Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Dosoftei avea o cultură teologică demnă de admirat. El a și tradus enorm, atât în română (Psaltirea, pe care a și versificat-o, Viețile Svinților, Liturghierul și Molitvenicul, Istoria lui Herodot, cronograful lui Matei Kigalas, a diortosit Vechiul Testament tradus de Milescu pentru Biblia de la București (1688), etc), cât și din greacă în slavonă (epistolele Sfântului Ignatie al Antiohiei, Constituțiile apostolice, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii a lui Gherman I, patriarhul Constantinopolului, Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin, Împotriva ereziilor a Sfântului Simeon al Tesalonicului, o culegere de texte patristice și liturgice[1]).

Încât se poate considera că „rămâne cel mai cunoscător, dintre români, al literaturii patristice în întreaga cultură românească veche, până în zorii secolului al XIX-lea”[2].

Iese din discuție, așadar – cum arătam și altădată, inspirația lui Dosoftei din folclor pentru a traduce și metrifica psalmii.

Reușita stilistică și prozodică se remarcă de la primii psalmi. Avea dreptate autorul când vorbea despre „osârdiie mare”, pe care a depus-o pentru a versifica Psaltirea.

Omul drept nu merge „cu răii” pe aceeași „cărare” (Ps. 1, 3): cărarea e un drum strâmt și nu larg (deși vine de la via carraria = drum de care), pentru că cei răi merg pe drumuri lăturalnice.

În psalmul 1, păcătoșii sunt comparați cu „praful ce-l spulberă vântul de pe fața pământului”[3], însă Dosoftei recurge la o altă imagine, și anume la comparația lor cu pleava, care este de asemenea de origine scripturală[4], fiindcă, așa cum spuneam și cum vom avea de multe ori prilejul să observăm de aici înainte, el completează contextul vechi testamentar revelându-i sensul în direcția și în tradiția interpretării creștine.

De data aceasta, praful păcătoșilor presupune pentru autor aceeași semnificație a damnării ca și pleava despre care se vorbește în Evanghelii:

Iar voi, necurațâi, ca pleava,
De sârg [de grabă] veț[i] cunoaște-vă isprava.
Când s-a vântura dintr-are [arie] vravul [stogul],
Vă veț[i] duce cum să duce pravul,
Și cu grâul[5] n-iț [nu veți] cădea-n fățare [fața ariei],
Ce veț[i] fi suflați cu spulberare.
(Ps. 1, 15-20)

Oare Eminescu, atunci când spunea „Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată” (Scrisoarea III), nu avea în vedere această variantă a lui Dosoftei?

Apare și păcatul ca „ispravă”, în opinia celor ce-l comit. E o mentalitate care străbate veacurile.

În psalmul 2, „necurațâi”, crai și împărați, cum zice Dosoftei (adică regele Irod și împăratul Romei: ar putea fi una dintre semnificații) „să-nvitează”, adică se încurajează/ își insuflă vitejie unii altora, „spre Domnul, de vor să piarză / Pre alesul Lui și Svântul” (Ps. 2, 7-12).

Sună într-adevăr voievodal versurile:

Iar eu-[î]s pus de Domnul
Crai pre muntele Sionul.
(Ps. 2, 20-30)


[1] Alexandru Elian, Mitropolitul Dosoftei și literatura patristică, în Bizanțul, Biserica și cultura românească. Studii și articole de istorie, Ed. Trinitas, Iași, 2003, p. 105-118.

[2] Idem, p. 118.

[3] Biblia, ed. sinodală 1988, 2001.

[4] Mt. 3, 12: „El are lopata în mână şi va curăţa aria Sa şi va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc nestins”; Lc. 3, 17: „A Cărui lopată este în mâna Lui, ca să cureţe aria şi să adune grâul în jitniţa Sa, iar pleava o va arde cu foc nestins”, Biblia 1988.

[5] „Grâul” înseamnă sfinții, vezi supra.

Did you like this? Share it: