Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a.

***

Constantin Noica, spune Gabriel Liiceanu într-o prefață la altă carte a lui Dragomir, avea „trei calități care ar fi făcut din el profesorul ideal de filosofie”[1].

Prima: disponibilitate pentru studenți, a doua: „o enormă vocație didactică”, a 3-a: își apropria gândirea filosofică a altora și te învăța să devii tu însuți după ce ai parcurs filosofia[2].

Însă Noica nu a reușit niciodată „să pătrundă în universitate”[3]

*

Amintirile lui Alexis de Tocqueville (1805-1859), în română, au 375 de pagini[4].

Și autorul începe să le scrie pe când era „retras pentru moment de pe scena publică”[5]. O scriere personală: „așternute pe hârtie decât pentru mine[6].

Nu vrea să îi flateze nici pe alții și nici pe sine[7]. Și își scrie viața…pentru că posteritatea „reține îndeobște doar marile crime, nu și viciile mărunte[8]. Presimte revoluția din anul 1848[9], despre care, cu un an înainte, spunea că e vulcanul peste care Franța doarme[10].

Nu s-a amestecat în „agitația banchetelor”[11].

Pe 22 februarie 1848 oamenii încep să iasă pe străzi în Paris…și apar primii uciși și răniți[12]. Pe 23 februarie agitația a sporit[13]. Decizia de a se forma un nou guvern[14].

Fiind în Camera Parlamentului, autorul își vedea colegii politici ca pe „o haită de câini cărora li se smulge din gura pe jumătate plină hrana ce le fusese aruncată”[15].

Și guvernul a fost demis „în doar două minute”, după „8 ani de putere”[16].

Iar autorul consideră că revoluția franceză de la 1848 a fost produsă de „emoția populară” și nu premeditată[17].

Însă pe 24 februarie 1848, autorul află de la bucătăreasa lui[18] că „guvernul masacra sărăcimea”[19].

Și „n-am apucat să pun bine piciorul în stradă că am și simțit, pentru întâia dată, atmosfera revoluțiilor. Mijlocul străzii era gol. Nicio prăvălie nu-și deschisese porțile. Nu se zărea nicio trăsură și nici un trecător. Lipseau de asemenea țipetele obișnuite ale negustorilor ambulanți. În fața porților, strânși în grupuri mici, vecinii discutau cu voce joasă, iar pe chipuri li se citea spaima[20].

Începând cu ora nouă dimineața se dărâmă gheretele pentru a se construi baricade[21]. Cine construiește baricadele? „Răzvrătiții”[22]. Și când a auzit cum vorbește clasa de mijloc, autorul și-a dat seama că „în Franța un guvern greșește dacă se va sprijini doar pe interesele particulare și pe pasiunile egoiste ale unei singure clase”[23].

Revoluționarii pătrund în Camera deputaților, „cei mai mulți [fiind] înarmați[24]. Întors acasă, pe 24 februarie 1848, autorul a fost trist ca niciodată[25]. Însă pe 25 februarie 1848 a asistat la faptul cum „poporul de jos” a „devenit, peste noapte, singurul stăpân al Parisului”[26].

Principesa fuge[27]…Iar „monarhia din [luna] iulie [1848] a căzut, deci, fără luptă, surpându-se mai degrabă singură[28].

*

ÎPS Ioan al Evhaitelor sau Mavropus se referea la „romaichi dinastia” [dinastia romaică][29] când vorbea despre Imperiul Roman de Răsărit, pe care, în mod impropriu, mulți îl numesc „bizantin”.

Sfântul Teofilact al Ohridei spunea despre sciți că sunt „odrasle ale stâncilor și ale stejarilor”[30] atunci când sunt atacați de dușmani. Adică se retrag în locuri pustii, singuratice, din care atacă.

Checavmenos [Kekaumenos] numea Imperiul „Romania”[31]/ Romania. Și tot el spune despre cum a apărut „o stea cometă [astir comitis]” pe cer, care „era mare, asemănătoare întrucâtva cu o grindă și apărea în fiecare seară ca luna”[32].

Ioannis Schilitsis/ Ioan Skylitzes amintește despre faptul că Sfânta Protomartiră Tecla e pomenită la 24 septembrie[33].

Iar Teodor Prodromos, poet romeic, care a adormit în jurul anului 1166, ca monah[34], spune că vecinul lui, un cizmar, fierbea vinul cu piper și mânca „brânză vlahă de un ban”[35]. Însă poetul avea și manta țesută la război de către femeile vlahe[36].

Ioannes Zonara/ Ioan Zonaras amintește despre convertirea scitului Kegeni/ Chegeni/ Kegen și despre botezarea lui la Constantinopol[37].

Nichitas Honiatis/ Nichita Choniates vorbește despre „obiceiul” sciților: prădau totul în cale și încărcau prăzile pe cai[38]. Și autorul presupunea că „barbarii” sciți, când mergeau la luptă, beau sângele propriilor lor cai și își împlineau „pofta animalică” cu iepele pe care le călăreau[39].

(fotografie)

Tot el vorbește despre cum Petru și Asan „s-au năpustit spre Istru [Dunăre] și trecându-l s-au unit cu sciții din vecinătate”[40].

Sergios Colivas/ Sergios Colyvas amintește despre Kalliopi/ Calliopi, muza lui Omirichi/ Homer[41].

Eftimios Tornichis/ Euthymios Tornikes vorbește despre „gloata sciților”[42] iar Gheorghios Acropolitis/ Georgios Akropolites spune că sciții sunt „înarmați mai ușor [decât italicii]” încât „sunt mai liberi în mișcări când sar asupra vrăjmașilor”[43].


[1] Alexandru Dragomir, Crase banalități metafizice, prelegeri reconstruite de Gabriel Liiceanu și Cătălin Partenie, pref. de Gabriel Liiceanu, postfață de Andrei Pleșu, ed. a II-a, Ed. Humanitas, București, 2008, p. XXVIII. Prima ediție e din 2004. Această a doua ediție are 260 p.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Cităm: Alexis de Tocqueville, Amintiri, trad. din lb. fr., studiu introd., cronologie și note de Cristian Preda, Ed. Nemira, București, 2007. S-a tradus ed. Paris, 1893.

[5] Idem, p. 41.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 41-42.

[8] Idem, p. 43.

[9] Idem, p. 47.

[10] Idem, p. 47, 50.

[11] Idem, p. 53.

[12] Idem, p. 63-63.

[13] Idem, p. 64.

[14] Idem, p. 65.

[15] Idem, p. 66.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 69.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 70.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 71-72.

[22] Idem, p. 73.

[23] Idem, p. 74.

[24] Idem, p. 84.

[25] Idem, p. 97.

[26] Idem, p. 102.

[27] Idem, p. 87.

[28] Idem, p. 93.

[29] *** Izvoarele Istoriei României, vol. III, Scriitori bizantini (sec. XI-XIV), publicate de Alexandru Elian și Nicolae-Șerban Tanașoca, Ed. Academiei RSR, București, 1975, p. 2.

[30] Idem, p. 19.

[31] Idem, p. 22.

[32] Idem, p. 28-29.

[33] Idem, p. 59.

[34] Idem, p. 187.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 220-221.

[38] Idem, p. 249.

[39] Ibidem.

[40] Idem, p. 259.

[41] Idem, p. 376-377.

[42] Idem, p. 383.

[43] Idem, p. 401.

Did you like this? Share it: