Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a.

***

Alexandru Dragomir (1916-2002) își notează, pe 30 iulie 1977, despre înotul la Snagov „printre nuferii călduți ca-n junglă”[1]. Vede maniheismul gândirii lui Marx pe 10 ianuarie 1978[2].

Considera poeții drept „nebunii” care știu „să fie psihiatrii lumii”[3]. Și pe 17 ianuarie 1984 se întreba dacă „ascunsul (sexualitate, perversiune, droguri, spionaj)” este un surogat pentru „rădăcini (tradiție, familie, patrie)”[4]. Da, cu siguranță!

Și Îl numește pe Dumnezeu drept „Atemporalitate universală”[5] în data de 7 februarie 1984.

Aștepta cărți care „să răsucească lumea”[6]. Despre efemeritatea luminii la impresioniști[7]. Numea absurdul „zona neîntrebării”[8]. Și includea conștiința și memoria în mișcare[9]. Fără de care mișcarea/ existența personală nu își asumă nimic și nici nu reține ca important vreun detaliu.

Pe 18 decembrie 1985 intuia faptul că noi nu ne judecăm pe noi înșine niciodată la modul definitiv așa cu o fac cei din jurul nostru[10]. De aceea și greșesc în relație cu noi, socotind că nu mai putem surprinde prin nimic.

Însă, paradoxal, considera că nu există genii „în exegeză și în critică” pentru că „textul mărginește”[11]. Dar critica și exegeza pot crea enorm tocmai pentru că sunt o raportare foarte personală la texte și, în primul rând, la autorii textelor.

Troleibuzul 87 te ducea până la Bellu în 1986[12]. Istoria văzută ca „democrație a timpului”[13]. În sensul că istoria e formată „după părerile multora”[14]. Adevărata înțelegere a textului o ai atunci când „simți că-l moștenești[15]. Pentru că numai când simți că a devenit una cu tine nu mai poți să îl uiți.

Nu există nicio însemnare din decembrie 1989. Ar fi trebuit să fie în p. 120.

Pe 6 mai 1991 o singură propoziție: „Singurătatea sporește instinctul autodistrugerii[16].

„Greșelile inteligenței”[17]. Despre mașinile pe care le folosim fără să știm cum funcționează[18]. „Ideile fundamentale” ca „ulcele”[19]. Cultura s-a muzealizat[20] pe când „natura a devenit turism și rezervație[21]. Despre cum noi, românii, „trăim tradițional, [și] nu istoric[22]. Și se explică în câteva fraze…cu care sunt de acord.

Pe 12 februarie 1995 face o însemnare care ne vizează: „Este ceva stătut în orice cler. Prin instituție și profesionalizare. O lipsă de prospețime în credință, un transfer al credinței de la individual la instituțional[23]. Fiindcă ajungem să slujim pentru că suntem preoți și nu pentru că suntem oameni ai credinței în primul rând. Devenim niște profesioniști ai slujbei, care nu mai trăim ingenuu actele credinței ci rutinizat, obosiți de atâtea slujbe.

Pe 6 mai 1995 intuiește bine faptul că „intelectualul răsăritean (inclusiv al nostru) stă sub hipnoza „genialului”…[când] nevoia cea mare este cea a stratului mijlociu[24]. Însă românul mediu vrea să fie genial din orgoliu și nu pentru că îi place schingiuirea interioară a creației. Tocmai de aceea ratarea lui e un orgoliu rănit.

Pe 4 decembrie 1995 autorul considera că românul joacă teatru[25]. Pe 21 februarie 1997 afirma că orice idee este minoră[26] pentru că „ne vine de undeva și are consecințe[27].

Nicio însemnare despre contemporanii recenți. Ar fi făcut același lucru dacă…s-ar fi publicat în timpul vieții?

Cioran e amintit în treacăt. La fel și Noica, tatăl. Iar despre GDS, în abreviere, la p. 208.

Dar iată că m-am înșelat cu…recenții!

La p. 232 apare Hopa, tradus la n. 45 ca: Horia-Roman Patapievici. L-a văzut la TV și i-a dedicat un sfert de pagină.

La p. 236 despre fraza lui Pleșu și raționamentul lui Patapievici. Și despre Liiceanu pe pagina următoare.

Peste o pagină: despre chiliasmul/ hiliasmul lui Cioran și I. D. Sârbu[28].

În p. 243 despre Caragiale, Stan și Bran. În p. 255 despre comunist, care „vorbește tare și se montează singur”; se pune în scenă de unul singur. Iar fanaticul e „nedialogabil”[29].

Nina[30] e soția autorului? O numește „singura oază”[31]. Și în aceeași pagină, la polul opus Ninei, și o tăioasă la adresa lui C. T. Popescu: „Ce tragicomedie: să te erijezi în judecătorul suprem, atoatehotărâtorul, și să te cheme Popescu (Cristian Tudor)”[32].

În p. 262 e ce n-a fost în toată cartea: minimalizări și maximalizări de recenți. Cei luați în batjocură: Zoe Petre, Emil Constantinescu, Ana Blandiana, C. V. Tudor, Paler, Dinescu, Alecu Paleologu, M. Șora, Răzvan Theodorescu, Stelian Tănase. Dar „România adâncă” e formată din: „Patapievici, Liiceanu, Pleșu, Sorin Vieru”. Și acum e normal de ce îl publică „cu atenție” și d-l Liiceanu…

 În p. 263 e încondeiat și „Conu’ Leonida Brucan”. Ultimul rând e în franceză[33].


[1] Alexandru Dragomir, Semințe, ed. îngrij. de Gabriel Liiceanu și Bogdan Mincă, Ed. Humanitas, București, 2008, p. 12. Cartea are 268 p.

[2] Idem, p. 20.

[3] Idem, p. 49.

[4] Idem, p. 73.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 94.

[7] Idem, p. 97.

[8] Idem, p. 101.

[9] Idem, p. 102.

[10] Idem, p. 103.

[11] Idem, p. 104.

[12] Idem, p. 106.

[13] Idem, p. 109.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 110.

[16] Idem, p. 125.

[17] Idem, p. 126.

[18] Idem, p. 128.

[19] Idem, p. 134.

[20] Idem, p. 138.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 144.

[23] Idem, p. 150.

[24] Idem, p. 152.

[25] Idem, p. 157.

[26] Idem, p. 165.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 239.

[29] Idem, p. 255.

[30] Idem, p. 261.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Idem, p. 265.

Did you like this? Share it: