Zi: 12 octombrie 2012

Istoria începe de oriunde o privești [40]

5 comments

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a.

***

În Post-Reformation Digital Library[1], care ne oferă, în mod gratuit, operele teologilor protestanți, Jean Calvin (1509-1564) apare cu 349 titluri și 767 de volume la surse primare, 18 surse secundare și 4 saituri[2].

Și din ediția 1857 a A Book of Public Prayer[3] [Carte de rugăciune publică], editată la New York, aflăm că în anul 1559 Calvin a editat și Formele rugăciunilor Bisericii și ale administrării Sacramentelor[4], după cum e titlul ei în limba engleză. Adică și-a scris rugăciuni pentru noua sa „biserică”.

În pagina următoare se vorbește despre „the Liturgy of Calvin”[5] și sperăm să o găsim în cartea de față, care are 360 de pagini.

Și, cu adevărat, după o rugăciune a lui Calvin din p. 28, de la p. 29 începe: The Order of Divine Service on the Morning of the Lord’s Day [Rânduiala slujbei dumnezeiești din dimineața zilei Domnului (adică de duminică dimineața)].

The minister/ slujitorul, corelativul preotului nostru, începe cu o rugăciune brodată pe textul Ps. 120[6]. După care se citește Decalogul (Ieș. 20, 1-17)[7] și se subliniază că împlinirea Legii se rezumă la iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui nostru (Mt. 22, 37-40)[8].

Și congregația/ credincioșii din biserică se aud pentru prima dată, ei spunând sau cântând cuvintele: „Doamne, Dumnezeul nostru, fi cu noi! Nu ne lăsa pe noi și nici nu ne părăsi pe noi. Căci către Tine ne plecăm [incline] inimile noastre, ca să mergem întru toate căile Tale și să ținem poruncile Tale”[9].

Slujitorul îi îndeamnă la „umilință și la pocăința inimii” [10] pe credincioși.  După care rostește o rugăciune către Dumnezeu Tatăl pentru păcatele lor[11], după modelul celei existente în Liturghia romano-catolică.

Conținutul rugăciunii de pocăință:

„Dumnezeule [cel] atotputernic și veșnic, noi cunoaștem și mărturisim, înaintea sfintei slavei Tale,  că suntem săraci, păcătoși netrebnici, zămisliți și născuți în fărădelegi, înclinați spre rău, neputincioși de a face ceva bun. Și că prin continua călcare a sfintelor Tale porunci merităm dreapta Ta hotărâre de condamnare și moartea.

Dar, o, Doamne, vrem să ne pocăim și ne pare rău pentru ofensele/ păcatele noastre. [Căci] ne condamnăm pe noi înșine și fărădelegile noastre, cu adevărată pocăință, cerându-Ți Ție, prin harul Tău, ajutor [întru] neputințele noastre.

[De aceea], miluiește-ne pe noi, Dumnezeule, Părinte al milostivirilor! Pentru dragostea iubitului Tău Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos.

Șterge păcatele noastre! Iartă-ne toate căderile noastre! Și sporește zilnic în noi darurile Sfântului Tău Duh.

Și până la sfârșit acestea [făcând] noi, cunoscând din toată inima noastră nedreptățile noastre, să fim atinși de o durere vie [pentru ele]. Și fiind morți pentru păcat, să putem să scoatem acele roduri ale dreptății și sfințeniei, care Îți sunt bineplăcute Ție, prin Iisus Hristos, Domnul nostru”.

Congregația răspunde cu: Amin! la această rugăciune de pocăință a slujitorului. Rugăciune care, în comparație cu ritualul romano-catolic actual inclus în Liturghie, e mult mai bogată în conținut și apropiată de limbajul teologic al Scripturii și al Ortodoxiei.

După care slujitorul amintește In. 3, 16, pentru că „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși”[12]. Și încheie cu: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi cu toți!”, la care se răspunde prin „Amin!”[13].

Urmează o citire scripturală din Psalmi, o pericopă din Noul sau Vechiul Testament, un imn sau o rugăciune de mulțumire[14]. O paletă largă de alegeri.

Apoi o rugăciune de cerere și mulțumire [supplication and thanksgiving], cu următorul cuprins:

„Dumnezeule prea milostive [și] Tatăl nostru cel ceresc, în Care singur locuiește toată plinătatea luminii și a înțelepciunii, ne rugăm Ție, luminează mințile noastre, prin Duhul Tău cel Sfânt, în adevărata înțelegere a Cuvântului Tău!

Dă-ne nouă harul de a o primi pe aceasta[15] cu reverență și neprefăcută umilință [humility unfeigned].

Du-ne pe noi să ne punem toată încrederea/ nădejdea numai în Tine.

Și astfel să Îți slujim și să Te cinstim pe Tine, că ne-ai dat să slăvim numele Tău și să zidim pe aproapele nostru prin pilda evlaviei noastre.

Și astfel să ne numeri pe noi în poporul Tău, [cel] în stare și pregătit să Îți plătească Ție cu dragoste și recunoștința care se cuvine nouă, ca fii ai Tatălui nostru și ca slujitori ai Domnului nostru” [16].

Urmează o altă rugăciune de mulțumire, tot către Dumnezeu Tatăl[17]. Aici găsim expresia „Preamilostive Părinte” și ideea de a sluji și de a sfinți „sfânt numele Tău”[18].

Slujitorul și poporul zic împreună rugăciunea Tatăl nostru[19]. Se cântă un imn și se predică[20].

După predică urmează 7 rugăciuni spuse de către slujitor[21]. Prima e tot către Tatăl. La fel și a doua. În această a doua rugăciune, Hristos Domnul fiind numit „Împăratul împăraților și Domnul domnilor”[22].

A treia rugăciune, și prima de la începutul slujbei, e către Fiul, numit: „Mântuitor atotputernic”[23].

A patra e iarăși către Tatăl, numit din nou „Părinte al milostivirilor”[24].

A cincea e către Dumnezeu Duhul Sfânt unde El este numit „Mângâietorul a toate”[25].

A șasea e către Fiul iar a 7-a către Tatăl.

După rugăciuni întreaga biserică rostește Crezul[26]. Care are următorul conținut:

„Cred în Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Făcătorul cerului și al pământului;

și în Iisus Hristos, singurul/ unicul Său Fiu, Domnul nostru; Care a fost conceput/ zămislit de la Duhul Sfânt [și] născut de Fecioara Maria; [Care] a suferit sub Ponțiu Pilat, a fost răstignit, a murit și a fost îngropat, S-a pogorât în Iad, a înviat a treia zi dintre cei morți, S-a înălțat întru cer și șade de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, [și] de acolo El va veni ca să judece viii și morții.

Eu cred [și] în Duhul Sfânt, [în] Sfânta Biserică Catolică, [în] comuniunea Sfinților, [în] iertarea păcatelor, [în] învierea trupului și [în] viața veșnică. Amin”.

Se mai cântă un imn, și dacă nu se administrează „Cina Domnului”, se spune aici, se fac 3 binecuvântări finale, ultima dintre ele fiind: „Harul Domnului Iisus Hristos, și dragostea lui Dumnezeu, și comuniunea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toți!”[27].

Cu alte cuvinte am aflat conținutul „întregii Liturghii” a lui Calvin dar nu știm cum se împărtășea.

Urmează în carte: „alte forme” ale slujbei de duminică. Care încep cu Fericirile (Mt. 5, 3-11)[28]. Se citează apoi din Mt. 5, 20; Lc. 6, 36; Mt. 5, 44, 6, 3-4, 6, 18, 19, 25, 32-33; 7, 1, 7, 12.

Variante de rugăciune.

Și la p. 56-59 găsim o lungă rugăciune către „Preasfânta, Binecuvântata și Slăvita Treime”[29].

Cuprinde expresia „Trei Persoane și un singur Dumnezeu”[30] dar și cererea: „Fă ca împărățiile lumii să devină împărățiile Domnului și ale Hristosului Său. Fă ca ateii, idolatrii, mahomedanii, evreii și toți oamenii neevlavioși să se convertească”[31].

Și rugăciunea următoare amintește despre „orbirea păgânilor, a mahomedanilor, și a tuturor necredincioșilor”[32].

Rugăciunile acestea sunt mai mari decât primele.

Urmează slujba de seară din duminici[33] dar nu și Cina Domnului. Unde avem din nou Tatăl nostru[34] și predică[35].

Și slujba de seară are variante textuale. Care încep cu p. 73.

Cina Domnului e regăsibilă de la p. 89. Și, în prefața ei, se spune că ea trebuie celebrată frecvent, că neștiutorii și cei de rușine nu trebuie primiți să se împărtășească și că ea trebuie anunțată anterior[36].

Care e slujba? Se cântă un imn apoi se rostește rugăciunea de invocare[37]. Conținutul acestei rugăciuni e următorul:

„Dumnezeule Atotputernice, [Cel] al Cărui Preaiubit Fiu Și-a dat o singură dată trupul și sângele Său pe Cruce spre iertarea păcatelor noastre, și acum le-a învrednicit pe ele spre mâncarea și băutura noastră spre viața veșnică, dă-ne nouă harul, cu inimi curate și dorințe aprinse, ca să primim această mare binecuvântare a mâinilor Tale!

Dă-ne nouă, cu credință vie, să ne împărtășim de trupul și sângele Său, da, ale Lui, [ale Celui care este] Dumnezeu adevărat și om [adevărat], adică numai [cu] Pâinea din cer, care dă viață sufletelor noastre.

Căci nu mai suportăm să trăim în noi înșine după înclinațiile/ aplecările firii noastre corupte/ căzute și păcătoase ci [vrem ca] El să trăiască în noi și să ne ducă pe noi la viață, adică la cea sfântă, binecuvântată și neschimbată în veci.

Ca astfel să putem fi părtași noului și veșnicului Testament/ Legământ, care este Legământul harului.

Și astfel să ne încredințezi pe noi de bunăvoința Ta veșnică [aceea] de a fi preamilostivul nostru Părinte.

[Ca să] nu ne impuți nouă păcatele noastre ci ca fii și moștenitori iubiți ai Tăi [să ne ai], dăruindu-ne nouă, [împreună] cu toate lucrurile folositoare spre binele nostru, ca prin faptele și cuvintele noastre să mărim numele Tău.

[Și] dăruie-ne nouă, Părinte ceresc, la acest ceas ca să slujim binecuvântata pomenire a iubitului Tău Fiu.

Întărește-ne pe noi întru bine ca să contemplăm iubirea Lui și să arătăm binefacerile morții Sale, ca primind nouă întărire a tăriei în credința Ta și în toate faptele bune, să putem cu [și] mai mare încredere să Te chemăm pe Tine, Părintele nostru, și întotdeauna să ne veselim întru Tine, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Amin”.

Urmează  Crezul[38], același ca mai înainte, după care slujitorul e sfătuit pe cine să primească la Cină și pe cine nu[39].

Urmează cuvintele de instituire. Dar nu din Evanghelii ci de la I Cor. 11, 23-29[40].

După care, odată cu p. 93, începe Îndemnul [The Exhortation]. Până la p. 96. În acesta, credincioșii sunt învățați că cei care nu sunt credincioși nu trebuie să se apropie de „this feast” [acest ospăț][41].

Și slujitorul îi avertizează că sunt neaveniți următorii: „toți idolatrii, blasfemiatorii, disprețuitorii lui Dumnezeu, ereticii (sic!), toți cei care sunt răzvrătiți (sic!), neastâmpărați, gâlcevitori, injurioși și toți care au vieți corupte și rele”[42].

Și în p. 93 cât și în p. 94, Cina e Masă. În p. 94, pentru prima dată, apare sintagma: „acest sfânt Sacrament” cu privire la Cină.

În josul p. 94 ni se spune că trebuie să privim „acest Sacrament ca pe un medicament”. Iar Calvin mărturisește că la Cină se primește trupul și sângele lui Hristos, încât „El trăiește în noi și noi în El”[43].

Din p. 96 aflăm că masa pe care sunt puse „elementele” Cinei trebuie să fie „decently covered” [acoperită în mod decent]. Cu cuviință. Și că pâinea trebuie pusă în vase iar vinul în cupe/ potire[44].

Slujitorul rostește „rugăciunea de consacrare”[45]: „Doamne, Dumnezeule, Părinte al Domnului nostru Iisus Hristos, Tu care ai infinită bunătate și iubire desăvârșită, aducem Ție jertfa rugăciunii noastre și [Îți] dăruim [Ție] darul mulțumirilor noastre, pentru inestimabilul/ neprețuitul Tău dar de a-L trimite pe Fiul Tău în lume, pentru a ne scăpa de moarte pe noi toți, și pentru a ne chema pe noi să participăm la roadele Îndreptării/ Ispășirii Sale, la Masa acestui sfânt ospăț.

Doamne, cine suntem noi, ca să primim astfel de daruri fără de preț din mâna Ta?  Sau cum ne vom învrednici să arătăm mulțumirea noastră [în fața] Ta?

[Iar] cerurile și pământul, Doamne, sunt pline de mărturiile bunătății Tale. Căci, mai mult decât atât, Tu Ți-ai arătat iubirea Ta încă pe când noi eram păcătoși, Hristos murind pentru noi.

Primește, Doamne, Dumnezeul nostru, mulțumirea poporului care Te adoră pe Tine! Și dă-ne nouă ca, împărtășindu-ne de acest sfânt Sacrament, la care noi am fost chemați de harul Tău, să ne unim acum prin legăturile [the bonds] credinței vii și ale adevăratei sfințenii de Mântuitorul nostru.

Ca astfel nu numai să avem viață întru noi înșine, ci ca El să poată trăi în noi și să ne ducă pe noi la acea fericită viață, care nu se va sfârși.

Părinte al milostivirilor, Care nu numai că nu L-ai cruțat pe singurul-născut Fiu al Tău ci L-ai dat pe El morții pentru noi toți, și ne-ai adus pe noi întru comuniune cu El, ca noi să putem dobândi viața veșnică, noi, slujitorii Tăi, cu înțelegere/ simțire vie a scumpului Tău dar, fă să ne sfințim noi înșine, în întregime, întru Tine.

[Căci] noi Îți dăruim Ție trupurile noastre, și sufletele noastre, ca o jertfă vie și sfântă. Și astfel Tu, Cel care ne-ai iubit pe noi atât de mult, [ne-ai dat să] cunoaștem că suntem îndemnați să ne iubim unul pe altul.

[De aceea], întipărește inimile noastre, Dumnezeule, cu aceste sfinte înclinații, ca astfel să celebrăm/ să slujim pomenirea iubitului Tău Fiu, ca credința noastră să crească puternic, mila noastră să sporească, sfințirea noastră să crească și să fim făcuți desăvârșiți, până când vom fi în stare de moștenirea sfinților Tăi în lumina veșnică.

Auzi-ne pe noi, Părinte al milostivirilor, [căci] cerem toate în numele Preaiubitului Tău Fiu, Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia, împreună cu Tine și cu Sfântul Duh, unuia Dumnezeu, fie cinstea, lauda și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”[46].

Slujitorul rupe pâinea în ochii celor credincioși și spune Lc. 22, 19[47]. Luând cupa spune Lc. 22, 20[48]. Se împărtășește slujitorul. După care, probabil în timp ce se împărtășesc credincioșii, slujitorul rostește niște „sentences”/ maxime[49].

După care urmează rugăciunea de mulțumire (p. 102), după care alte maxime în timpul colectei[50].

Iar în rugăciunea de mulțumire împărtășirea este numită „hrană spre viața veșnică”[51].

Se cântă un psalm sau un imn sau ceva din Evanghelii[52] și „binecuvântarea” finală e aceasta: „Acum, Dumnezeul păcii, care ne-a introdus din nou în moartea Domnului nostru Iisus Hristos, Care e marele Păstor al oilor, prin sângele legământului cel veșnic, să ne facă desăvârșiți în fiecare lucru bun făcut după voia Sa, lucrând în voi prin Cel care este prea plăcut în ochii Săi, prin Iisus Hristos, Căruia fie-I slava în veci de veci. Amin!”[53].

Și Cina Domnului are variante textuale.  Începând cu p. 105 în această ediție.

[2] Ibidem.

[4] *** A Book of Public Prayer, compiled from the authorized formularies of worship, of the Presbyterian Church, as prepared by the reformers Calvin, Knox, Bucher, and others, with supplimentary forms, Ed. by Charles Scribner, New York, 1857, p. XI.

[5] Idem, p. XII.

[6] Idem, p. 29.

[7] Idem, p. 30-31.

[8] Idem, p. 31-32.

[9] Idem, p. 32.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 32-33.

[12] Idem, p. 34.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Se referă la luminarea minții.

[16] *** A Book of Public Prayer, ed. cit., p. 34-35.

[17] Idem, p. 35-36.

[18] Idem, p. 36.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 37-41.

[22] Idem, p. 38.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 39.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 41-42.

[27] Idem, p. 42.

[28] Idem, p. 42-43.

[29] Idem, p. 56.

[30] Ibidem.

[31] Idem, p. 57.

[32] Idem, p. 60.

[33] Idem, p. 64 ș.u.

[34] Idem, p. 66.

[35] Idem, p. 71.

[36] Idem, p. 89.

[37] Idem, p. 89-90.

[38] Idem, p. 91.

[39] Ibidem.

[40] Idem, p. 92.

[41] Idem, p. 93.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 95.

[44] Idem, p. 96.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 96-98.

[47] Idem, p. 98.

[48] Idem, p. 99.

[49] Idem, p. 101.

[50] Idem, p. 102-104.

[51] Idem, p. 102.

[52] Idem, p. 104.

[53] Ibidem.

Predică la Duminica a XXI-a după Rusalii

Leave a comment

†

Pilda semănătorului

Luca 8, 5-15

 „Zis-a Domnul pilda aceasta: Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi, semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini, iar spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit.

Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă! Şi ucenicii lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi, în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă.

Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu; cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască; iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei care aud cuvântul, dar, umblând cu grijile şi cu bogăţia, şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc.

Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: Cine are urechi de auzit să audă”.

*

Pilda Semănătorului din Evanghelia Duminicii a XXI-a după Rusalii cheamă pe toţi oamenii să facă roditor cuvântul lui Dumnezeu.

Prin neascultarea poruncii lui Dumnezeu, Adam a pierdut harul lui Dumnezeu şi comuniunea cu El, pentru că nu s-a smerit şi nu a ascultat de Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al nemuririi (cf. Romani 5, 17-19). Hristos, Noul Adam, prin smerită ascultare faţă de Dumnezeu până la moarte (cf. Luca 23, 46; Filipeni 2, 4-10; Romani 5, 19) a răscumpărat păcatul neascultării lui Adam cel vechi şi a restabilit comuniunea omului cu Dumnezeu.

Refacerea legăturii omului cu Dumnezeu se realizează, aşadar, prin întruparea lui Hristos şi prin lucrarea Sa mântuitoare, deoarece numai Fiul lui Dumnezeu Care S-a făcut om îl poate elibera pe om de păcat şi de moarte şi îi poate da puterea de a deveni fiu al lui Dumnezeu prin harul Duhului Sfânt. „Cuvântul lui Dumnezeu, făcându-se om, a umplut iar de cunoştinţă firea golită de cunoştinţa dată ei. Şi întărind-o până la neschimbare, a îndumnezeit-o, nu prin fire, ci prin calitatea ce i-a dat-o, pecetluind-o cu Duhul Său, ca să nu-i lipsească nimic, precum a dat apei tărie prin calitatea vinului. Căci pentru aceasta s-a făcut om adevărat, ca să ne facă pe noi dumnezei după har„1*.

Această experienţă a comuniunii omului cu Dumnezeu pe care Hristos o dăruieşte omului, se realizează întru Duhul Sfânt trimis în lume de către Fiul întrupat şi de către Tatăl ceresc (cf. In. 14, 26; 15, 26).

În învăţăturile şi faptele Mântuitorului Iisus Hristos se arată taina iubirii smerite şi atotputernice a Preasfintei Treimi pentru om şi posibilitatea omului de a participa la viaţa veşnică a Preasfintei Treimi. Sfântul Apostol Pavel spune despre Hristos, Cel Răstignit şi Înviat, că Dumnezeu „împreună cu El ne-a sculat (înviat) şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus” (Efeseni 2, 6).

Aşadar, centrul vieţii spirituale a Bisericii îl constituie Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut om ca să dăruiască omului viaţa veşnică în comuniunea Preasfintei Treimi.

Prin lucrarea Duhului Sfânt, Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu Se află tainic prezent în cuvintele Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii, ambele păstrate în Sfânta Biserică. De aceea, Biserica – Trupul tainic al lui Hristos – este luminată şi călăuzită de acelaşi Duh Sfânt Care a inspirat Scripturile şi are misiunea de a recepta şi mărturisi prezenţa activă a Cuvântului lui Dumnezeu în lume, ca pregustare a Împărăţiei cerurilor.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii arată că în Biserica lui Hristos ne hrănim din conţinutul spiritual al Sfintelor Scripturi, ca şi din pâinea Sfintei Euharistii, deoarece conţinutul spiritual al acestora este Hristos Însuşi – Cuvântul lui Dumnezeu sau Cuvântul dăruitor de viaţă veşnică.

Întrucât Hristos Cel Răstignit şi Înviat rămâne mereu prezent în Biserica Sa până la sfârşitul veacurilor (cf. Matei 28, 20), citirea Sfintei Scripturi, prin care noi intrăm în comuniune cu Hristos – Cuvântul vieţii, este un act de comuniune şi creştere spirituală în iubire faţă de Dumnezeu şi de oameni.

Despre importanţa cunoaşterii Sfintei Scripturi, mai ales a Sfintei Evanghelii, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Citirea oricărei cărţi din Scriptura cea de Dumnezeu insuflată este pentru cei cu luare-aminte cunoaştere a dreptei credinţe; dar Scriptura Sfântă a Evangheliilor este covârşirea celor mai înalte învăţături, căci cuvintele din Evanghelii sunt poruncile prea înaltului Împărat”2*.

Sau: „Evanghelia este sursa mântuirii noastre, a vieţii veşnice, că este puterea lui Dumnezeu spre mântuire, temeiul îndreptării noastre”3*.

Citirea Sfintei Scripturi şi a Scrierilor Sfinţilor Părinţi este o activitate spirituală foarte necesară mai ales în lumea de astăzi, marcată de fenomenul secularizării, perceput ca înstrăinare spirituală a omului de Dumnezeu, şi afectată de individualism, perceput ca însingurare egoistă a omului în relaţia sa cu semenii, într-o lume invadată de cuvinte şi imagini mediatice fără un conţinut spiritual profund.

Însă, Cuvântul lui Dumnezeu prezent şi ascultat în viaţa Bisericii ne învaţă şi ne ajută să simţim că sufletul omului valorează mai mult decât toate bunurile materiale terestre şi că omul este creat nu pentru a sfârşi în moarte, ci pentru a trăi veşnic în iubirea lui Dumnezeu. De aceea, viaţa creştinului pe pământ trebuie să fie pregătire pentru bucuria vieţii eterne, în comuniunea de iubire a lui Dumnezeu cu oamenii din toate timpurile şi din toate locurile.

În Duminica a XXI-a după Rusalii se face şi pomenirea Sfinţilor Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic de la Niceea din anul 787. La acest Sfânt Sinod a fost restabilit cultul sfintelor icoane.

Pe baza învăţăturii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, precum Sfântul Vasile cel Mare († 379) sau Sfântul Ioan Damaschin († 749) şi mulţi alţii, Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea din anul 787 a consfinţit adevărul că „cinstirea icoanei trece la arhetipul ei”, adică această cinstire nu se adresează materiei din care este făcută icoana, ci se înalţă către Persoana Mântuitorului Iisus Hristos sau către persoana sfântului reprezentat prin ea.

Pe de altă parte, cinstirea sau venerarea sfinţilor şi a icoanelor nu se confundă cu adorarea care se cuvine numai lui Dumnezeu, Creatorul universului şi unicul Izvor al sfinţeniei.

Pe temeiul acestei învăţături statornice de credinţă ortodoxă, pictura bisericească ortodoxă, de tradiţie bizantină, a cultivat, secole de-a rândul, o vedere iconică duhovnicească a sfinţilor din Împărăţia lui Dumnezeu, întrucât icoana este în acelaşi timp lumină a credinţei, chemare la rugăciune şi arvună a frumuseţii cereşti eterne.

Mai precis, în cultul creştin ortodox, icoana a fost întotdeauna expresie a credinţei şi a mărturisirii adevărului înomenirii lui Dumnezeu Care „a luat chip sau faţă de om, pentru ca omul să nu-şi mai întoarcă faţa de la El”, cum se spune într-o scriere creştină din secolul al II-lea numită „Odele lui Solomon”, dar şi expresie a întâlnirii şi comuniunii creştinului ortodox cu Hristos şi cu sfinţii Lui în Biserica slavei Sale.

Această slavă harică umple tainic inima şi mintea celor ce se roagă şi iradiază în jurul capului şi trupului lor ca fiind lumină necreată şi neînserată din Împărăţia lui Dumnezeu, prezentă în sufletele sfinţilor, ca dar al lui Dumnezeu.

Icoana ortodoxă ca expresie a credinţei şi evlaviei ortodoxe este, de fapt, o teologie „vizuală” a prezenţei harice a lui Dumnezeu în biserică, în casele credincioşilor şi pretutindeni unde omul iubeşte pe Dumnezeu şi pe semenii săi sfinţind locul şi timpul în care trăieşte în rugăciune şi fapte bune.

În acest sens, cultul icoanelor produce o cultură a chipului luminat de rugăciune şi bunătate, o cultură roditoare de evlavie şi ospitalitate, o cultură a Scripturii concentrate în icoană şi a icoanei desfăşurate potrivit cuvintelor Scripturii, o cultură a frumuseţii care naşte bucurie şi a sărbătorii care naşte comuniune frăţească, o cultură a iubirii sfinţitoare care pacifică simţurile, bucură privirile şi înalţă mintea de la făpturile văzute la slava lui Dumnezeu Cel nevăzut, Făcătorul cerului şi al pământului.

Într-un orizont mai bogat, în Biserica Ortodoxă, ascultarea şi contemplarea Cuvântului lui Dumnezeu se realizează şi se exprimă în multe moduri, şi anume: prin lecturi şi tâlcuiri biblice, muzică sacră, icoane, fresce, sculptură, miniatură şi alte forme de artă sacră sau bisericească.

Toate acestea sunt modalităţi de exprimare solemnă şi mistică a comuniunii omului credincios cu Hristos – Cuvântul vieţii, în Biserică şi în viaţa personală cotidiană.

Adevărul, Iubirea şi Lumina lui Hristos, prezente în Sfânta Scriptură, unifică şi sfinţesc atât viaţa comunităţii creştine, cât şi a fiecărui creştin în parte, dăruindu-i bucurie şi pace, speranţă şi curaj, când acesta uneşte zilnic rugăciunea cu lectura şi meditaţia biblică sau cu audiţia biblică radiofonică.

Deci, pe lângă mărturisirea adevărului credinţei izvorâte din asimilarea Sfintei Scripturi în viaţa liturgică, Biserica a cultivat şi frumuseţea duhovnicească sau liturgică a veşmintelor, a cărţilor, a gesturilor liturgice, a iconografiei, a imnografiei ş.a. Toate acestea sunt izvorâte din Sfânta Scriptură.

De pildă, lectura kerigmatică a Sfintei Scripturi se tâlcuieşte oamenilor sub formă de predică sau omilie. Citirea Sfintei Evanghelii cu o intonaţie muzicală deschide cuvintele spre Împărăţia cerurilor, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Viaţa Bisericii este terenul fertil în care seminţele semănate de Cuvântul lui Dumnezeu aduc roade. Această citire a Sfintei Scripturi, ca semănare a ei în Liturghia comunităţii în stare de rugăciune, este foarte mult preţuită de Biserica Ortodoxă.

Toate slujbele ei sunt inspirate din Sfânta Scriptură. Lectura liturgică a Sfintei Scripturi este cea mai profundă, deoarece aceasta este roditoare de sfinţenie şi de comuniune cu Dumnezeu Cuvântul, Izvorul vieţii veşnice, şi cu sfinţii lui Dumnezeu.

Sfânta Scriptură interpretată sau tâlcuită în iconografia ortodoxă este o „vizualizare” duhovnicească a ceea ce auzim cu urechile când ascultăm cuvintele Scripturii. De aceea, lectura iconografică a Sfintei Scripturi face parte din celebrarea liturgică.

Întrucât Hristos Domnul este, în acelaşi timp, Cuvântul lui Dumnezeu şi Chipul lui Dumnezeu (cf. Ioan 1, 1-14 şi Coloseni 1, 15), în Biserica lui Hristos sunt semănate cuvinte rostite şi cuvinte vizualizate sau cuvinte văzute, care ne cheamă la comuniune eternă cu Dumnezeu.

De asemenea, citirea sau lectura muzicală a Sfintei Scripturi ajută mult la receptarea, memorarea şi transmiterea mesajului ei sub forma imnografiei sau psalmodiei, care leagă întreolaltă timpul sacru şi spaţiul sacru, oamenii şi îngerii.

Însă, toate aceste forme diferite trebuie să exprime acelaşi conţinut, adică taina prezenţei şi lucrării mântuitoare a lui Iisus Hristos – Dumnezeu Cuvântul în Biserica Sa.

Chiar şi arhitectura eclesială ortodoxă exprimă taina Bisericii lui Hristos – Cuvântul lui Dumnezeu într-o formă concentrată, simbolică, plastică, vizualizată. Mai precis, Cuvântul Scripturii apare construit în simbol liturgic: corabie, cruce, casă a Sfintei Treimi, unire a cerului cu pământul pentru a ridica pe pământeni la viaţa cerească ş.a.

Astfel, Ortodoxia este credinţa religioasă creştină care valorifică în modul cel mai deplin cuvântul vizualizat. De ce? Pentru că în Sfânta Scriptură, când oamenii mărturisesc pe Hristos-Mesia pe care L-au întâlnit, ei îşi argumentează afirmaţiile şi prin probe vizuale, nu doar auditive. Astfel, în primul capitol al Evangheliei după Ioan citim că Filip cheamă simplu pe Natanael să cunoască pe Iisus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, zicând: „Vino şi vezi!” (Ioan 1, 46).

Iar Epistola I a aceluiaşi Evanghelist Ioan accentuează valenţele spirituale ale vizibilului, zicând: „Ceea ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Iar părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos” (I Ioan 1, 3).

În învăţătura marilor teologi ai Bisericii Ortodoxe, icoana (adică imaginea stilizată şi transfigurată a chipului unei persoane sfinte sau a unui eveniment sfânt din istoria mântuirii) este vedere a persoanelor sfinte în lumina Împărăţiei cerurilor.

Dincolo de motivaţia strict estetică, locaşurile de cult ortodoxe sunt împodobite cu icoane şi fresce pentru a binevesti întâlnirea întru slavă a omului cu Dumnezeu şi cu sfinţii Lui.

În concluzie, înţelegem că Evanghelia de astăzi ne cheamă să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu binevestit de Biserică şi să împlinim cuvintele Sfintei Scripturi prin vieţuire sfântă şi prin săvârşirea faptelor bune, având inimă curată, sinceră şi milostivă, pentru că inima curată şi milostivă se aseamănă cu Dumnezeu cel Sfânt, Curat şi Milostiv.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca această Evanghelie a Semănătorului care seamănă cuvântul lui Dumnezeu în lume să rodească multă lumină, bunătate şi multă milostivire în sufletele tuturor, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire. Amin!

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

*

Note

 1. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 40, în Filocalia românească, vol. III, E.I.B.M.O., Bucureşti, 2008, p. 177.

2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre vieţuirea după Dumnezeu, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă…, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2005, p. 261.

3. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani, Omilia III, Ed. Christiana, Bucureşti, 2005, p. 45.

Dante, Divina Comedie [1]

21 comments

Divina e un adaos al lui Boccaccio. Autorul a numit-o: Commedia (care nu înseamnă comedie, în sensul folosit de noi astăzi, ci avea o semnificație mai largă, de operă…).

Comentariile primei ediții românești, traduse de Coșbuc, au fost adăugate de Ramiro Ortiz pentru că „multe lucruri limpezi pentru italieni, cel puțin întrucât sunt catolici, trebuiau lămurite românilor”[1].

Golurile din traducerea lui Coșbuc au fost completate de Emanoil Bucuța și de Perpessicius[2].

„A traduce pe Dante cuvânt cu cuvânt […] nu este a traduce, ci a trăda pe Dante. Coșbuc și-a făcut un suflet dantesc”[3], ca să poată traduce. Nu e valabil numai pentru Dante și nici numai pentru literatură…

Dante e „un om medieval”, iar Divina Comedie „e un poem medieval și catolic, după cum Odiseea e un poem clasic și păgân. […] Mulți stăruie să susțină greșit că Dante face parte din Renaștere, lucru ce e adevărat numai întrucât el e un premergător și un prevestitor al Renașterii”[4].

Învățământul din vremea sa și contextul literar[5].

Se poate spune mai degrabă că întreaga atmosferă a epocii pregătea Renașterea și că ea a fost o etapă premergătoare în care Dante și-a compus opera.

Dante și-a depășit contemporanii ca talent poetic, dar nu el însuși a reprezentat un imbold pentru Renaștere. Plutea în aer…

Scriitorii/ artiștii sunt nu de puține ori rodul unui context, care trebuie studiat judicios pentru a spune ceva autentic în legătura cu opera celui despre care vorbim. Altfel, e un comentariu de învăluire…

Există unele lucruri profund umane, care sunt de natură să depășească barierele istorice sau geografice, dar și amprenta definitorie a unui timp și a unei culturi anume este extrem de importantă pentru a putea înțelege cu adevărat semnificația și nuanțele felurile ale unei opere de artă.

E adevărat că e un efort complex, care nu ține numai de plăcerea lecturii sau de înclinații spre frumos, ci necesită și aptitudini de istoric, de arheolog, de mentalist, de filosof, etc, etc. Acestea nu pot fi ignorate când ai de-a face cu o altă cultură și mai ales cu un timp trecut (aș putea spune revolut, dar revoluția lui e imprevizibilă).

Chiar și secolul XX, în opinia noastră, necesită studiu serios pentru a putea face afirmații relevante, oricât de mult ni s-ar părea nouă că e aproape de noi și îl înțelegem fără nicio problemă…

„Dante n-a iubit numai pe Beatrice, ci și pe alte femei cam ușurele și cochete, pentru care a scris prețioase poezii ocazionale și galante”[6]. În adolescența sa era la modă un stil nou de poezie, în care femeia „era un înger venit din cer”[7].

Visul de la 18 ani cu zeul Amor și cu „Beatrice goală”[8]. Apare în câteva locuri referința la zeul Amor, după cum și în operă sunt inserate foarte multe elemente care țin de cultura și mitologia antică.

O visează apoi pe Beatrice moartă, înainte ca aceasta să moară într-adevăr: în vis, „sufletul ei, ca un nouraș alb, se înalță spre cer într-un zbor de îngeri care cântă”[9].

Iar după moartea ei (în 1290), „are o minunată viziune în care vede pe iubita lui înconjurată de îngeri și sfinți”[10].

De aceea a numit-o Beatrice („Fericita”) – pe numele real: Bice Portinari[11] (și care era căsătorită).

Se poate spune că Divina Comedie are ca fundament nu numai teologia catolică, ci și „revelațiile” personale ale autorului, care probabil că nu se depărtau totuși foarte mult de sfera acestei teologii (sau erau în sensul în care se va dezvolta ea).

Curând după moartea Beatricei, vrea să se dedice studiilor filosofice, dar le găsește „anevoioase și sterpe”[12]. În schimb, „iubește senzual, ia parte la petreceri, face politică”, dar și „străbate un răstimp de copleșitoare încredere în puterile rațiunii omenești deosebite de credință”[13]. Ceea ce înseamnă că era un curent…nu cu mult diferit de cel de astăzi.

Toma de Aquino a potrivit „Etica” lui Aristotel cu dogmele Bisericii[14].

[1] Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000, p. 7.

[2] Idem, p. 8.

[3] Idem, p. 9.

[4] Idem, p. 14.

[5] Idem, p. 19-20.

[6] Idem, p. 20.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 22.

[10] Idem, p. 23.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 24.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 67, n.1.

Sermon on the 21th Sunday after Pentecost [2012]

Leave a comment

My Beloved,

When we believe in words, we believe and in people. For that people are like their words. But when people are another than words, then begin the perverse game of imposture.

And today’s Evangel [Lk. 8, 5-15] speaks us about word as about seed. And the word of God, the seed of life of grace, is preached by Lord as plant with deep roots, for that to emphasize the fact that spiritual life is the foundation of our existence.

With other words, only when we are filled with God’s truths we are vertical. We are truly live.

For that the life, from the perspective of God, means ontological perfection in communion with God.

And the seriousness that God demands of us at the level of language is a soteriological imperative. For that we must be one with what we are.

This explains why we confess our sins with the word along with the deed. For that the words, then when not represent our interior reality are an illusory impartation of truths.

And communion cannot be than on the basis of truths! Of personal truths…

Therefore in the verse 15, the word of the truth must be kept, kept with strength, and accomplished with patience for to bear fruit in us.

For spiritual growth is based on choice, on tenacity but, primarily, on cooperation with God. But all this wonderful development of our person, for that is organic, makes us to know our spiritualization step by step.

And when we talk about holiness, we talk about all this route interior conscious, about the advancement in the experience of God, about something deeply personal but and communautaire in the same time.

For all what we tighten with God, into patience, we give through our mode of being and of manifest.

And therefore, everything what we give, we give from us and not the things from our outside. For that almsgiving is born inside us, is a dedication from the heart, and not only something to eat or to wear.

And it starts from the meeting with God. From where starts and the words but, also, the good choices.

Thus we see the crucial importance of the meeting with God and of the obedience to His word. For that in front of Him we discover us the verticality and the internal coherency.

We find that we must to stake on words, on all what means the coming into contact with people, because only so we arrive to themselves.

And it’s Orthodoxy: the relation and the remaining in the relation for eternity!

At the opposite pole, the Postmodernity means fleeting relations and the domination of the aesthetic, of the empty form.

And if the relation (as friendship, love, admiration) is temporary and matters more as seems to be a person and not how is at fact, than we run after illusion of the seen, that and it is passing.

And today we talk about visual obsessions and outbid them because we are not interested the reality. Reality that keeps the relation and person.

For that than when we return to the person, we see that we have many things in common each with other. But when we keep the distance to others we enter on the territory of the fantasies about them.

So the Parable of the Sower talks us about the real relations, which are full of truth and grace. For all what is beautiful is and true, because the beauty is a spiritual reality and not cosmetic one.

So, God fills us with His beauty! With the beauty that comes from fulfillment of His commandments. Amen!

În termenii interpretării

One comment
  • Pr. Răzvan Ionescu îmi spunea ieri că „cercetarea pe surse[le teologice] nu înseamnă neapărat știință”. Însă nici comentariile părut „duhovnicești” la texte duhovnicești nu înseamnă teologie…pentru că teologia pornește de la experiența mistică a teologului și se continuă cu cunoașterea lui științifică. Căci nu putem face teologie fără să cunoaștem sursele, după cum nu putem să fim duhovnicești doar imitând cameleonic un limbaj duhovnicesc.
  • „Chinez[ul] Mo Yan, considerat a fi raspunsul Chinei pentru Franz Kafka sau Joseph Keller, a castigat Premiul Nobel pentru literatura 2012. Mo Yan a fost ales de comitetul Nobel dintr-un total de peste 210 scriitori eligibili pentru castigarea celui mai ravnit premiu in literatura”.
  • Mircea Cărtărescu nu îl cunoaște pe premiatul Nobel pentru literatură.
  • Cristian Sima ne scrie din avion: „Toata vina pentru situatia in care s-a ajuns imi apartine. Eu mi-am asumat toate riscurile, eu am luat toate deciziile, niciun angajat nu e raspunzator pentru nimic. Nimeni nu e vinovat in afara de mine”.
  • Pe 10 octombrie 2012 au ajuns la Iași, pentru praznicul Sfintei Parascheva, Sfintele Moaște ale Sfântului Cuvios Teofil, cel nebun pentru Hristos, de la Mănăstirea Kitaev – Ucraina.
  • Titlu în Jurnalul Național: O vacă avea un castel, castelul nu avea nimic împotrivă.
  • Propunerile PSD pentru alegeri: „Pentru colegiile de deputați, PSD îi propune pe Larisa Antipa, Nicolae Bănicioiu, Doina Burcău, Dumitru Chiriţă, Dan Mircea Popescu, Dan Tudorache, Bogdan Diaconu, Graţiela Drăghici, Gabriel Ispas, Bogdan Mihăilescu, Oana Niculescu, Alin Petrache, Gabriela Podaşcă, Georgian Pop, Rodica Nassar, Daniel Spatariu, Tudor Tănăsescu, Violeta Tudorie, Ionuţ Vulpescu. Pentru Senat, PSD face următoarele propuneri: Titus Corlăţean, Florian Popa, Gabriel Mutu, Anne Jugănaru, Cătălin Croitoru, Ecaterina Andronescu”.
  • „Premiul Nobel pentru Pace 2012 a fost acordat Uniunii Europene pentru sase decenii de actiuni de reconciliere si unificare, informeaza Antena 3”.
  • Serghei Mizil ne oferă fotografii cu Biserica de la Scornicești, unde, în pronaos sau pridvor, apar pictați bunicii și părinții lui Nicolae Ceaușescu. De la Ceaușu, bunicii, numele de familie s-a transformat în Ceaușescu la părinții lui.