Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 10 octombrie, 2012

Twitter pentru azi (vol. 4)

[item image]

Read Online
(970.8 K)PDF
(31.7 K)EPUB
Kindle
Daisy
(27.2 K)Full Text
(254.3 K)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

Pagina sursă

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [2]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Alegând să traducă și să versifice Psaltirea, Dosoftei recurgea la un model fundamental de poezie în spațiul european.

Chiar și mai târziu, în romantism, au fost voci care au susținut importanța modelului poetic biblic și chiar primordialitatea lui (la noi, Heliade-Rădulescu).

Se cunoaște faptul că a tradus din slavonă, având sub ochi însă și textul grecesc, latin și ebraic. E probabil ca fiecare din aceste limbi să-i fi dăruit nuanțe poetice proprii, pe care el să le fi absorbit în traducerea sa.

Ce anume a constituit imboldul poetic e realmente greu de spus. Poate că cel mai semnificativ aport l-a avut…însăși firea lui, la care putem bănui că se adaugă obișnuința cu limbajul liturgic și cultic (a tradus în limba română Liturghierul și Molitfelnicul), întrucât toate cărțile de cult și de rugăciune au o componentă imnică și implicit poetică deosebit de semnificative.

Știm că a tradus prologul în versuri al tragediei Erofili, a cretanului Gheorghios Cortzasis, că a scris o istorie în versuri a Moldovei (128 de stihuri) inserată în prefața la Molitvănicul de-nţăles (Iaşi, 1681)[1], că traducând Acatistul și Paraclisul Maicii Domnului (tipărite în același timp și legate adesea laolaltă cu Psaltirea) ne-a oferit alte pagini – intercalate – de poezie, sau că, alcătuind Viețile Sfinților, încerca „mereu să dea formă poetică materiei narative”[2].

Toate acestea sunt de natură să ne contureze portretul unui…poet, al celui care a pus fundamentele poeziei în limba română.

Versificarea Psaltirii nu este rodul unei influențe poloneze, nici nu este un gest aleatoriu, ci este opera unui spirit cu orizonturi largi și cu o capacitate deosebită de a aprecia textul poetic.

În absența sa, poezia română ar fi fost lipsită de o întemeiere timpurie.

De aceea făceam afirmația că importanța operei sale pentru cultura noastră o echivalează pe cea a lui Dante, pentru literatura italiană.

Dosoftei nu va dărui cel mai mare efort exercițiului metrificării (deși este remarcabil și acesta), ci celui de a transpune în românește substanța ideatică și afectivă a psalmilor.

Nu ne preocupă însă faptul de a pune în paralel textul biblic cu cel al psalmilor dosofteieni, ci pur și simplu să urmărim efortul de creație pe care l-a întreprins poetul Dosoftei.

După cum am afirmat și altădată: rezultatul cât se poate de lăudabil al inițiativei sale nu se datorează (cum decenii întregi s-a subliniat) îndepărtării de original, ci alcătuirii unor parafraze teologico-poetice, care îi permit să lărgească explicativ contextul pentru a obține versurile și prozodia dorită, dezvoltare pe care o execută în sensul comentariului patristic și al experienței spirituale proprii.


[1] Cf. Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, vol. II, Ed. Universității București, 1998, p. 148-152.

[2] Mihai Moraru, Dosoftei. Viețile Svinților, în Crestomație de literatură română veche, vol. II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 122.

Fântâna cu soare

  • Premierul ungar Viktor Orban şi-a exprimat preocuparea în legătură cu riscul apariţiei unor tendinţe politice naţionaliste în România, informează MTI. Cu ocazia participării al Conferinţa Rezistenţei Ungare, resfăşurată la Budapesta, Orban a susţinut că Guvernul Ungariei are toate motivele să îşi facă griji în legătură cu evoluţiile politice din România, dat fiind că, ani întregi, nu au existat mesaje politice de genul celor din prezent.
  • Grupul pentru Consolidare Instituţională (GCI) a efectuat, în perioada iulie – septembrie 2012, un raport de cercetare privind situaţia României în perioada de criză cu titlul: “România 2012. Împotriva periferizării: întărirea statului şi dezvoltarea IMM-urilor”. Studiul încearcă să analizeze câteva dintre vulnerabilităţile României în plan internaţional, dar şi cauzele care au dus la adâncirea crizei economice la noi în ţară. Politicile promovate de guvernele Boc şi Ungureanu par a fi principala cauză a adâncirii crizei în România, iar decontul ar putea veni în 2013, când va începe plata împrumuturilor luate de la FMI sau Banca Mondială.
  • Victor Ponta îl susține pe Mircea Cărtărescu pentru Nobel.
  • Realitatea politică arată că USL nu are adversar în sfera politicii şi că va câştiga alegerile. Problema e cu ce scor. Şi în această privinţă singurul adversar al USL este USL însăşi”.
  • În luna august 2012 s-au născut 21.017 de copii (11,6 născuţi-vii la 1000 locuitori), cu 2.289 mai mulţi decât în luna iulie, informează Institutul Național de Statistică”.

Istoria începe de oriunde o privești [37]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a.

***

Constantin Noica, spune Gabriel Liiceanu într-o prefață la altă carte a lui Dragomir, avea „trei calități care ar fi făcut din el profesorul ideal de filosofie”[1].

Prima: disponibilitate pentru studenți, a doua: „o enormă vocație didactică”, a 3-a: își apropria gândirea filosofică a altora și te învăța să devii tu însuți după ce ai parcurs filosofia[2].

Însă Noica nu a reușit niciodată „să pătrundă în universitate”[3]

*

Amintirile lui Alexis de Tocqueville (1805-1859), în română, au 375 de pagini[4].

Și autorul începe să le scrie pe când era „retras pentru moment de pe scena publică”[5]. O scriere personală: „așternute pe hârtie decât pentru mine[6].

Nu vrea să îi flateze nici pe alții și nici pe sine[7]. Și își scrie viața…pentru că posteritatea „reține îndeobște doar marile crime, nu și viciile mărunte[8]. Presimte revoluția din anul 1848[9], despre care, cu un an înainte, spunea că e vulcanul peste care Franța doarme[10].

Nu s-a amestecat în „agitația banchetelor”[11].

Pe 22 februarie 1848 oamenii încep să iasă pe străzi în Paris…și apar primii uciși și răniți[12]. Pe 23 februarie agitația a sporit[13]. Decizia de a se forma un nou guvern[14].

Fiind în Camera Parlamentului, autorul își vedea colegii politici ca pe „o haită de câini cărora li se smulge din gura pe jumătate plină hrana ce le fusese aruncată”[15].

Și guvernul a fost demis „în doar două minute”, după „8 ani de putere”[16].

Iar autorul consideră că revoluția franceză de la 1848 a fost produsă de „emoția populară” și nu premeditată[17].

Însă pe 24 februarie 1848, autorul află de la bucătăreasa lui[18] că „guvernul masacra sărăcimea”[19].

Și „n-am apucat să pun bine piciorul în stradă că am și simțit, pentru întâia dată, atmosfera revoluțiilor. Mijlocul străzii era gol. Nicio prăvălie nu-și deschisese porțile. Nu se zărea nicio trăsură și nici un trecător. Lipseau de asemenea țipetele obișnuite ale negustorilor ambulanți. În fața porților, strânși în grupuri mici, vecinii discutau cu voce joasă, iar pe chipuri li se citea spaima[20].

Începând cu ora nouă dimineața se dărâmă gheretele pentru a se construi baricade[21]. Cine construiește baricadele? „Răzvrătiții”[22]. Și când a auzit cum vorbește clasa de mijloc, autorul și-a dat seama că „în Franța un guvern greșește dacă se va sprijini doar pe interesele particulare și pe pasiunile egoiste ale unei singure clase”[23].

Revoluționarii pătrund în Camera deputaților, „cei mai mulți [fiind] înarmați[24]. Întors acasă, pe 24 februarie 1848, autorul a fost trist ca niciodată[25]. Însă pe 25 februarie 1848 a asistat la faptul cum „poporul de jos” a „devenit, peste noapte, singurul stăpân al Parisului”[26].

Principesa fuge[27]…Iar „monarhia din [luna] iulie [1848] a căzut, deci, fără luptă, surpându-se mai degrabă singură[28].

*

ÎPS Ioan al Evhaitelor sau Mavropus se referea la „romaichi dinastia” [dinastia romaică][29] când vorbea despre Imperiul Roman de Răsărit, pe care, în mod impropriu, mulți îl numesc „bizantin”.

Sfântul Teofilact al Ohridei spunea despre sciți că sunt „odrasle ale stâncilor și ale stejarilor”[30] atunci când sunt atacați de dușmani. Adică se retrag în locuri pustii, singuratice, din care atacă.

Checavmenos [Kekaumenos] numea Imperiul „Romania”[31]/ Romania. Și tot el spune despre cum a apărut „o stea cometă [astir comitis]” pe cer, care „era mare, asemănătoare întrucâtva cu o grindă și apărea în fiecare seară ca luna”[32].

Ioannis Schilitsis/ Ioan Skylitzes amintește despre faptul că Sfânta Protomartiră Tecla e pomenită la 24 septembrie[33].

Iar Teodor Prodromos, poet romeic, care a adormit în jurul anului 1166, ca monah[34], spune că vecinul lui, un cizmar, fierbea vinul cu piper și mânca „brânză vlahă de un ban”[35]. Însă poetul avea și manta țesută la război de către femeile vlahe[36].

Ioannes Zonara/ Ioan Zonaras amintește despre convertirea scitului Kegeni/ Chegeni/ Kegen și despre botezarea lui la Constantinopol[37].

Nichitas Honiatis/ Nichita Choniates vorbește despre „obiceiul” sciților: prădau totul în cale și încărcau prăzile pe cai[38]. Și autorul presupunea că „barbarii” sciți, când mergeau la luptă, beau sângele propriilor lor cai și își împlineau „pofta animalică” cu iepele pe care le călăreau[39].

(fotografie)

Tot el vorbește despre cum Petru și Asan „s-au năpustit spre Istru [Dunăre] și trecându-l s-au unit cu sciții din vecinătate”[40].

Sergios Colivas/ Sergios Colyvas amintește despre Kalliopi/ Calliopi, muza lui Omirichi/ Homer[41].

Eftimios Tornichis/ Euthymios Tornikes vorbește despre „gloata sciților”[42] iar Gheorghios Acropolitis/ Georgios Akropolites spune că sciții sunt „înarmați mai ușor [decât italicii]” încât „sunt mai liberi în mișcări când sar asupra vrăjmașilor”[43].


[1] Alexandru Dragomir, Crase banalități metafizice, prelegeri reconstruite de Gabriel Liiceanu și Cătălin Partenie, pref. de Gabriel Liiceanu, postfață de Andrei Pleșu, ed. a II-a, Ed. Humanitas, București, 2008, p. XXVIII. Prima ediție e din 2004. Această a doua ediție are 260 p.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Cităm: Alexis de Tocqueville, Amintiri, trad. din lb. fr., studiu introd., cronologie și note de Cristian Preda, Ed. Nemira, București, 2007. S-a tradus ed. Paris, 1893.

[5] Idem, p. 41.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 41-42.

[8] Idem, p. 43.

[9] Idem, p. 47.

[10] Idem, p. 47, 50.

[11] Idem, p. 53.

[12] Idem, p. 63-63.

[13] Idem, p. 64.

[14] Idem, p. 65.

[15] Idem, p. 66.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 69.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 70.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 71-72.

[22] Idem, p. 73.

[23] Idem, p. 74.

[24] Idem, p. 84.

[25] Idem, p. 97.

[26] Idem, p. 102.

[27] Idem, p. 87.

[28] Idem, p. 93.

[29] *** Izvoarele Istoriei României, vol. III, Scriitori bizantini (sec. XI-XIV), publicate de Alexandru Elian și Nicolae-Șerban Tanașoca, Ed. Academiei RSR, București, 1975, p. 2.

[30] Idem, p. 19.

[31] Idem, p. 22.

[32] Idem, p. 28-29.

[33] Idem, p. 59.

[34] Idem, p. 187.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 220-221.

[38] Idem, p. 249.

[39] Ibidem.

[40] Idem, p. 259.

[41] Idem, p. 376-377.

[42] Idem, p. 383.

[43] Idem, p. 401.

Predică la Duminica a 21-a după Rusalii [2012]

Iubiții mei,

la prima impresie, dacă așteptam doar feedbackul imediat la acțiunile noastre publice, puteam trage concluzia nerealistă că prin ele nu am atins pe nimeni.

Că muncim în zadar la nivel online. Sau că dăm orzul pe gâște…

Însă un șir de cărți dăruit altora, un spațiu online creat zilnic, o acțiune milostivă continuă, o lucrare bisericească responsabilă pentru mântuirea oamenilor…nu îi lasă indiferenți pe oameni.

Da, nu pe toți îi mișcă în același fel…dar nu îi lasă indiferenți!

Și observăm cu toții cât de ne-indiferenți sunt oamenii când e vorba de ceva rău despre un preot…o Biserică…o comunitate. Știrea negativă se dezvoltă, capătă amploare…devine cancan.

Însă și știrea bună, fapta bună, omul care se dăruie și comunică pe un anume canal cu oamenii…sădește adevărul în inimile oamenilor. Le dă nădejde. Îi ridică la o altă perspectivă asupra existenței. Îi face să vadă altfel oamenii…sau că oamenii sunt și altfel.

Că există și oameni ai lui Dumnezeu care trăiesc, văd, pun problema altfel decât majoritatea…

Și acest mod de a persevera în a semăna sămânța, conform Evangheliei de azi [Lc. 8, 5-15], înseamnă modul cel mai viu și mai direct că noi credem în schimbarea oamenilor.

Iar schimbarea vine de aici: de la a dărui adevărul, de la a dărui adevărul mântuitor oamenilor, de a le dărui accesul la profunzimile vieții cu Dumnezeu, care schimbă radical viețile oamenilor.

Da, nu orice cuvânt al predicii e înțeles de toți!

Nu oricine e dispus să aștepte și să citească predici.

Dar cineva care face și azi, face și mâine, face și după 5 ani, și după 10 același lucru: predică…pentru luminarea oamenilor…nu-i lasă indiferenți pe oameni…pentru că-i contrariază prin organicitatea frumoasă a vieții lui.

Și oamenii ciulesc urechile la adevăruri…și când nu vor să audă

Pentru că cel mai dureros lucru la mulți oameni e că nu au crezuri și proiecte pentru toată viața…

Nu cred în ceva.

Nu se consumă pentru un plan, pentru o idee, pentru o vocație…

Și când întâlnesc pe cineva care se îmbogățește continuu din ceea ce face…văd diferența între discontinuitatea în creație și continuitatea care dezvoltă, pe fiecare zi, personalitatea.

Pentru că, prin tot ceea ce facem, ne construim pe noi înșine.

Așadar, semănătorul nu seamănă în afară…ci înăuntrul oamenilor.

Intră în mințile și în inimile lor prin adevăruri și atitudini ortodoxe reliefate în mod constant.

De aceea e nevoie de a fi una cu adevărurile pe care le spui, de a vorbi despre adevăruri care au trecut prin tine și te-au schimbat…pentru că altfel cuvintele tale sună ca o melodie fără ureche muzicală.

Dar și comportamentul nostru este dezaxat și stereotip…dacă vrem să imităm sfințenia numai din afară, prin modul cum arătăm, ne îmbrăcăm, ne închinăm, zâmbim…

Și când suntem taxați ca „impostori”, suntem taxați pentru ce emană din noi…și nu după ce spunem…sau vrem să părem că suntem.

Însă cum am putea să îi vedem pe alții…fără să ne fi văzut pe noi înșine?

Și cum am putea să-i vedem pe alții și să ne vedem și pe noi, fără adevărurile lui Dumnezeu care ne spală inima și ne dă să vedem cu ochii sufletului?

Pentru că rădăcinile predicii sunt acolo: în adâncul sufletului.

Și de aceea e nevoie de mai mult timp pentru unii, ca să își dea seama că ei sunt rodul predicilor tale…și să îți dea feedbackul/cuvântul de recunoștință înapoi.

Pentru că luminarea oamenilor e învierea lor din morți.

Și dacă știi să mulțumești pentru un pansament și pentru luarea tensiunii…trebuie să înveți să mulțumești și pentru lucrurile cu adevărat importante, pentru cele care țin de vindecarea sufletului, de învierea dintre cei morți.

Numai că ceea ce se întoarce de la ascultător…nu e numai cuvânt…pentru că nici noi nu am dăruit numai cuvinte.

Predicile noastre se transformă în uimire, în recunoștință, în pocăință, în bucurie, în rugăciune, în luminare, în enervarea care este o sumă de întrebări, o neliniște, o punere a degetului pe rană…

Pentru că tot ce nu e adevăr și liniște în noi…ci păcat…te enervează când este evidențiat.

Și nu e de vină cel care predică despre rănile tale…ci ele sunt cauzate doar de tine.

Acesta e motivul pentru care păcătoșii notorii fug de predici, de Biserică, de Tainele ei: pentru ca să nu își vadă și să nu își recunoască goliciunea lor, frica lor în fața veșniciei, lipsa lor de sens…

Pentru că predicile au sens…dar păcatele n-au consistență ontologică

Păcatele sunt anti-semințe, anti-adevăruri, care destructurează persoana. Care o uzează

Însă Domnul, în Evanghelia de azi, ne spune să fim semănători continui ai adevărurilor Sale, prin tot ceea ce spunem și facem, pentru ca să le facem cărămizi durabile ale persoanei noastre.

Pentru că noi existăm în măsura în care existăm în adevăr, în frumos, în coerență, în har.

Dar atunci când ne lăsăm ciuguliți de adevăruri…devenim struguri fără boabe.

Iar când adevărurile se usucă în noi e pentru că le-am lăsat nelucrătoare, le-am lipsit de dinamismul lor…și ne-am anchilozat cu păcatul…care e pas pe loc.

Ortodoxia însă e surpriză continuă.

Pentru că ea mizează pe sămânța care sporește continuu în noi.

Și cuvintele lui Dumnezeu cele pline de har și exemplele Sfinților cele pline de har și slujbele Bisericii cele pline de har sunt mărturii irepresibile ale prezenței lui Dumnezeu.

Iar astăzi, pomenindu-i pe Sfinții Părinți de la Sinodul VII Ecumenic (787 d. Hr.), pe alți 4 Sfinți Mucenici…și fiind cu prezența sau cu gândul la Iași, la Sfânta Cuvioasă Parascheva, vedem că persistența în bine sau cuvintele lui Dumnezeu crezute și trăite îi înveșnicesc pe oameni, îi fac netrecători.

Și că ceea ce nu pare „bun” pentru unii…pentru alții e bunul real, adevărat.

Iar lucrul adevărat, netrecător, e viața cu Dumnezeu, pentru că e viața care se umple mereu de viața Lui cea îndumnezeitoare.

De aceea să nu ne temem să îi bucurăm pe oameni!

Să nu ne dăm înapoi de la a face bine oamenilor…pentru că binele acesta e netrecător, e personalizant, e cel care ne schimbă pentru veșnicie.

Să nu ne temem să fim noi înșine, adică niște înviați din morți, care au cunoscut mila lui Dumnezeu și marea Sa iubire de oameni și vor să o împărtășească și altora!

Iradiați împrejur!

Dăruiți din harul lui Dumnezeu tuturor!

Invitați pe toți cu cuvântul și, mai ales, cu exemplul vieții dumneavoastră, la a se bucura de Dumnezeul slavei, de Cel care înviază din morți pe cei păcătoși și îi umple de nemurire.

Multă pace și bucurie în tot ceea ce faceți! Amin.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén