Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Alegând să traducă și să versifice Psaltirea, Dosoftei recurgea la un model fundamental de poezie în spațiul european.

Chiar și mai târziu, în romantism, au fost voci care au susținut importanța modelului poetic biblic și chiar primordialitatea lui (la noi, Heliade-Rădulescu).

Se cunoaște faptul că a tradus din slavonă, având sub ochi însă și textul grecesc, latin și ebraic. E probabil ca fiecare din aceste limbi să-i fi dăruit nuanțe poetice proprii, pe care el să le fi absorbit în traducerea sa.

Ce anume a constituit imboldul poetic e realmente greu de spus. Poate că cel mai semnificativ aport l-a avut…însăși firea lui, la care putem bănui că se adaugă obișnuința cu limbajul liturgic și cultic (a tradus în limba română Liturghierul și Molitfelnicul), întrucât toate cărțile de cult și de rugăciune au o componentă imnică și implicit poetică deosebit de semnificative.

Știm că a tradus prologul în versuri al tragediei Erofili, a cretanului Gheorghios Cortzasis, că a scris o istorie în versuri a Moldovei (128 de stihuri) inserată în prefața la Molitvănicul de-nţăles (Iaşi, 1681)[1], că traducând Acatistul și Paraclisul Maicii Domnului (tipărite în același timp și legate adesea laolaltă cu Psaltirea) ne-a oferit alte pagini – intercalate – de poezie, sau că, alcătuind Viețile Sfinților, încerca „mereu să dea formă poetică materiei narative”[2].

Toate acestea sunt de natură să ne contureze portretul unui…poet, al celui care a pus fundamentele poeziei în limba română.

Versificarea Psaltirii nu este rodul unei influențe poloneze, nici nu este un gest aleatoriu, ci este opera unui spirit cu orizonturi largi și cu o capacitate deosebită de a aprecia textul poetic.

În absența sa, poezia română ar fi fost lipsită de o întemeiere timpurie.

De aceea făceam afirmația că importanța operei sale pentru cultura noastră o echivalează pe cea a lui Dante, pentru literatura italiană.

Dosoftei nu va dărui cel mai mare efort exercițiului metrificării (deși este remarcabil și acesta), ci celui de a transpune în românește substanța ideatică și afectivă a psalmilor.

Nu ne preocupă însă faptul de a pune în paralel textul biblic cu cel al psalmilor dosofteieni, ci pur și simplu să urmărim efortul de creație pe care l-a întreprins poetul Dosoftei.

După cum am afirmat și altădată: rezultatul cât se poate de lăudabil al inițiativei sale nu se datorează (cum decenii întregi s-a subliniat) îndepărtării de original, ci alcătuirii unor parafraze teologico-poetice, care îi permit să lărgească explicativ contextul pentru a obține versurile și prozodia dorită, dezvoltare pe care o execută în sensul comentariului patristic și al experienței spirituale proprii.


[1] Cf. Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, vol. II, Ed. Universității București, 1998, p. 148-152.

[2] Mihai Moraru, Dosoftei. Viețile Svinților, în Crestomație de literatură română veche, vol. II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 122.

Did you like this? Share it: