeni nu-i întrece pe acești evanghelici în vorbărie și îngâmfare”[28]. Și nimic nu s-a schimbat, se pare, din mentalitatea lor…

Erasmus e categoric, ca și noi, în următoarea chestiune: „sunt în total dezacord cu autorii de secte[29]. Adică cu cei care presupun că apară Biserica în timp ce o scindează și o denigrează.

Și „autorii de secte” ai vremii unelteau multe împotriva lui Erasmus și erau oameni foarte răzbunători[30].

Îi pare rău că Levinus e „atât de ușor la minte”[31].

O a doua, a lui Erasmus, din 1 iunie 1533[32]. În care îl numește pe Olahus: „ocrotitorul meu”[33].

Olahus îi scrie de la Bruxelles, pe 21 iunie 1533[34] și îl cheamă în mod urgent în țară[35].

Erasmus îi scrie pe 23 august 1533[36] și îi spune că e pregătit să plece[37]. La final: „neasemuitule protector”[38].

Tot de la Erasmus, pe 7 noiembrie 1533[39]. Despre mai multe incendii[40].

A treia a lui Erasmus, din 23 ianuarie 1534[41]. Îi spune lui Olahus că și-a scris testamentul și că i se va publica tratatul Despre pregătirea pentru moarte[42].

O foarte scurtă scrisoare a lui Olahus. Din 23 februarie 1534[43]. Îngrijorat de sănătatea lui Erasmus[44].

O altă scrisoare, lungă, a lui Olahus, din 12 martie 1534[45]. În care îi spune lui Erasmus un zvon, care se va dovedi foarte real: „se spune că regele Angliei a interzis zilele trecute să se mai facă în biserici rugăciuni și slujbe pentru papă, așa cum era obiceiul până acum.

Mănăstirile le-a împărțit baronilor săi, care să le dărâme și să le folosească cum vor.

A emis apoi un edict prin care se poruncește ca nimeni să nu-l recunoască pe papă decât doar ca episcop al Romei.

Și se mai spune ceva: că trei sau patru principi ai lui, după ce s-au despărțit de soțiile lor legitime, urmându-i exemplul, s-au însurat cu altele. Dacă așa stau lucrurile, mi se pare că aceștia l-au întrecut cu mult pe Martin [Luther], schimbându-și soțiile după cum le vine pofta și cum e obiceiul la popoarele păgâne și barbare. Ce se va întâmpla nu se știe. Nu putem spera nimic bun din lucruri care au început rău[46].

Și astfel s-a format anglicanismul[47]…care astăzi a ajuns la „hirotonirea” femeilor.

Erasmus îi răspunde pe 22 aprilie 1534[48] și îi dă dreptate, în parte, despre ce se întâmplă în Anglia[49]. Erasmus dă vina pentru despărțirea Angliei de papă pe cardinalii trimiși în Anglia cu 7 ani în urmă și vrea împăcarea cu englezii[50].

A fost bolnav de Paști, se temea de paralizie și „[Martin] Luther a publicat o scrisoare pur și simplu furioasă din care nu respiră altceva decât ură paricidă[51].

Ultima scrisoare din acest epistolar publicat aici e a lui Olahus către Erasmus și e datată 25 iunie 1534. E trimisă de la Bruxelles[52].

Și îi spune că [Thomas] Morus[53] e și acum întemnițat și că nu trebuie să îi mai fie frică de intrigi[54]. Trebuie să se teamă, mai degrabă, de „luptătorii luterani” și de ura lor[55].

Nu urmează nicio explicație…asupra faptului de ce scrisorile dintre ei s-au oprit aici.

*

În Alfavita sufletească, Sibiu, 1803[56], prima problemă luată în discuție a fost aceea a pricinilor/ a motivelor căderii lui Adam[57].

Și amintește câteva: necredința[58], călcarea de poruncă, mândria, iubirea de mărire[59].

Dar din faptul că autorul (nu știm cine a scris-o) nu ia niciuna dintre aceste pricini în calcul, ci spune că pricinile căderii Protopărintelui nostru sunt „nebunia și nesocotința tuturor lucrurilor”[60], înțelegem că el discută mai multe opinii vehiculate pentru a lămuri adevărul lor.

În a doua chestiune: Sfântul Adam, în Rai, trebuia „cu cunoștință să lucreaze, ca să cunoască ceaî ce este bine, și să păzească porunca”[61]. Tot aici se spune că din „nelucrarea minții” a crescut în Adam necredința și din ea nelucrarea și călcarea de poruncă[62]. Și prin călcarea de poruncă s-a produs „cădearea dela darul lui Dumnezeu și înstreinarea dela dragostea lui cea Dumnezeiască”[63].

Dacă Adam nu ar fi păcătuit, el „nu ar fi căzut în moarte”[64]. În moartea sufletească și apoi în cea trupească.

„Și cine sau cunoscut pre sine, cu adevărat au cunoscut pre Dumnezeu: iară cel ce au cunoscut pre Dumnezeu, și pre sine sau cunoscut”[Și cine s-a cunoscut pe sine cu adevărat a cunoscut pe Dumnezeu, iar cel ce a cunoscut pe Dumnezeu și pe sine s-a cunoscut][65].

Cunoaștere de sine prin curățirea de patimi, iluminare și umplere continuă de har și nu doar prin introspecție psihologică. Deci o cunoaștere ontologico-eclesială și nu psihologizantă.

Iar la cunoașterea de sine desăvârșită, se continuă aici, se ajunge când venim „întru cunoștința faptelor”[66], adică când ajungem la ea prin faptele bune.

Apoi urmează o pledoarie fermă pentru o cunoaștere totalizatoare a celor create de Dumnezeu, căci „pentru aceasta au pus [le-a pus] Dumnezeu înaintea ochilor noștrii”[67].

În pagina următoare avem răspuns la întrebarea de unde „să naște credința”: „din ființă [din firea noastră] și din cunoștință”[68], din cunoașterea teologică.

În pagina a 24-a suntem învățați că trebuie să îmbinăm „osteneala cea din afară” cu „lucrarea minții”. Adică osteneala fizică, asceza trupului (post, metanii, închinăciuni, muncă fizică) cu asceza minții, care e formată din citire teologică, rugăciune, contemplație, înțelegere duhovnicească.

Trebuie să ne ostenim ca să dobândim „înțelepciune dreaptă, și să ținem adevărul, și să petreacem întru dânsul neîncurcați până la sfârșit”[69]; până la sfârșitul vieții noastre.

„Rău socotitori”[70], „pohtește” [poftește][71], „amăruntul” [amănuntul] [72], „a socoti”[73] cu sensul de a gândi/ a considera.

În pagina a 31-a se subliniază faptul că „înțelepciune neînțelegătoare” este aceea „nelucrată” zilnic și „îndelungată vreame…necurățită”. Pentru că mintea noastră are nevoie de lucrare continuă dar și de curățire duhovnicească.


[1] Nicolaus Olahus, Corespondență cu umaniști batavi și flamanzi, cuvânt înainte, antologie, note și bibliografie de Cornelia Albu, trad. din latină de Maria Capoianu, Ed. Minerva, București, 1974, p. 109.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 114.

[5] Idem, p. 110.

[6] Idem, p. 112.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 113.

[9] Idem, p. 115.

[10] Idem, p. 114.

[11] Idem, p. 115-117.

[12] Idem, p. 116.

[14] Nicolaus Olahus, Corespondență cu umaniști batavi și flamanzi, op. cit., p. 116.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 117.

[17] Idem, p. 119.

[18] Idem, p. 117.

[19] Idem, p. 118.

[20] Idem, p. 120.

[21] Idem, p. 119.

[22] Idem, p. 124.

[23] Idem, p. 122.

[24] Idem, p. 126.

[25] Idem, p. 125.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 127.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 128.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 130.

[37] Idem, p. 129.

[38] Idem, p. 130.

[39] Idem, p. 131.

[40] Idem, p. 130-131.

[41] Idem, p. 132.

[42] Idem, p. 131.

[43] Idem, p. 132.

[44] Ibidem.

[45] Idem, p. 135.

[46] Idem, p. 133.

[48] Nicolaus Olahus, Corespondență cu umaniști batavi și flamanzi, op. cit., p. 136.

[49] Idem, p. 135.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Idem, p. 138.

[54] Nicolaus Olahus, Corespondență cu umaniști batavi și flamanzi, op. cit., p. 137.

[55] Ibidem.

[56] Urmărim un exemplar din biblioteca ÎPS Iosif Naniescu, Mitropolitul Moldovei, care a fost dăruit Bibliotecii Academiei Române în anul 1894. E vorba despre Alfavita sufletească, Sibiu, 1803, în BAR, CRV 656, 289 p.

[57] Idem, p. 19.

[58] Ibidem.

[59] Idem, p. 20.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem.

[64] Idem, p. 21.

[65] Ibidem.

[66] Ibidem.

[67] Idem, p. 22.

[68] Idem, p. 23.

[69] Idem, p. 26.

[70] Ibidem.

[71] Idem, p. 28.

[72] Idem, p. 29.

[73] Ibidem.

Did you like this? Share it: