Gyr încearcă și o variant cultă a Mioriței:

Că m-a dus rădvan de nuntă
tras de șase cerbi subțiri,
mire-nalt sub stea căruntă,
cum pe lume nu sunt miri. /…/

Și la sfânta cununie
munții falnici ne-au fost nuni.
Scoborând din veșnicie
ne-au dat vulturii cununi.

Și, tulpină de tulpină,
ne-au dus brazii în alai,
pe-o sprânceană de lumină,
lâng-o lacrimă de rai.
(Balada unui plai de munte)

Portretul tânărului pornește de la detaliile baladei populare:

fața ta de pecurar
lapte dulce din șiștar;
noaptea cu miresme-ncete
s-a oprit la tine-n plete;
corbul scuturând din pene
ți-a trecut peste sprâncene;
plaiurile ierbilor
ți-au dat ochii cerbilor
și-un luceafăr voinicel
ți-a tras trupul prin inel, –
fătul maicii dulce,
primăvară dulce

Poetul a folosit adresarea de la final din Prohodul Domnului: „Primăvară dulce, Fiul meu preadulce, frumusețea unde-Ți-a apus?”[1].

De asemenea, imaginea miresmelor nopții în plete ar putea fi inspirată din Cântarea Cântărilor: „capul îmi este plin de rouă şi părul ud de vlaga nopții” (Cânt. 5, 2)[2].

Tot aici se regăsește și amănuntul părului negru ca un corb: „părul lui, păr ondulat, negru-nchis, pană de corb” (Cânt. 5, 11).

ÎPS Bartolomeu Anania a tradus: „cu plete’n valuri, negre cum e corbul[3]; iar Ioan Alexandru: „Buclele lui, teacă de flori de curmal / Negru precum un corb[4].

De altfel, portretul Celui Iubit se află în acest capitol (Cânt. 5, 10-16) și ar fi putut constitui o sursă de inspirație și pentru balada populară (așa cum s-a întâmplat cu psalmii în versuri ai lui Dosoftei, deveniți, unii dintre ei, colinde și cântece), dacă acest text a fost (și probabil că a fost) cunoscut din Biserică:

– Frățânul meu e alb, e alb și rumen;
pe el îl osebești din zeci de mii.
De aur lămurit îi este capul
cu plete’n valuri, negre cum e corbul.
Iar ochii lui, ca două porumbițe
pe-o margine de apă
scăldându-se în lapte
și stând apoi pe margini de rotund.
Gropițele, căușuri aromate
ce odrăslesc miresme;
iar buzele-i sunt crini
înrourați cu-arome moi de smirnă…[5]

Numai că, în balada lui Gyr, maica îl blestemă pe ucigaș:

– Primăvară dulce,
fătul maicii dulce.
Cine ți-a-nroșit cununa,
Vază-ți lacrimile-ntruna.
Cine mi te-a rupt din rod,
vază-ți chipul peste tot.
Cui îți frânse dimineața,
ochii tăi să-i frigă fața.
Cui ți-a stins luna din fag,
chipul tău să-i plângă-n prag,
ochii tăi să i s-aprindă
ca luceferii în tindă,
ca vârful cuțitelor,
ca dogoarea plitelor /…/

Și cum geme orce trunchi
cade soarele-n genunchi,
ulii-ncep să scapete,
apele să șchioapete
și-n văzduh ai spune că
vămile se-ntunecă.

E o plângere cosmică

Ucigașul, nemaigăsind nicăieri odihnă, văzând pretutindeni numai chipul celui ucis, își pregătește singur ștreangul, ca Iuda.

Demersul lui Radu Gyr nu ni se pare motivat nu numai de dezideratul de a reînvia balada, ci determinat deopotrivă și de năzuința de a concepe o poezie modernă, într-o formulă mai puțin vehiculată.

*

Formula baladescă nu a făcut decât să ofere un tipar foarte convenabil pentru o poezie militantă, în cazul lui Gyr, și care să asume un spațiu rămas liber, nefructificat cu adevărat, cel al poeziei narative, în cazul Cercului literar de la Sibiu.

Cercul literar de la Sibiu, susținând resurecția baladei și resurecția esteticului în același timp, înainta un program poetic paradoxal.

Revitalizarea baladei și a folclorului era apanajul tradiționaliștilor. Blaga însuși, în jurul căruia s-a format acest Cerc, era receptat, chiar de Lovinescu, ca tradiționalist – și de Călinescu drept ortodoxist.

Mai mult, aceștia susțineau și legăturile poeziei cu moralismul și cu tradiția literară mai veche (Budai-Deleanu, Codru-Drăgușanu…).

Așa încât, ceea ce au înlăturat ei era teza reînvierii folclorului și teoria militantă în sens naționalist.

Acestea însă credem că deja funcționau, chiar și în cazul gândiriștilor, ca o trenă suprimabilă, valabilă într-un anumit context social și politic.

Radu Gyr poate fi citit astăzi decontextualizat și analizat ca o voce poetică originală în peisajul vremii.

Cerchiștii au păstrat fondul problemei – deși ideea în sine nu le-a aparținut (o susținuse și Nicolae Iorga, după cum am arătat) – : aceea de a folosi formula baladescă pentru a concepe un alt tip de poezie modernistă.

Și cum spuneam mai devreme, tendința acesta ni se pare că exprimă o saturație, o lipsă de aderență față de lirica religioasă și metafizică (Arghezi, Blaga, Barbu, chiar și Bacovia: am arătat altădată de ce; va reveni la ea Nichita Stănescu) sau, mai bine zis, față de o anumită expresie a ei (exprimarea profund simbolică și metaforică), și o întoarcere către narativ (nici acesta nu este complet dez-alegorizat) care vine, într-o anumită măsură, în întâmpinarea poeticii postmoderne de mai târziu.

Insolitul situației constă în faptul că soluția, în speță, a venit de la…tradiționaliști.

Față de gândiriști, cerchiștii procedează în sensul unei cotituri importante.

Așa încât motivațiile resurecției baladei sunt complexe (diferite de la caz la caz) și se întind pe o perioadă destul de lungă de istorie literară.

Avem în vedere (pentru că tot am menționat faptul că cerchiștii îl asumau pe Budai-Deleanu ca înaintaș) și aspectul inserării ei destul de timpuriu în literatura noastră cultă, și anume în…Țiganiada lui Ioan Budai-Deleanu.

Am sesizat cu altă ocazie și am comentat parțial acest fapt care ne-a intrigat și ne intrigă, pentru că rațiunile autorului de epopee satirică nu ni se par foarte clare.

Revenim deci asupra acestui aspect, pentru că reprezintă momentul auroral în literatura noastră cultă, în care un autor recurge la folclor, respectiv la basm și la baladă/ cântec de nuntă[6].

E greu să-i fie atribuită vreo influență romantică, pentru că nici cartea lui Joseph Görres despre cărțile populare, nici colecția lui Arnim și Brentano și nici poveștile fraților Grimm nu apăruseră la momentul când acesta finaliza prima variantă a Țiganiadei (1800). Și chiar pentru a doua variantă (1812), e dificil să socotim că a receptat atât de repede „spiritul veacului”.

Mai bine zis: l-a presimțit. Și chiar cu un simț eminamente remarcabil (ca și Dimitrie Cantemir, de altfel), cu toate că a ținut să compună o epopee (chiar și satirică), apelând deci la un gen clasicantic chiar – în toate sensurile.

Dar la noi în istorie și în istoria literară, paradoxurile se simt la ele acasă.

Mai logic ar fi să considerăm că Budai-Deleanu a recurs (inițial) la modelul ideal al Alexandriei populare pentru că era…romanul eroic cel mai cunoscut în tradiția veche la români; iar în ceea ce privește balada/ cântecul de nuntă și basmul, acestea au legătură cu personajele epopeei, autorul apelând la ele pentru nota de autenticitate (în sens aristoteliciano-renascentist, dar tot ar putea cineva să-l considere și precursor al lui…Camil Petrescu) pe care a căutat în permanență să o acorde lucrării sale.

Balada și cântecul de nuntă s-au vrut, cel mai probabil, a fi pastișe ale cântecelor țigănești/ lăutărești.

Basmul din Țiganiada prelucrează câteva elemente dintr-o legendă românească, Ciubăr Vodă, în care apar personaje-țigani, vrăjitori – un motiv consistent, credem, pentru ca autorul s-o valorifice în opera sa.

Un episod ne amintește de cetatea vrăjită din epopee: fiul lui Ciubăr Vodă, un fel de Făt-Frumos, „ajunge la un palat minunat, pe vârful unui munte”, unde se căsătorește cu o „zână frumoasă” – uitându-și soția, pe Ileana Cosânzeana – căreia însă, într-o zi îi desprinde baierul și toată vraja dispare: palatul nu există și zâna e o babă-cloanță.

Mai mult decât atât, revenind acasă, în locul soției găsește o „țigancă bătrână”, vrăjitoare, care îi transformase slujitorii în animale și care invoca demonii[7] – având deci abilități comune cu Brândușa din Țiganiada.

Câteodată rațiuni felurite fac să se intersecteze literaturi îndepărtate și diferite ca viziune/ concepție.

Cu această acoladă încheiem discuția despre folclor în poezia tradiționalistă.


[1] Triodul, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 659.

[2] Cf. Biblia, ediția sinodală 1988.

[3] Cf. Biblia, ediția sinodală 2001.

[4] Cântarea cântărilor, studiu introductive de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, traducere din limba ebraică, note și comentarii de Ioan Alexandru, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 38.

[5] Cf. Biblia, ediția sinodală 2001.

[6] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Țiganiada: tradiție și inovație, http://archive.org/details/TiganiadaTraditieSiInovatie, p. 15-21, 98-102.

[7] A se vedea Mozes Gaster, Studii de folclor comparat, Ed. Saeculum I. O., București, 2003, p. 100-104.

Did you like this? Share it: