Divina e un adaos al lui Boccaccio. Autorul a numit-o: Commedia (care nu înseamnă comedie, în sensul folosit de noi astăzi, ci avea o semnificație mai largă, de operă…).

Comentariile primei ediții românești, traduse de Coșbuc, au fost adăugate de Ramiro Ortiz pentru că „multe lucruri limpezi pentru italieni, cel puțin întrucât sunt catolici, trebuiau lămurite românilor”[1].

Golurile din traducerea lui Coșbuc au fost completate de Emanoil Bucuța și de Perpessicius[2].

„A traduce pe Dante cuvânt cu cuvânt […] nu este a traduce, ci a trăda pe Dante. Coșbuc și-a făcut un suflet dantesc[3], ca să poată traduce. Nu e valabil numai pentru Dante și nici numai pentru literatură…

Dante e „un om medieval”, iar Divina Comedie „e un poem medieval și catolic, după cum Odiseea e un poem clasic și păgân. […] Mulți stăruie să susțină greșit că Dante face parte din Renaștere, lucru ce e adevărat numai întrucât el e un premergător și un prevestitor al Renașterii”[4].

Învățământul din vremea sa și contextul literar[5].

Se poate spune mai degrabă că întreaga atmosferă a epocii pregătea Renașterea și că ea a fost o etapă premergătoare în care Dante și-a compus opera.

Dante și-a depășit contemporanii ca talent poetic, dar nu el însuși a reprezentat un imbold pentru Renaștere. Plutea în aer…

Scriitorii/ artiștii sunt nu de puține ori rodul unui context, care trebuie studiat judicios pentru a spune ceva autentic în legătura cu opera celui despre care vorbim. Altfel, e un comentariu de învăluire

Există unele lucruri profund umane, care sunt de natură să depășească barierele istorice sau geografice, dar și amprenta definitorie a unui timp și a unei culturi anume este extrem de importantă pentru a putea înțelege cu adevărat semnificația și nuanțele felurile ale unei opere de artă.

E adevărat că e un efort complex, care nu ține numai de plăcerea lecturii sau de înclinații spre frumos, ci necesită și aptitudini de istoric, de arheolog, de mentalist, de filosof, etc, etc. Acestea nu pot fi ignorate când ai de-a face cu o altă cultură și mai ales cu un timp trecut (aș putea spune revolut, dar revoluția lui e imprevizibilă).

Chiar și secolul XX, în opinia noastră, necesită studiu serios pentru a putea face afirmații relevante, oricât de mult ni s-ar părea nouă că e aproape de noi și îl înțelegem fără nicio problemă

„Dante n-a iubit numai pe Beatrice, ci și pe alte femei cam ușurele și cochete, pentru care a scris prețioase poezii ocazionale și galante[6]. În adolescența sa era la modă un stil nou de poezie, în care femeia „era un înger venit din cer”[7].

Visul de la 18 ani cu zeul Amor și cu „Beatrice goală”[8]. Apare în câteva locuri referința la zeul Amor, după cum și în operă sunt inserate foarte multe elemente care țin de cultura și mitologia antică.

O visează apoi pe Beatrice moartă, înainte ca aceasta să moară într-adevăr: în vis, „sufletul ei, ca un nouraș alb, se înalță spre cer într-un zbor de îngeri care cântă”[9].

Iar după moartea ei (în 1290), „are o minunată viziune în care vede pe iubita lui înconjurată de îngeri și sfinți”[10].

De aceea a numit-o Beatrice („Fericita”) – pe numele real: Bice Portinari[11] (și care era căsătorită).

Se poate spune că Divina Comedie are ca fundament nu numai teologia catolică, ci și „revelațiile” personale ale autorului, care probabil că nu se depărtau totuși foarte mult de sfera acestei teologii (sau erau în sensul în care se va dezvolta ea).

Curând după moartea Beatricei, vrea să se dedice studiilor filosofice, dar le găsește „anevoioase și sterpe”[12]. În schimb, „iubește senzual, ia parte la petreceri, face politică”, dar și „străbate un răstimp de copleșitoare încredere în puterile rațiunii omenești deosebite de credință[13]. Ceea ce înseamnă că era un curent…nu cu mult diferit de cel de astăzi.

Toma de Aquino a potrivit „Etica” lui Aristotel cu dogmele Bisericii[14].


[1] Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000, p. 7.

[2] Idem, p. 8.

[3] Idem, p. 9.

[4] Idem, p. 14.

[5] Idem, p. 19-20.

[6] Idem, p. 20.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 22.

[10] Idem, p. 23.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 24.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 67, n.1.

Did you like this? Share it: