Sfântul Vasile cel Mare spune, în comentariul la psalmul 14, între altele, și aceste cuvinte: „dacă omul desăvârșit nu cunoaște adevărul cu privire la cunoștințele despre lucrurile din viață [se referă la cunoașterea științifică/ prin observație sau practică], atunci lucrul acesta nu-i va fi nicio piedică pentru dobândirea mântuirii.
Dacă nu cunoaștem adevărul cu privire la câte stadii are pământul sau marea, câte stele se mișcă și cât de mult întrece în iuțeală o stea pe altă stea, ei bine, nimic din toate acestea nu ne împiedică să dobândim fericirea făgăduită”[1].
Fragmente asemănătoare am citit și la Sfântul Antonie cel Mare și Sfântul Augustin.
Am însă impresia că unii au tras de aici concluzia că știința și cunoașterea nu au niciun folos pentru devenirea personală a omului. Ceea ce mi se pare o deviere rău-intenționată a sensului celor afirmate de Sfântul Vasile cel mare (și de alți Sfinți).
Pentru că el trăiește în secolul IV, într-o lume care abia ieșise din păgânism (și nu cu totul) și în care diferențele sociale erau foarte bine stipulate și nu exista școală pentru toată lumea, cum avem noi astăzi.
Astfel, unii ar fi putut cădea în deznădejde, văzând erudiția unor ierarhi sau a unor membri ai Bisericii care proveneau din clasele înstărite și primiseră educație multă și grea.
Nu de puțin ori se poate citi în Viețile sfinților că sfântul cutare era din familie bună și a primit în copilărie o educație aleasă.
Numai că noi nu prea mai înțelegem ce înseamnă aleasă, și anume faptul că ea presupunea cel mai adesea materii foarte multe și grele: filozofie, retorică, literatură antică, matematică, astronomie, etc.
Tocmai în aceasta constă minunarea (pentru care se și face mențiunea amintită de către aghiografi), în faptul că nu babe proaste, ci tineri foarte culți se converteau la creștinism.
Iar creștinismul s-a înrădăcinat foarte repede și foarte bine tocmai în leagănul vechilor civilizații, care duduiau cu adevărat de știință și filosofie: Grecia, Egipt, Siria, Asia Mică.
În timp ce zonele limitrofe din punct de vedere cultural și civilizațional au aderat cel mai greu la creștinism.
De aceea și paganus, care însemna țăran/ om neînvățat în latină, a devenit sinonim că necreștin, desemnând pe cei care au rămas la nivelul de superstiții și mitologie.
Sfântul Vasile nu face altceva decât să dea curaj și celor care erau de condiție modestă sau care nu apucaseră să își formeze o cultură deosebită: ceea ce înseamnă că erau foarte mulți cei culți, dacă puteau să provoace intimidare unora mai puțini cunoscători.
O situație care s-a cam inversat în zilele noastre, din tot felul de rațiuni…
Puțin mai departe este însă un alt apel al Sfântului Vasile, care confirmă interpretarea pe care am făcut-o, dar care este și cât se poate de…modern, pentru că îndeamnă la respectul celor defavorizați sau a celor cu handicap:
„A face de ocară sărăcia, nașterea din oameni de jos [de condiție socială modestă], neștiința de carte sau boala trupului este cu totul nesocotit și o faptă străină de un om vrednic.
Cele care nu ni se întâmplă din alegerea noastră sunt fără voia noastră; de aceea, de defectele pe care le au oamenii fără voia lor se cuvine să avem mai degrabă milă [compasiune] decât ocară”[2].
Neștiința de carte despre care vorbește el este legată de sărăcie și de nașterea în familii fără posibilități. Nicăieri însă vreun Sfânt Părinte nu face din neștiința de carte o virtute creștină în sine.
De câteva secole însă, s-a dezvoltat și se tot dezvoltă între ortodocși această paradigmă a omului neînvățat care este creștin și care conservă creștinismul.
Într-o anumită măsură, ea se suprapune unei realități istorice…și se datorează unor condiții constrângătoare.
Însă o istorie zbuciumată, care răstoarnă adevăratele valori, la care se adaugă exemplul excepțional al unor mari sfinți proveniți din rândul celor de jos, nu pot să dea dreptate celor care susțin izolaționismul religios/ ghetoizarea și extremismul care se raliază (chiar și fără să vrea) protestantismului ce Îl dă pe Dumnezeu afară din lume, din știință, artă și creație.