Pilda semănătorului

Luca 8, 5-15

 „Zis-a Domnul pilda aceasta: Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi, semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini, iar spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit.

Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă! Şi ucenicii lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi, în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă.

Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu; cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască; iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei care aud cuvântul, dar, umblând cu grijile şi cu bogăţia, şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc.

Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: Cine are urechi de auzit să audă”.

*

Pilda Semănătorului din Evanghelia Duminicii a XXI-a după Rusalii cheamă pe toţi oamenii să facă roditor cuvântul lui Dumnezeu.

Prin neascultarea poruncii lui Dumnezeu, Adam a pierdut harul lui Dumnezeu şi comuniunea cu El, pentru că nu s-a smerit şi nu a ascultat de Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al nemuririi (cf. Romani 5, 17-19). Hristos, Noul Adam, prin smerită ascultare faţă de Dumnezeu până la moarte (cf. Luca 23, 46; Filipeni 2, 4-10; Romani 5, 19) a răscumpărat păcatul neascultării lui Adam cel vechi şi a restabilit comuniunea omului cu Dumnezeu.

Refacerea legăturii omului cu Dumnezeu se realizează, aşadar, prin întruparea lui Hristos şi prin lucrarea Sa mântuitoare, deoarece numai Fiul lui Dumnezeu Care S-a făcut om îl poate elibera pe om de păcat şi de moarte şi îi poate da puterea de a deveni fiu al lui Dumnezeu prin harul Duhului Sfânt. „Cuvântul lui Dumnezeu, făcându-se om, a umplut iar de cunoştinţă firea golită de cunoştinţa dată ei. Şi întărind-o până la neschimbare, a îndumnezeit-o, nu prin fire, ci prin calitatea ce i-a dat-o, pecetluind-o cu Duhul Său, ca să nu-i lipsească nimic, precum a dat apei tărie prin calitatea vinului. Căci pentru aceasta s-a făcut om adevărat, ca să ne facă pe noi dumnezei după har„1*.

Această experienţă a comuniunii omului cu Dumnezeu pe care Hristos o dăruieşte omului, se realizează întru Duhul Sfânt trimis în lume de către Fiul întrupat şi de către Tatăl ceresc (cf. In. 14, 26; 15, 26).

În învăţăturile şi faptele Mântuitorului Iisus Hristos se arată taina iubirii smerite şi atotputernice a Preasfintei Treimi pentru om şi posibilitatea omului de a participa la viaţa veşnică a Preasfintei Treimi. Sfântul Apostol Pavel spune despre Hristos, Cel Răstignit şi Înviat, că Dumnezeu „împreună cu El ne-a sculat (înviat) şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus” (Efeseni 2, 6).

Aşadar, centrul vieţii spirituale a Bisericii îl constituie Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut om ca să dăruiască omului viaţa veşnică în comuniunea Preasfintei Treimi.

Prin lucrarea Duhului Sfânt, Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu Se află tainic prezent în cuvintele Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii, ambele păstrate în Sfânta Biserică. De aceea, Biserica – Trupul tainic al lui Hristos – este luminată şi călăuzită de acelaşi Duh Sfânt Care a inspirat Scripturile şi are misiunea de a recepta şi mărturisi prezenţa activă a Cuvântului lui Dumnezeu în lume, ca pregustare a Împărăţiei cerurilor.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii arată că în Biserica lui Hristos ne hrănim din conţinutul spiritual al Sfintelor Scripturi, ca şi din pâinea Sfintei Euharistii, deoarece conţinutul spiritual al acestora este Hristos Însuşi – Cuvântul lui Dumnezeu sau Cuvântul dăruitor de viaţă veşnică.

Întrucât Hristos Cel Răstignit şi Înviat rămâne mereu prezent în Biserica Sa până la sfârşitul veacurilor (cf. Matei 28, 20), citirea Sfintei Scripturi, prin care noi intrăm în comuniune cu Hristos – Cuvântul vieţii, este un act de comuniune şi creştere spirituală în iubire faţă de Dumnezeu şi de oameni.

Despre importanţa cunoaşterii Sfintei Scripturi, mai ales a Sfintei Evanghelii, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Citirea oricărei cărţi din Scriptura cea de Dumnezeu insuflată este pentru cei cu luare-aminte cunoaştere a dreptei credinţe; dar Scriptura Sfântă a Evangheliilor este covârşirea celor mai înalte învăţături, căci cuvintele din Evanghelii sunt poruncile prea înaltului Împărat”2*.

Sau: „Evanghelia este sursa mântuirii noastre, a vieţii veşnice, că este puterea lui Dumnezeu spre mântuire, temeiul îndreptării noastre”3*.

Citirea Sfintei Scripturi şi a Scrierilor Sfinţilor Părinţi este o activitate spirituală foarte necesară mai ales în lumea de astăzi, marcată de fenomenul secularizării, perceput ca înstrăinare spirituală a omului de Dumnezeu, şi afectată de individualism, perceput ca însingurare egoistă a omului în relaţia sa cu semenii, într-o lume invadată de cuvinte şi imagini mediatice fără un conţinut spiritual profund.

Însă, Cuvântul lui Dumnezeu prezent şi ascultat în viaţa Bisericii ne învaţă şi ne ajută să simţim că sufletul omului valorează mai mult decât toate bunurile materiale terestre şi că omul este creat nu pentru a sfârşi în moarte, ci pentru a trăi veşnic în iubirea lui Dumnezeu. De aceea, viaţa creştinului pe pământ trebuie să fie pregătire pentru bucuria vieţii eterne, în comuniunea de iubire a lui Dumnezeu cu oamenii din toate timpurile şi din toate locurile.

În Duminica a XXI-a după Rusalii se face şi pomenirea Sfinţilor Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic de la Niceea din anul 787. La acest Sfânt Sinod a fost restabilit cultul sfintelor icoane.

Pe baza învăţăturii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, precum Sfântul Vasile cel Mare († 379) sau Sfântul Ioan Damaschin († 749) şi mulţi alţii, Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea din anul 787 a consfinţit adevărul că „cinstirea icoanei trece la arhetipul ei”, adică această cinstire nu se adresează materiei din care este făcută icoana, ci se înalţă către Persoana Mântuitorului Iisus Hristos sau către persoana sfântului reprezentat prin ea.

Pe de altă parte, cinstirea sau venerarea sfinţilor şi a icoanelor nu se confundă cu adorarea care se cuvine numai lui Dumnezeu, Creatorul universului şi unicul Izvor al sfinţeniei.

Pe temeiul acestei învăţături statornice de credinţă ortodoxă, pictura bisericească ortodoxă, de tradiţie bizantină, a cultivat, secole de-a rândul, o vedere iconică duhovnicească a sfinţilor din Împărăţia lui Dumnezeu, întrucât icoana este în acelaşi timp lumină a credinţei, chemare la rugăciune şi arvună a frumuseţii cereşti eterne.

Mai precis, în cultul creştin ortodox, icoana a fost întotdeauna expresie a credinţei şi a mărturisirii adevărului înomenirii lui Dumnezeu Care „a luat chip sau faţă de om, pentru ca omul să nu-şi mai întoarcă faţa de la El”, cum se spune într-o scriere creştină din secolul al II-lea numită „Odele lui Solomon”, dar şi expresie a întâlnirii şi comuniunii creştinului ortodox cu Hristos şi cu sfinţii Lui în Biserica slavei Sale.

Această slavă harică umple tainic inima şi mintea celor ce se roagă şi iradiază în jurul capului şi trupului lor ca fiind lumină necreată şi neînserată din Împărăţia lui Dumnezeu, prezentă în sufletele sfinţilor, ca dar al lui Dumnezeu.

Icoana ortodoxă ca expresie a credinţei şi evlaviei ortodoxe este, de fapt, o teologie „vizuală” a prezenţei harice a lui Dumnezeu în biserică, în casele credincioşilor şi pretutindeni unde omul iubeşte pe Dumnezeu şi pe semenii săi sfinţind locul şi timpul în care trăieşte în rugăciune şi fapte bune.

În acest sens, cultul icoanelor produce o cultură a chipului luminat de rugăciune şi bunătate, o cultură roditoare de evlavie şi ospitalitate, o cultură a Scripturii concentrate în icoană şi a icoanei desfăşurate potrivit cuvintelor Scripturii, o cultură a frumuseţii care naşte bucurie şi a sărbătorii care naşte comuniune frăţească, o cultură a iubirii sfinţitoare care pacifică simţurile, bucură privirile şi înalţă mintea de la făpturile văzute la slava lui Dumnezeu Cel nevăzut, Făcătorul cerului şi al pământului.

Într-un orizont mai bogat, în Biserica Ortodoxă, ascultarea şi contemplarea Cuvântului lui Dumnezeu se realizează şi se exprimă în multe moduri, şi anume: prin lecturi şi tâlcuiri biblice, muzică sacră, icoane, fresce, sculptură, miniatură şi alte forme de artă sacră sau bisericească.

Toate acestea sunt modalităţi de exprimare solemnă şi mistică a comuniunii omului credincios cu Hristos – Cuvântul vieţii, în Biserică şi în viaţa personală cotidiană.

Adevărul, Iubirea şi Lumina lui Hristos, prezente în Sfânta Scriptură, unifică şi sfinţesc atât viaţa comunităţii creştine, cât şi a fiecărui creştin în parte, dăruindu-i bucurie şi pace, speranţă şi curaj, când acesta uneşte zilnic rugăciunea cu lectura şi meditaţia biblică sau cu audiţia biblică radiofonică.

Deci, pe lângă mărturisirea adevărului credinţei izvorâte din asimilarea Sfintei Scripturi în viaţa liturgică, Biserica a cultivat şi frumuseţea duhovnicească sau liturgică a veşmintelor, a cărţilor, a gesturilor liturgice, a iconografiei, a imnografiei ş.a. Toate acestea sunt izvorâte din Sfânta Scriptură.

De pildă, lectura kerigmatică a Sfintei Scripturi se tâlcuieşte oamenilor sub formă de predică sau omilie. Citirea Sfintei Evanghelii cu o intonaţie muzicală deschide cuvintele spre Împărăţia cerurilor, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Viaţa Bisericii este terenul fertil în care seminţele semănate de Cuvântul lui Dumnezeu aduc roade. Această citire a Sfintei Scripturi, ca semănare a ei în Liturghia comunităţii în stare de rugăciune, este foarte mult preţuită de Biserica Ortodoxă.

Toate slujbele ei sunt inspirate din Sfânta Scriptură. Lectura liturgică a Sfintei Scripturi este cea mai profundă, deoarece aceasta este roditoare de sfinţenie şi de comuniune cu Dumnezeu Cuvântul, Izvorul vieţii veşnice, şi cu sfinţii lui Dumnezeu.

Sfânta Scriptură interpretată sau tâlcuită în iconografia ortodoxă este o „vizualizare” duhovnicească a ceea ce auzim cu urechile când ascultăm cuvintele Scripturii. De aceea, lectura iconografică a Sfintei Scripturi face parte din celebrarea liturgică.

Întrucât Hristos Domnul este, în acelaşi timp, Cuvântul lui Dumnezeu şi Chipul lui Dumnezeu (cf. Ioan 1, 1-14 şi Coloseni 1, 15), în Biserica lui Hristos sunt semănate cuvinte rostite şi cuvinte vizualizate sau cuvinte văzute, care ne cheamă la comuniune eternă cu Dumnezeu.

De asemenea, citirea sau lectura muzicală a Sfintei Scripturi ajută mult la receptarea, memorarea şi transmiterea mesajului ei sub forma imnografiei sau psalmodiei, care leagă întreolaltă timpul sacru şi spaţiul sacru, oamenii şi îngerii.

Însă, toate aceste forme diferite trebuie să exprime acelaşi conţinut, adică taina prezenţei şi lucrării mântuitoare a lui Iisus Hristos – Dumnezeu Cuvântul în Biserica Sa.

Chiar şi arhitectura eclesială ortodoxă exprimă taina Bisericii lui Hristos – Cuvântul lui Dumnezeu într-o formă concentrată, simbolică, plastică, vizualizată. Mai precis, Cuvântul Scripturii apare construit în simbol liturgic: corabie, cruce, casă a Sfintei Treimi, unire a cerului cu pământul pentru a ridica pe pământeni la viaţa cerească ş.a.

Astfel, Ortodoxia este credinţa religioasă creştină care valorifică în modul cel mai deplin cuvântul vizualizat. De ce? Pentru că în Sfânta Scriptură, când oamenii mărturisesc pe Hristos-Mesia pe care L-au întâlnit, ei îşi argumentează afirmaţiile şi prin probe vizuale, nu doar auditive. Astfel, în primul capitol al Evangheliei după Ioan citim că Filip cheamă simplu pe Natanael să cunoască pe Iisus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, zicând: „Vino şi vezi!” (Ioan 1, 46).

Iar Epistola I a aceluiaşi Evanghelist Ioan accentuează valenţele spirituale ale vizibilului, zicând: „Ceea ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Iar părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos” (I Ioan 1, 3).

În învăţătura marilor teologi ai Bisericii Ortodoxe, icoana (adică imaginea stilizată şi transfigurată a chipului unei persoane sfinte sau a unui eveniment sfânt din istoria mântuirii) este vedere a persoanelor sfinte în lumina Împărăţiei cerurilor.

Dincolo de motivaţia strict estetică, locaşurile de cult ortodoxe sunt împodobite cu icoane şi fresce pentru a binevesti întâlnirea întru slavă a omului cu Dumnezeu şi cu sfinţii Lui.

În concluzie, înţelegem că Evanghelia de astăzi ne cheamă să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu binevestit de Biserică şi să împlinim cuvintele Sfintei Scripturi prin vieţuire sfântă şi prin săvârşirea faptelor bune, având inimă curată, sinceră şi milostivă, pentru că inima curată şi milostivă se aseamănă cu Dumnezeu cel Sfânt, Curat şi Milostiv.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca această Evanghelie a Semănătorului care seamănă cuvântul lui Dumnezeu în lume să rodească multă lumină, bunătate şi multă milostivire în sufletele tuturor, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire. Amin!

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

*

Note

 1. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 40, în Filocalia românească, vol. III, E.I.B.M.O., Bucureşti, 2008, p. 177.

2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre vieţuirea după Dumnezeu, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă…, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2005, p. 261.

3. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani, Omilia III, Ed. Christiana, Bucureşti, 2005, p. 45.

Did you like this? Share it: