Zi: 11 octombrie 2012

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a.

***

Vrea răbdarea de când era copil și păzea vacile[1]. Și laudă Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfințite pentru că îi oferă „credința dulce și senină…[a] întâlnirii cu Hristos”[2].

Primul și singurul poem al cărții e dedicat părinților lui: Anchidim și Floarea.[3] O mică zicere a Părintelui Stăniloae despre exprimarea în termeni poetici a măreției lui Dumnezeu[4].

Primul an al jurnalui apare în p. 127: 1987. Despre Liviu Antonesei în p. 128, despre Culianu în p. 130 și despre ierarh, în viziunea Părintelui Steinhardt, în p. 131.

Și acesta spunea că ierarhul ortodox se cunoaște după: 1. curaj; 2. atenția la nevoile turmei sale; 3. solidaritatea cu turma; 4. prezența în locurile de primejdie; 5. capacitatea înfruntării autorităților de stat; 6. zelul pentru Hristos; 7. apără Biserica cu orice risc[5].

Femeia care nu a mai avortat din cauza clopotelor[6]. Cu soția la Prislop[7]. În vizită la casa lui Alecsandri[8]. Iar într-o zi de sâmbătă zbura cu avionul în Italia[9].

Al doilea acces de indignare e cauzat de acel „terchea-berchea,…un fitecine”, care l-a dat în judecată pe Eugen Simion pentru Caietele Eminescu[10].

Din mărturia lui Sorin Lavric, Maica Benedicta a lăsat cu gură de moarte…ca să-l apărăm pe Mihail Eminescu[11].

De la Cluj la Veneția, cu avionul, a făcut „cam o oră și treizeci de minute”[12]. Însă autorul are reverență față de „Sfântul Anton” de Padova, căruia îi sărută mormântul[13].

Pagina 147 e cu a treia explozie de indignare. Împotriva celor care sunt, în Biserică, „ghicitori, prăvilari, inși fără scrupule, exersați și învechiți fariseic în tehnici absolute de înșelătorie”[14]. Pentru că cel care „pozează…în făcător de minuni” este, de fapt, „un amăgitor, un păcălici, un coțcar”[15].

Conferențiază la Cluj[16], din nou despre părul din curtea Bisericii[17], „domn’ Părinte”[18], a vizitat grădinile imperiale de la Viena[19], pe 26 iunie 1997 era în Grecia[20].

Pagina 159: dedicată îngropării Părintelui Nicolae Steinhardt. E vorba de 2 aprilie 1989, ora 12. 30[21]. Participanții formează o adunare „suspect de amestecată”[22]. Slujba a fost condusă de un singur ierarh: PS Justinian Chira. Printre cei veniți: Alexandru și Toader Paleologu, Mihai Șora, Adrian Marino, Stelian Tănase…Adrian Păunescu a trimis o coroană[23].

Și Monahul Nicolae Steinhardt i-a lăsat moștenire manuscrisele sale Părintelui Ioan Pintea[24]. Cum arătau? Un „geamantan uriaș, burdușit cu manuscrise și dactilograme”[25]. Le-a primit după ce l-au înmormântat.

Admiră scrisul lui Costion Nicolescu[26], a vizitat Salzburgul și biserica unde a fost botezat Georg Trakl[27], cu soția la Ierusalim[28], e luat prin surprindere de textul lui Bădiliță în care acesta cerea canonizarea Părintelui Nicolae Steinhardt[29] și despre neobosirea lui la Sfânta Liturghie[30].

În vizită la Părintele Teofil Părăianu[31], căruia îi vorbește despre limbajul de lemn și stilul pompos „al unor teologi”[32].

La Mănăstirea Nicula[33], despre filmul Patimile lui Hristos al lui Mel Gibson[34], la Mănăstirea Petru Vodă[35], la casa lui Mircea Ivănescu din Sibiu[36] și îi consideră pe Teodor Baconschi, Cristian Bădiliță, Lazu, Neamțu și Mircea Platon drept „theoliterați” dragi sieși[37]. Eu nu i-aș pune pe toți în aceeași oală…

Tot la fel consider o exagerare afirmația: „sunt foarte puțini călugări îmbunătățiți în mănăstirile noastre”[38]. De unde să știm asta? Cum, la fel, de unde să știm cum trăiește fiecare ortodox în intimitatea lui?

Despre Părintele Serafim Man în p. 226-230, pe care îl descrie drept om „darnic, vertical, curajos, blând, smerit, bun sfătuitor, mare duhovnic”[39].

Și autorul a fost hirotonit diacon, la Rohia, de către PS Justinian Chira și preot de către ÎPS Bartolomeu Anania[40].

Iar în bucuria participării la Liturghie și a unei păsări…autorul introduce și „o rugăciune” către „Sfântul Francisc” din Assisi[41]. Și atunci care mai e diferența dintre ortodox și catolic, dacă noi le cinstim „sfinții”, pe care Ortodoxia nu-i recunoaște?

Acasă, la Runc[42]. Fiica sa: Ioana Alexandra[43]. Despre adormirea Părintelui Nicolae și manuscrisele din geamantan[44]. Deși corespondența lui Steinhardt i-a fost dăruită autorului, la insistența starețului Justin el a lăsat-o Mănăstirii Rohia[45].

„Mă deranjează colportajul despre Apocalipsă și despre 666”[46]. Și pe mine! Pentru că nu are de-a face cu viața duhovnicească ci cu obsesia pe fond religios.

„La cules de prune în cimitir”[47], informația că Vasile Voiculescu a refuzat Sfânta Euharistie pe patul morții[48], la Viena[49], adoarme ÎPS Bartolomeu Anania[50], la Mangalia și Balcic[51]…și l-au părăsit „câțiva adulatori”[52].

Și cartea se termină cu Runcul și cu părul de lângă Biserică…dar cu alt paroh lângă păr[53]. Pentru că din coperta primă înțelegem că autorul e acum parohul Bisericii Sfinții Trei Ierarhi din Bistrița.

Jurnalul Părintelui Ioan Pintea însă suferă de grija exagerată de a nu părea mai puțin intelectual decât este. O fobie întâlnită la mulți preoți care sunt mai mult literați decât oameni duhovnicești. Pe viitor ar putea să uite cine este…și să se descopere, cu uluire, așa cum este. Cu siguranță, ceva mai natural decât acum…

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a.

***

Jurnalul Părintelui Ioan Pintea[1], abia apărut, cuprinde însemnări de dinainte și de după 1989, fără o periodizare strictă. Doar câteodată apar ani și locuri bine determinate.

„Părul bătrân de la casa parohială”[2] e prima imagine a cărții. La Chintelnic[3].

Erudiția își face simțită prezența.

„Gândurile urâte” sunt „asemenea păsărilor negre croncănitoare și hrăpărețe”[4]. Crucea simplă a lui Steinhardt și interesul mântuirii[5]. A scris Canonul Sfântului Pahomie de la Gledin[6].

După Sfântul Ieronim…„lectură proaspătă din Novalis”[7]. Despre jurnalul, în două volume, al lui Alexandru Baciu[8]. Cu Steinhardt a început din prima pagină și acesta revine în paginile sale.

A fost de Hanukkah la sinagogă[9]…dar exagerează blasfemic atunci când spune că „muzica lui Mozart e o „divină degajare”, e ca Duhul” [Sfânt][10].

Relația Părintelui Nicolae Steinhardt cu Sfântul Mare Mucenic Mina[11]. Nu-mi place privirea de sus din sfârșitul acesta de frază: „spunea și râdea ca un copil zăpăcit care și-a aflat jucăriile pierdute”.

Include scrisori decontextualizate în Jurnal. Prima e „Către Andrei”[12]. …Și autorul reușește să fie mai mult literat decât preot în scrisorile sale.

Părintele Nicolae Steinhardt a fost făcut monah fără acordul PS Teofil al Clujului[13]. Despre drum și cărare[14]. Dar nu vrea să scrie în Jurnal despre momentele sale de supărare[15]. Adică vrea să ne dea o imagine retușată despre sine. Pe lângă manierismul scrisului său.

Îl găsește „foarte ortodox” pe Caragiale în schițele lui[16].  La care doamna preoteasă[17] adaugă: „îl urmează pe Steinhardt în această poziție, pentru că Fericitul Nicolae Steinhardt a comentat O scrisoare pierdută și a considerat gestul Zoei de a-l ierta pe Cațavencu drept un gest foarte creștinesc”…

Sfârșitul p. 22 e dedicat unui enoriaș din Chintelnic: Ioan Ciocan. Autorul găsind de bună numai zicerea…dar unde nu avem nicio referință despre autorul ei. Să fie oare mai bună zicerea decât autorul?

Prima eroare grafică: haști în loc de Paști. Pagina 24.

După prea mult Steinhardt, 8 rânduri despre Jurnalul lui Gala Galaction[18], pe care l-am citit și eu. Semn că Jurnalul său nu e diacronic.

Despre bețivi întorși la Hristos[19]. Despre cărți de rugăciuni îndelung folosite[20]. Îl consideră pe Părintele Alexander Schmemann „preotul inimii mele”[21]. Preocuparea de a citi de după liceu[22]. A fost cu Ion Pop la înmormântarea lui Ioan Alexandru[23].

Însă la p. 39, datorită Prof. Ion Pop[24], apare prima enervare lingvistică a autorului pe un confrate: „la un moment dat un brav ieromonah, sosit tocmai de la București, priceput la toate, mereu aflat în treabă, obraznic și fără măsură, a început „să-i dea lecții” despre poezie tocmai lui Ion Pop”[25]. Bineînțeles: ieromonahul n-are nume în carte. Iar autorul ar fi avut „multe de zis”…pe care le-a lăsat în afara cărții.

A scris și Slujba Sfântului Mucenic Atanasie din Bichigiu, care a fost executat „pe dealul Mocirla de lângă Salva la vârsta de 104 ani[26]. Și autorul amintește de mai multe ori despre Runc, satul în care s-a născut.

De ce Lui cu majusculă în formula: „crucea Lui Hristos a preaslăvit”[27]? E o formă de legătură aici…

Corespondență cu Robert Lazu și recitește Jurnalul lui Theodor Pallady[28].

Falsă smerenie în expresia: „un mic și nevrednic preot de țară”[29]. Ce are locul în care ești cu teologia pe care poți s-o scrii sau cu cultura pe care o poți dobândi?

„Ucenicia se face”[30]. Cărțile lui Șora și „Violeta, soția mea”[31]. „Prefăcătoria necesară și minciuna de necesitate” fundamentate pe Convorbirile Sfântului Ioan Cassian[32]. Am avut aceeași reacție, când le-am citit, cu a autorului.

Prea laudativ la adresa lui Orbitor – aripa dreaptă[33] cât și la adresa Râsului Patriarhilor[34].

„Delușor”[35], „orice fragment e orgolios”[36], îl găsește pe Cioran „viguros și tonifiant”[37], a vizitat casa lui Cioran din Rășinari și a văzut bustul „mic și pipernicit” din fața casei parohiale[38].

„Poezia e o cheiță de aur cu care poți deschide inima omului”[39]. Puțin mai încolo: „postul adevărat înseamnă să te lași de ceea ce nu te poți lăsa”[40]. Însă autorul își reține sensibilitatea cel mai adesea și mizează pe atenție.

„Tanti Letiția” aduce metaniile în prim-plan[41]. Rugăciunea pentru soțiile noastre[42]. În curte la Dionis a fost primul text al lui Eliade pe care l-a citit[43]. Suferința și prohodirea „tanti Ana”[44]. Nu-i place monstruoasa veselie a cimitirului de la Săpânța[45]. Iar „versurile de pe cruci…sunt, cu puține excepții, însăilări maneliste”[46]. De acord! Ele arată gradul nostru scăzut de reflecție teologică. De unde să învețe românul de rând să gândească teologic…dacă e o penurie de predici cu organicitate teologică?

Scufundări în copilăria sa[47]. După „lecția de optimism” [48] a lui Steinhardt „plecarea în Olanda”[49].  „Măreția Liturghiei” constă în aceea că e o vorbire cu Dumnezeu[50].

În tinerețe nu a vrut să citească poemele Veronicăi Micle pentru că o considera „doar amantă, neinteresantă, umbrită din toate punctele de vedere de Eminescu”[51]. Dar și-a schimbat opinia…și s-a fotografiat la Văratec, acolo unde cei doi își aveau „întâlnirile de taină”[52].

La moartea Monicăi Lovinescu scrie p. 82-84. Despre Amsterdam: „un oraș îngrozitor de aglomerat”[53]. Gesturile de politețe cu ÎPS Bartolomeu Anania[54].

Despre „cazul Corneanu” și a episcopului de Oradea p. 90-91. Și autorul întreabă de ce nu a venit niciun ierarh sau preot romano sau greco-catolic să se împărtășească la ortodocși după acest eveniment?

„Cele mai pline, mai consistente și mai frumoase zile din tinerețea mea le-am petrecut la Rohia”[55]. „Dragii mamei”[56] la începutul predicii Părintelui Ilie Cleopa…sau despre paternala-maternitate a Părinților duhovnicești[57].

Prima dată a citit din Psaltire în clasa întâi[58]. L-a vizitat pe sihastrul Proclu Nicău și nu i-a plăcut că minimalizează Sfânta Liturghie[59]. Însă cred că mai degrabă a vrut să-i spună că „rugăciunile de noapte” au de-a face cu curățirea de patimi, cu asceza…care nu se face doar la Sfânta Liturghie.

Sunt de acord cu faptul că „unitatea credinței noastre stă în trecut”[60], fără ca prin asta să nu văd cât de prezent e trecutul nostru teologic și duhovnicesc.

Discuție cu soția[61].  În finalul p. 115 începe să vorbească despre Primejdia mărturisirii, pe care a scris-o la 23 de ani[62] și pe când Steinhardt avea 72 de ani[63].